art. "Andrei Lupan. "Meşter faur"" (despre o nouă culegere de versuri)

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	16.04.1959
art. "Andrei Lupan. "Meşter faur"" (despre o nouă culegere de versuri)
the original: (404KB)	Author : Vasilenco Ion - critic şi istoric literar
updated: 2007-04-17 19:55:46

CRITICĂ ŞI BIBLIOGRAFIE

Andrei LUPAN: "Meşter faur"

Noua culegere de versuri, purtând semnătura lui Andrei Lupan, apărută recent, vine nu numai să reafirme o reputaţie literară deja bine stabilită, dar şi să complecteze, copios, un peisagiu cunoscut şi atrăgător în totalitatea sa, prin noi trăsături şi culori.
Titlul volumului, sugestiv ca un mesaj, apare într-o măsură definitoriu, tema dominantă fiind tocmai aceea, căreia criticul R. Portnoi, în al său studiu monografic, îi atribuie privilegiul exclusiv de a fi - deocamdată - «particulară numai lui Lupan», şi anume a «răspunderii artistului, a rostului şi atributelor esenţiale ale artei». În poezii ca «Inima», «La ţelină un tânăr scriitor», «Strigăt împotriva rutinei», «Discuţie cu proiect de rezoluţie» ori răscolitoarea «Mea culpa» întâlnim atitudinea profund cetăţenească a celuia ce jurase inimii

Credinţă naivă, buimacă,
Pentru explorări
neîndrăznite de nimeni,
Pentru corvezi, ce l-ar
speti pe dracul
(«Strigăt împotriva rutinei»).

Poetul nu-şi propune să polemizeze cu anumiţi critici improvizaţi, deprinşi să măsoare literatura la cântar:

Nu mă căiesc de muza mea,
De-ncetineala ei zgârcită.
C-a şciopătat, poate, cândva
Pe-un drum mai greu când am pornit-o.

Eu nu de asta mă încrunt,
Chiar dacă scrie la gazetă,
Cu tonul bine cunoscut,
Că-i prea neproductiv poetul.

Fără să ceară scutiri ori îngăduieli, el îşi spune, el însuşi, adevăratele sale greşeli, cu îndrăzneala şi tăria, care îl caracterizează:

Sunt vinovat pentru tributul,
Ce l-am plătit la nătărăi,
Cu-o stihuire mai limbută
Şi c-un glosar ştampat de ei.

...Când am bătut timid măsura
În tactul strâmb al drâmbei lor,
Când am stâlcit literatura
Şi l-am jignit pe cititor.

Nu e vorba aici nici de cum de exagerări, vizând efectul ieftin: e un aspru şi dureros, însă necesar, cuvânt de principială autocritică al scriitorului conştient de datoria sa, râvnitor doar la un veac fericit de muncă anonimă «pentru un grăunte numit de cei buni adevăr». Desprinderea din păingenişul rutinei, desbăierarea de idilismul, frate cu poleiala, au însemnat pentru poet calea spre o adevărată apropiere de viaţa reală a poporului, de lupta nobilă şi grea a acestuia pentru comunism. Depăşirea poeziei idiliste, împotmolite în superficialitate şi schematism, formează nota dominantă a versurilor din ultimul volum al lui Lupan.
Caracteristica principală a acestor versuri o constituie căutarea unei noi forme, corespunzătoare noului conţinut al epocii noastre, conţinut îmbogăţit de experienţa luptei împotriva dogmatismului şi revizionismului contemporan. Atent la tot ce înseamnă trăire intensă, zbucium al vieţii, dăruite cu neprecupeţire operei de construire a comunismului, poetul pledează pentru o legătură organică a literaturii şi artei cu actualitatea imediată.
Omul sovietic, ziditor conştient al unei lumi noi - lume de dreptate, adevăr şi frumuseţe, este prezentat în toată plinătatea sa: harnic şi entuziast, el îşi vede «câştigu-ntreg» în mulţumirea sufletească de a-şi fi împlinit cu cinste o mare datorie. «Mozolii fierbinţi, bătăturile cu zimţi» sunt pentru el comoara de «pietre nestemate», râvnită de eroul poeziei «Trudozi».
Munca înnobilată, înţeleasă ca o «cauză de cinste, de vitejie şi de eroism», se asociază în conştiinţa scriitorului cu însăşi poezia. Iată de ce, privind cum oamenii noului sat moldovenesc îşi durează «de iznoavă» case cu belşug şi lumină, el îşi încheie urarea de bine, adresată «pământenilor», cu îndemnul de a da poeziei un loc de cinste în traiul lor de toate zilele:

Noroc, pământenilor din Selişti, din Lozove:
Plodiţi-vă mulţi, întăriţi-vă bine,
În crepostea nouă - fala colhozului.
Pentru ziua de azi, pentru veacul de mâine!

Să crească, rodească aicea livada frăţiei.
Credinţa şi munca - virtuţile mari comuniste!
Şi numaidecât, - auziţi? - numaidecât chemaţi poezia
Şi daţi-i la masă şi-n casă locul de cinste!

E impresionantă confruntarea satului moldovenesc de azi cu fostul «sat uitat» din trecut. Cu greu poetul îşi reţine emoţia:

Că-mi cert bucuria, să râdă, să cânte,
Dar ea tace, strivindu-mi gâtlejul şi pieptul,
Eu sunt acela care-am scris înainte
Cum piereau cătunele Basarabiei cu încetul.

Şi despre locul acesta am scris anume,
Vitreg meleag, fundac posomorât, -
Cum fugise norocul de aicea în lume,
Ca un ţăran fără casă şi fără pământ.

Transformările radicale survenite în anii Puterii Sovietice insuflă încredere şi optimism:

Râdeţi mai zdravăn, cu voia cea bună,
Că nici eu nu-s jurat să rămân posac,
Voi juca hostropăţul aicea cu voi împreună,
La cel dintâi fum în hogeag.

Nici n-am să mai plec din sat mai departe.
La hramul ceamurului clacă voi face,
Voi ciopli cochileţii, voi bate lampacii,
În măhala cea nouă din case tărcate.

(«La hramul ceamurului»).

Confruntarea trecutului cu prezentul nu devine în creaţia lui Lupan o banală operaţie cu abstracţii plate, mimând o arhicunoscută antiteză. Evocarea trecutului formează un capital aparte în lirica poetului, ea fiind chemată să sublinieze şi mai viguros perspectivele luminoase ale prezentului. Evitând declarativismul plictisitor, poetul recrează un moment din trecutul nostru, al fiecăruia, punându-ni-l în faţă, viu şi convingător; el nu ne forţează să-i aprobăm concluziile, ci ne invită să le tragem noi înşine, mărginindu-se numai la a ni le sugera. Legătura strânsă cu contemporaneitatea şi actualitatea caracterizează şi poeziile lui Lupan cu caracter autobiografic. Adresarea poetului la experienţa propriei vieţi nu apare ca un act de narcisism, amintind încercările unora de a-şi ridica ei înşişi piedestalul pentru viitorul monument. Modestia şi simţul măsurii sunt calităţi organice ale poetului. Cu acelaşi ton mucalit, cu aceeaşi ironie fină, cu acelaşi umor din multe poezii ale sale vorbeşte Lupan despre sine în «Biografică»:

Se spune: creştea nu cu anul, cu ceasul
Şi ieşea din copil făt-logofăt;
Eu am crescut slăbănog în Mihuleni acasă,
Cu poreclă nedemnă de un viitor poet.

Pistruiatul mi-au zis, şi nu degeaba,
Singur înjuram, privindu-mi în apă nasul,
Şi râdeau terchea-berchea cei fără treabă
De nenorocul meu la tot pasul.

Poezia lui Andrei Lupan este publicistică în bunul înţeles al cuvântului, prin patosul ei cetăţenesc, prin ardoarea cu care ea luptă pentru afirmarea noului şi pozitivului, împotriva vechiului, retrograd, sortit pieirii. Ea agită, cheamă la fapte mari, însufleţind masele cu cuvântul partidului. Puterea acestui cuvânt este redată impresionant în poezia «Despre noi», care reconstituie retrospectiv calea străbătută de ţăranimea basarabeană spre luminişul zilelor de azi:

Când din hămurari şi din toloacă
V-au chemat Sovietele la drum,
A ieşit flămând să vă petreacă
Satul în spre ziua de acum.

...Nu v-a înzestrat cu bani în pungă
Nici cu pâine albă în basma,
Dar v-a dat credinţă să v-ajungă
În cuvântul care vă-ndruma,

Un loc important între creaţiile publicistice ale lui Lupan îl ocupă poeziile sale satirice şi umoristice. După minunatele modele ale genului din culegerile anterioare, volumul «Meşter faur», aduce o recoltă nouă: «Isop», «Ipate chiulangiul» «Ilarie şi Larie», «Exemplar», «Buricul pământului», «Cramponul super» şi altele. Leneşii şi netrebnicii, birocraţii, bârfitorii, speculanţii şi paraziţii sunt biciuiţi necruţător, ţintuiţi la stâlpul infamiei. «Filosofia» otrăvită a «Cramponului super» este stigmatizată categoric şi definitiv:

De strâmbi din nas la bucuria noastră,
Doar simţurile trândave-s de vină,
Că te-au acrit cu maţele albastre
În sceptica bârfeală din surdină.

...De unde te-a ouat metamorfoza?
Nu eşti tu oare judele de ieri,
Care scotea din farmacii cu doze
Îngăduieli, oprelişti şi mustrări?

...Rămâi mahmur că nu-ţi prieşte soarta.
Că un norod trudeşte îndârjit
Şi nici nu-ntreabă pentru ce nu-l iartă
Filosofia oului clocit.

Chipul lui Isop, filosoful din Hârtop, care pretinde «un locuşor mai de cinste», al demagogului carierist din «Buricul pământului» ori ale celor doi şefi preocupaţi de «marea întrebare»: cine-i superiorul celuilalt, - sunt arătate în toată nimicnicia lor, cu vervă şi sarcasm. Din aceeaşi galerie face parte şi criticul improvizat din «Sireacă limbă», care are şi el «teoria» lui. Acesta se jeluie, cui vrea să-l asculte, în felul următor:

Cum vă place limba din gazeta noastră?
Tare-i ne-nţeleasă, nu-i nici la o cale.
Şi jurnalul «Nistru» iară-i o năpastă,
Ca şi cartea asta... Ce la deal la vale;

Nici abecedarul,
Nici dicţionarul,
Nici academia,
Nici gazetăria,
Nime n-are grijă de nivelul meu.

Pun neologisme,
Fac morfologisme,
Ori scot arhaisme
De prin orheisme,
Fac cum e mai rău.

Cu acelaşi nimicitor sarcasm satirizează poetul şi metehnele unora din mânuitorii condeiului: formalismul şi dogmatismul obtuz, vulgarizarea artei şi lipsa de principii. Scribul superficial, care priveşte literatura ca pe-o afacere este surprins magistral, în plin proces de «creaţie»:

Măi negativilor, unde-alergaţi?
Ce-aţi năvălit peste mine?
Marş între mase,
Munciţi, învăţaţi,
Creşteţi, gândiţi, aşteptaţi, îndreptaţi,

Critica, critica n-o neglijaţi,
Hai recunoaşteţi, nu vă-ngâmfaţi,
Faceţi cum se cuvine,
Să-mi iasă povestea bine!

(«Iac-aşa»!).

Unele metehne şi slăbiciuni de ale confraţilor sunt satirizate de poet în bine cunoscutele «Pocloane prietenilor», parodiile înmănuncheate în ciclul «Condeie». Întâlnim aici povestea şoricelului lui Meniuc, cea cu grozăvenii a lui Deleanu, hora flăcăilor lui Vl. Russu, epistolia către Ionică a lui Istru ş.a.
Accentul autocritic din «Mea culpa» şi «Strigăt împotriva rutinei» capătă proporţii satirice în «Discuţie cu proiect de rezoluţie». Conştiinţa scriitorului-cetăţean nu se poate împăca cu inerţia, rutina şi formalismul fără suflet, strigându-şi cu hotărâre protestul:

Nu-i aşa, opriţi-vă din cale,
Unde-aţi dispărut în zece părţi?
Au rămas cusute-n protocoale
Zbuciumul şi inima din cărţi.

Fraţilor, v-am prins cu şmecheria,
Printre stenograme şi hârtii,
Aţi castrat lăuntrul poeziei
Şi i-aţi dat nadel între mumii.

Poetul pledează pentru o literatură plină de viaţă şi sănătate:

Mi te vaicări, scumpo, şi te miri că
Nu-ţi sunt cititorii credincioşi,
Dragoste născută sub copircă,
Corectată cu creionul roş.

Auziţi voi, cei cu trup de sânge,
Ce mâncaţi din blide omeneşti?
Scoateţi versul nou din catalige,
Spargeţi-i monoclul din fereşti!

Nu-i daţi poeziei sulimanuri,
Puneţi-o la slujba pe pământ,
Ca să-şi roadă coatele-ntre oameni,
Să-şi mănânce pâinea, suferind.

Patosul publicistic e la fel de puternic şi în poeziile lui Lupan, închinate luptei pentru pace. Poetul apelează la conştiinţa oamenilor de bine din lumea întreagă:

Răspunde, ce-ai face,
Să vezi cum îşi arde grădina copacii,
Cum se destramă,
Cuvântul nădejdii în geamăt de mamă?

Glasul raţiunii respinge cu indignare îngrozitoarea perspectivă a războiului atomic. Protestul înflăcărat împotriva folosirii cuceririlor ştiinţei în scopuri agresive formează ideea centrală a poeziei «Răvaş despre nucleul «H». Adresându-se tuturor oamenilor de ştiinţă, poetul pledează pentru coexistenţa paşnică între ţările lumii:

Cum să treci la minus omenirea?
Dascăle, tu eşti doar cărturar,
Numai în formula fericirii
Intră universul nuclear.

Cheamă-ne spre zodii fără seamăn,
Către afirmări fără zăgaz,
Paşnică întrecere-ntre oameni,
Geniu al ştiinţelor de azi!

Remarcabilă prin ideea şi tratarea temei este poezia «Poveste», impregnată de un autentic lirism, transfigurat alegoric. În imaginaţia poetică raporturile economico-politice şi militare dintre ţările lumii contemporane trezesc asociaţii folclorice din poveştile bătrâneşti. Ideea întrecerii paşnice între ţările cu sisteme economico-sociale diferite capătă o ascendenţă mitologică în propunerea acelui hâtru Homer băştinaş:

I-a încântat cu vorba moşneagul cel hâtru,
Au ieşit bătăuşii, cântărindu-şi în mâni buzduganele
Şi vâjjj! fiecare spre carul ciobanului, -
Iar el privea dintr-o parte cu drept de arbitru.

Marea biruinţă a voinicului ce-a azvârlit buzduganul de «s-a tot dus mai departe, prin steliştea cerului, fără oprire» sugerează plastic biruinţa Uniunii Sovietice în domeniul lansării primului satelit artificial al Pământului, «sputnicul».
Printre bucăţile magistrale ale volumului atrage atenţia poezia «Popas», remarcabilă prin perfecta unitate a formei cu conţinutul. Prinsă cu penel de artist inspirat, scena zugrăvită în această veritabilă operă dramatică ne cucereşte prin realismul şi firescul ei. Preţioasă este reuşita poetului în sugerarea sensului adânc al transformărilor, prin care trece satul moldovenesc de azi.
Introducerea directă în miezul «acţiunii», dinamismul şi firescul dialogului, reuşitele portretizări ale celor trei personaje active din poezie - călătorul întârziat, care e însuşi poetul, ţăranca-gazdă, necăjită de grijile gospodăriei, şi năstruşnicul prâslea, cel «dat numai cu zburdele, cu roţi şi vâjâieli» - iată doar câteva din elementele, care alcătuiesc esenţa artistică a poeziei. Amănuntul cu lipsa tablei de acoperiş pentru casele noi ce se zidesc cu sutele în toate colţurile ţării, e o «neplăcere», pe care ar fi ocolit-o un poet idilist, pornit să arate numai zâmbete şi flori. Meritul lui Lupan anume în aceea şi constă, că nu s-a «temut» să arate greutăţile, care mai au loc în viaţa reală, ci dimpotrivă, le-a scos în evidenţă, subliniind astfel, indirect, tocmai proporţiile, neobişnuit de vaste ale construcţiei individuale de locuinţe din republica noastră. Arătând greutăţile momentului de azi, poetul nu pierde însă din vedere marile perspective ale zilei de mâine, punând în lumină încrederea în viitor a omului sovietic.
Iată de ce nu putem fi de acord cu aprecierea, pe care a dat-o acestei poezii R. Suveică în «Însemnări despre lirică». («Nistrul» N 9 din 1958), unde se afirmă, că «autorul, criticând neajunsurile», ar fi lipsit poezia «Popas» de «puternicul şi sănătosul umor, cu care ne-a cucerit în poeziile sale satirice», aducându-se ca mostră de felul cum «se plânge o femeie de la ţară de năzbâtiile copilului» versurile:

Că-aţi scos pe lume sputnicul,
Ori nu mai ştiu ce fel,
Da şolticul şi bludnicul
Aleargă după el.

Autoarea articolului vede în aceste cuvinte ale femeii o închipuită «exagerare pentru efectul comic». Noi, dimpotrivă, socotim aceste cuvinte cu totul fireşti, corespunzând întocmai stării afective a personajului dat. Cuvintele cam «tari» («şolticul», «bludnicul») sunt dictate de necazul femeii, produs de «răul răilor», care se ţine numai de năzbâtii. În orice caz, autoarea articolului pare a nu fi înţeles drept ideea fundamentală a poeziei «Popas», care după părerea noastră, constă nu în «criticarea neajunsurilor», ci, în primul rând, în afirmarea vieţii noi, în dezvăluirea aspectelor ei atrăgătoare, prin romantism şi pitoresc. Poetul nu-şi pune drept ţel «să facă umor», ori să satirizeze ceva, dimpotrivă, sentimentul său dominant este aici aprobarea a tot ce vede nou şi bun, satisfacţia omului, care vede biruinţa acestui nou şi bun în viaţa de azi a ţărănimii noastre. Elementul umoristic are aici un rol secundar, totuşi el nu este nici de cum «introdus numai pentru a aminti evenimente actuale», ci intră organic în ţesutul poeziei, servind ca mijloc de individualizare a graiului ţăranului nostru care, cum ştim, se caracterizează, printre altele, şi prin dezvoltatul său simţ al umorului.
Un reproş însă pe deplin justificat, referitor la «Popas», precum şi la alte poezii atât mai vechi, cât şi mai noi ale lui Lupan, este însă acela despre dialectizarea exagerată pe alocuri a limbajului poetic defect, ce decurge din singularizarea abuzivă a expresiei artistice.
E drept, că formele şi expresiile necaracteristice pentru graiul omului puţin cult, apar în poeziile lui Lupan ca simple mijloace de individualizare a vorbirii diferitelor personaje, poetul neintenţionând nici de cum să le prezinte ca nişte modele de limbă corectă. Păcatul este, că apariţia lor în versurile poetului este prea frecventă, aglomerându-se cu zecile şi împestriţându-i prea mult limbajul artistic.
Întrebându-se: «Ce este arta?», «Ce-i literatura?», în poezia «A fi...» poetul cu multă dreptate conchide aforistic:

Uneori, filosoafe, doamne mă iartă.
E o mare belea literatura şi arta.

Necruţător cu propriile slăbiciuni şi scăderi, Andrei Lupan luptă activ şi rodnic pentru ridicarea literaturii noastre la nivelul artei superioare. Munca sa, conştiincioasă şi fără prejet, aduce roade tot mai bogate şi îmbucurătoare. Şi, credem, că poetul are tot dreptul să spună despre sine cu mândrie:

Cât n-or cârti cei de-l privesc chiorâş,
Tăgăduindu-i preţul,
Răzbate versul meu spre luminiş
Cu setea şi cu cinstea tinereţii.

Mâni neprefăcute încerca-vor
Mâna, care-a scris aici şi dorul -
Va zvâcni în strângerea lor gravă
Întâlnirea mea cu viitorul.

(«Inima ta înţeleaptă»).

Aceste cuvinte ar putea servi ca epigraf noului volum de versuri, apărut modest zilele trecute sub forma unei cărţulii de buzunar, forma cea mai adecvată cărţilor de căpătâi.

I. VASILENCO.