art. "Legământ de credinţă" (despre George Meniuc)

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	20.05.1988
art. "Legământ de credinţă" (despre George Meniuc)
the original: (400KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-17 19:15:08

LEGĂMÂNT DE CREDINŢĂ

Se impune o trăire adevărată cu gânduri de multe ori nedumerite şi cu scormoniri, ca un canon de pedeapsă, în necunoscut şi singurătate. Se adună oamenii, cărţile, amintirile, pânzele lui Van Gogh, poezia lui Eminescu, doinele şi baladele venite de prin veacuri. De faţă cu toate acestea se zbate, confruntându-se permanent, poezia lui Meniuc. Putem intra şi noi încoace, dar nu aşa nitam-nisam. În lumea cunoscută cărţile sale le introduc ca printr-o uşă de iznoavă, care se descuie numai cu o anumită cheie. E o viziune artistică inedită.
Din relaţii logice, comune, poetul deschide meandre uimitoare cu trăiri proiectate în adânc. Îmi vine a crede că nici nu poate evada fără primejdii din cruditatea fanteziei. Ar rămâne stingher, ca un presbit fără ochelari sau poate ca perimatul albatros din poezie, cu care muza lui moldavă comunică uneori. Rânduiala gândurilor şi a argumentelor pentru el se dezleagă nu în silogism, ci într-o spontană şi nealterată emoţie artistică. Vorbindu-i accidental despre culoarea asfaltului, te poţi aştepta la orice salt în poezie:

Perişorul lui -
Pana corbului,
Mustăcioara lui -
Spicul grâului...

Numai că, păzea! Dominanta fantastă, în cazul lui Meniuc, ne va juca o festă neaşteptată. Ai gândi că ea îl izolează, rupându-l din zbuciumul zilei? De fapt îi adânceşte rădăcinile şi le prinde în relaţii vitale, undeva la izvoare. Tematica sovietică imediată se desfăşoară multilateral, trăită şi aprofundată cu un freamăt nestingherit, care se comunică în totul cititorului. Logica e subtilizată de tremurul viu al intuiţiei.
Poetul îţi leagă de suflet atitudinile şi stările sale proprii, printr-o virtute superioară a talentului, pe care aş putea-o numi identificarea cu adevărul poeziei. E o contopire deplină a gândului cu visul şi cu naiva credinţă în cuvântul artistic. Cu această virtute răspunde Meniuc la prima chemare a muzelor: se caută pe sine în vălmăşagul uman, caută a înţelege zbuciumul din jur, îndrăzneşte a dibui tainele creaţiei şi ale existenţei.
Vorbesc de credinţa cea de la început, dar n-aş vrea să-i atribui sensul de atitudine deliberată, voluntară. Nostalgia adevărului era ca ceva hărăzit "din naştere", ca un embrion material care avea să-i determine rodul viitoarelor împliniri. Citesc în paginile lui de atunci nişte stranii mărturisiri de adolescent, în care zvâcnesc parcă tâmple cărunte, multînţelegătoare. De pildă:

Fântânile trecutului de cleştar nu seacă,
Nu toate stelele se sparg în copilărie.
Iată-le, străjuiesc cu aceeaşi mare bucurie.
Ascultă-le, bat în amintiri ca o toacă.

Tânărul poet, în vârstă de 20 de ani, ieşit din mahalaua Munceştilor, căuta a-şi limpezi faţa lumii cu opaiţul acela în care credea neclătinat - cu poezia.
Înainta după tremurul acestei lumini. Şi iată-l nimerit în hăţişuri mult mai grele, unde se cereau dezlegate noduri de gând înfiorătoare:

Stranie tăcere
Pe drumuri de fier,
Stranie tăcere
Sub vânătul cer...
O sută de glasuri răspund: ba mergem!
Invalidul: unde mi-s braţele? Au fost...
Minerul: viermele beznei e omul...
Plugarul: ogorul şi ce singurătate...
(Clasa III, 1938)

Întrebările băteau la uşa poetului venind dintr-o lume de coşmar, în care se întunecau "fântânile de cleştar" ale trecutului. Dar întâlnirea venea nu numai din afară. Era o cumplită dramă a oamenilor, în care poezia cinstită îşi căuta sensuri. Aici nu mai poate fi despărţită metafora de lumea obiectivă. Versul are un grad de intensitate, care te zguduie, legându-te de faptele vieţii. De pe acest prag nu te mai poţi refugia în nepăsare.
Oare halucinanta poezie Şerpii nu se adresează conştiinţelor ca un semnal de primejdie?

Băiatule, care mâi boii pe toloacă,
Azvârle băţul. E un şarpe! Tu nu vezi?!
[...] vorbeşte părinţilor
Că pe coarnele vitelor se zvârcolesc şerpii.
Tot pământul e înnoptat de privirea lor,
Toată pădurea e plină de şerpi.

E imposibil să nu legi acest strigăt cu atmosfera înciumată a vremii, când fascismul pervertea însăşi noţiunea de om şi de civilizaţie. Iată ce se întâmplă, când poetul rămâne consecvent în aderenţa sa la adevărul poeziei! Căutarea i se orientează cu necesitate înspre conştiinţa luptătoare.
Şarada versului devine compas intuitiv. La Meniuc e îmbucurător a urmări înfăptuirea acestei legi. Iată-l în curând la o fereastră de bibliotecă (altă masă de scris nu avea), amestecându-se în tragedia unei ţări depărtate, pe care n-o văzuse niciodată. Lupte însângerate de partizani, sub cerul de nord, prin fiorduri - Stânca lui Olaf. Ce se întâmplase? Norvegia fusese invadată de armatele hitleriste. Credinţa faţă de poezie dibuia adevărate drumuri omeneşti şi le găsea fără abatere. Se descifrau tainele, izbucnind în viaţă. Ceea ce a fost intuit în zbuciumul adolescenţei ajungea cu tinereţea la primul prag al datoriei. În toamna anului 1939 poetul intră în organizaţia ilegală a tineretului comunist.
Cunosc literatura antifascistă în lupta desfăşurată pe atunci de oameni cinstiţi împotriva războiului care se aprindea. Respect adânc patosul acelei lupte duse direct pe stradă şi în literatură. Îmi amintesc de alarma dată în faţa coşmarului ce se apropia. Istoria a trecut cu putere zguduitoare, dezlegând cumplite încleştări. Astăzi, reconstituind evenimentele, căutăm locul poeţilor în ele. Între cei încadraţi în acţiune îl ştim şi pe tânărul de atunci George Meniuc. El a dat până acum literaturii sovietice moldoveneşti o serie întreagă de cărţi măestre, chemătoare, active, în care poziţia cetăţenească e pătrunsă de suflet şi de convingere.
Îmi permit să fac o legătură de consecvenţă între opera sa întreagă şi acea căutare dreaptă, prin care poetul s-a apropiat de oameni, aducându-şi poezia cu credinţă şi cu demnitate la postul înaltei datorii.

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Meniuc George (scriitor)