interviu "Condiţia răspunderii" (despre trecut şi prezent) (N 18, 1990)

Revista "Panorama", Chişinău	1990
interviu "Condiţia răspunderii" (despre trecut şi prezent) (N 18, 1990)
the original: (1123KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-17 19:27:16

CONDIŢIA RĂSPUNDERII

- Totdeauna, Dumneavoastră Andrei Pavlovici, aţi fost în centrul atenţiei oamenilor. Vă auzeam deseori la radio, vă priveam la televizor. Dar, în ultimul timp, parcă v-aţi retras. Din ce cauză?

- Să încep un fel de spovedanie? Dacă o pornim pe linia aceasta, conversaţia noastră poate să iasă destul de încurcată. Nu m-am retras, nici nu mă stărui să mă retrag. Are viaţa legile şi capriciile sale. A fost un timp când îmi îngăduiam să fiu mai prezent în frământări, să-mi formulez unele gânduri privind devenirea oamenilor, a republicii noastre... Pe mine m-a atras din copilărie prezenţa activă între semeni. N-am avut însă niciodată, cred, gustul gălăgiilor din aglomeraţiile obşteşti. Dar să stau de o parte tot n-am putut. Uneori, chiar, împotriva voinţei mele, dar mai ales fără mare bucurie, am fost atras în lucru. Pur şi simplu, ca orice tânăr care gândeşte, nu puteam trăi izolat.
Apoi în mod firesc a apărut şi s-a înteţit setea de a înţelege. Ce înseamnă pentru tineri viaţa, ce prezinţi tu în vălmăşagul evenimentelor, ce te aşteaptă în ziua de mâine? Nu era doar o curiozitate gratuită. Tineretul căuta, uneori chiar cu disperare, înţelesul şi răspunsul la enigme foarte sumbre.
Erau anii de pomină treizeci. Bântuia marea criză în care căzuse pe atunci întreaga lume. Viaţa devenise într-adevăr un coşmar al frământărilor şi gândurilor de viitor.
Aici, la noi acasă, nu scăpau de asta nici copiii. La vârsta de 13 ani am nimerit la şcoala de agronomie din Cucuruzeni. Veneau acolo băieţi din satele Basarabiei, îşi căutau rostul şi norocul.
Aduceau cu ei nu atât zburdele vârstei, cât mai ales grijile celor bătrâni de acasă. Pe toţi îi susţinea însă, ca o arzătoare lumină, setea de a se rostui în lume prin ajutorul cărţii. Prin aceşti tineri se zbătea în dezmorţire tragerea spre învăţătură a ţăranilor. Auziseră de şcoală şi vroiau cumva să-şi trimită odraslele la carte, să le deschidă drum în viaţă. Dar posibilităţile erau atât de scunde, încât încercarea devenea o povară materială greu de suportat.
Psihologia noastră de atunci se deosebea mult de a celorlalte categorii şcolare. Asemenea aşezăminte precum erau şcoala agricolă sau şcoala profesională cultivau în noi o condiţie a realităţii în care frământările te cuprindeau de la primii paşi. La început parcă se arătase în toată ţara un slab debuşeu, era nevoie de specialişti: agronomi, şefi de specialitate, maiştri care să lucreze prin gospodării de stat sau particulare. Dar cerinţa aceasta s-a închis cu primele promoţii de absolvenţi. Când s-au completat toate locurile de muncă, s-a vazut rămânând fără de rost tot grosul cadrelor de specialişti. Şomaj...
Noi am început a ne numi "Generaţia oamenilor de prisos" sau "Dezrădăcinaţii" - aşa ne-a fost consacrată fiinţa în literatura serioasă a vremii.
M-am întâlnit atunci cu multe probleme grave dezbătute în cercurile oamenilor care înţelegeau câte ceva. Erau cei mai treji intelectuali "de prisos" angajaţi în apriga căutare. Pentru aceştia nodul deznădejdii se dezlega în perspectivă, prin schimbarea din temelie a vieţii. Gândul la o mare dreptate omenească venea ca o firească trezire. Pătrundea spre noi, poate că nu prea înţeles, dar se închega cu zvonurile despre lumea cea nouă. Adia vânt de revoluţie, răsturnarea providenţială menită a salva omenirea. Nu vreau să zic luptă, pe atunci noi, încă orbecăiam printre noţiuni deformate şi anarhice. Dar întrezăream parcă o zare a nădejdilor de mai bine.

- Cum de aţi ajuns la acest gând? Viaţa grea, criza mondială a anilor treizeci... Eraţi unul din mulţimea oamenilor de prisos?

- Ceea ce spun acuma, pe mine mă cuprindea ca o aspră dramă de viaţă în societate. Descopeream lumea şi înţelesul lucrurilor în permanentă contrapunere. Ne vedeam încadraţi în dezastrul ţărănimii nevoiaşe şi a altor pături oropsite. Căutam ieşirea. Ne adresam cu sete şi poate chiar cu disperare la lumina cărţii, a marii literaturi. În legătură cu ceea ce se petrece astăzi aşa ceva poate părea de neînţeles. Condiţia meschină a cotidianului se îngemăna pătimaş cu literatura şi cu arta. Mulţi dintre noi citeau cu exaltare cvasimistică: căutau să descifreze enigma vieţii în general şi rostul fiinţării noastre în hâda formulă - oameni de prisos.
Cărţile se găseau foarte rar, prin stăruinţă însă se putea ajunge la ele. Am avut parte, chiar din primii ani, de biblioteci în care lucraseră oameni de valoare. Se acumulase un fond de lectură superioară din clasica română şi cea universală. Şansa miraculoasă pentru mine a fost că de la început am descoperit în rafturi mai retrase (dar nu ascunse), am descoperit pagini din cele care indicau o nouă răscroire a lumii. Erau în devălmăşie, la întâmplare, slăviţii eretici ai gândului: Bacunin, Cropotkin, Babeuf şi încă mulţi alţii până la socialiştii români şi până la extrase din "Manifestul comunist", din "Capitalul " şi din alte surse revoluţionare. Şi încă - literatura artistică de valoare socială angajată...
Adolescenţa mea s-a împletit în mrejele acestor explorări hazardate, rămânând mereu priponită în concretul zilei şi în duhul cu tradiţii basarabene. Totul făcea parte din natura noastră. Cucuruzenii era "Şcoala lui Cotovschi" cu legenda haiducului, erou al războiului civil. Trăiau încă oameni care-l cunoscuseră de aproape şi-i cultivau memoria. O alee de salcâmi îi purta numele, pentru că el o sădise ispăşind o pedeapsă, iar pe o coastă de deal era "Izvorul lui Cotovschi" săpat şi pietruit de elevul buntar. În fiecare vară noi îl curăţeam făcând clacă în timpul nostru liber. Nelipsit la asta era moş Cristache Carp, un bătrân uriaş, vechi muncitor de la temelia şcolii, o podoabă de om frumos, care toţi ştiau că prietenise cu eroul.
Izvorul reparat şi îngrijit dăinueşte şi acum cu şipot curat, cu apă limpede. La şcoala de viticultură din Chişinău director ne-a fost Roman Stere, feciorul lui Constantin Stere. Acesta prin cinste, cultură şi intelect era destoinic de numele şi opera tatălui. Regimul şcolar de libertate de "autoeducare" el îl adusese de la Oxford unde îşi făcuse studiile. Cred că modul său de a lucra, cu o modestie proverbială (dacă nu-l observam ne dădea el bună ziua), era unical în toată ţara. Îi găzduia uneori pe anumiţi prieteni ai părintelui: Demostene Botez, Garabet Ibrăileanu şi alţii.
Biblioteca noastră, a elevilor, o completam noi singuri cu cele mai de valoare opere apărute şi cu serioase publicaţii periodice. În atenţia trează erau bineînţeles cărţile de orientare "subversivă".
Erau şi rare traduceri (în română sau în franceză) din scriitorii sovietici. Încleştaţi în mărginirea fiinţării noastre materiale, noi ne afundam în ele cu sete ameţitoare. Căutam calea dezlegărilor cardinale.
Cred că am descoperit-o în acele cărţi şi în duhul lor, acel duh protestatar, care azi e răstălmăcit şi declinat în cele mai nedemne tonuri. Astfel s-a altoit pe pădureţul vieţii mele înţelegerea comunistă.
Prin ea m-am legat pe viaţă de pământul părinţilor şi de lumea întreagă.
Ţin să argumentez, înfruntând campania denigrărilor, că e vorba de izvoare primordiale. Visul comunităţii umane, al dreptăţii pentru cei mulţi s-a născut în leagănul civilizaţiei.
Poate cam astfel se grupau în jurul mucenicilor lor primii creştini. Comunismul naiv, mirajul frăţiei universale, utopiile în înciudate manifestări - umplu istoria şi spiritualitatea lumii. Face numai să te gândeşti, să-ţi aduci aminte: Campanella, Babeuf, Thomas Morus cu "Utopia", apoi Saint-Simon, "Comuna din Paris". Miraje înflăcărate pe tot pământul şi în toate vremurile. Au fost arşi pe rug, schingiuiţi în gloată, dar nu şi-au renegat convingerea. Anume acest îndemn de dreptate, de trudnică înfrăţire, ajungea spre noi prin lumini de carte. A venit şi cu Mihai Eminescu în spovedania proletarului din tavernă, în visurile lui Toma Nour din "Geniu pustiu".

- Aceasta era faza iniţială, faza de început a anilor treizeci. Era faza utopiilor, a visurilor de miraj în care sufletele obidite se cereau să fie apărate.

- Am ajuns astfel la socialismul înţelegerii de azi. Ne-am dat seama - utopiile rămân utopii, dezlegarea nodurilor blestemate e dincolo de ele. Ea rezidă în legile vieţii materiale, în structura umană şi economică a societăţii. Utopiile, rătăcirile de veacuri rămâneau departe, scheme înjghebate ale fanteziei generoase.
Epoca dreptăţii muncitoreşti a adevărului istoric începea cu Revoluţia din Octombrie în Patria socialismului. În sfârşit era înfăptuirea. Noi pătrundeam în torentul dezordonat al ştirilor şi al mărturiilor ca într-un pământ al făgăduinţei.
Cu mase de muncitori conştienţi, cu "omenirea progresistă" cei mai hotărâţi se încadrau în acţiune. Astăzi multe vorbe şi expresii patetice s-au anchilozat, poartă zvonul şabloanelor "ne-au ros urechile". Dar ele s-au născut ca o aprigă ardere a conştiinţei curate. Şi nu numai între masele de jos ale muncii care "nu aveau de pierdut decât lanţurile". Cei mai buni dintre reprezentanţii gândirii contemporane, scriitori, filozofi, învăţaţi s-au pomenit treziţi şi chemaţi de muzica revoluţiei.
Lumea veche pe care ei o ştiau antiumană, împotmolită în meschine combinaţii de egoism şi negustorie burgheză, în zbatere de junglă fără ieşire, această lume prin grohotele lui Octombrie descoperea condiţia de înnoire a spiritului creator.

- Dumneavoastră cum credeţi, Andrei Pavlovici, revoluţia a fost constructivă sau distructivă?

- O să ajung şi la asta. Să ne oprim deocamdată la clopotele ei de chemare. Mata l-ai citit pe scriitorul român Gala Galaction? Mie mi-a fost dat sa-l ascult de câteva ori. Era un adevărat păstor al credinţei şi al moralei creştine, preot, traducător al bibliei. Această traducere a devenit monument de sfinţenie a culturii naţionale. Ei bine, el scriitorul, preot ortodox, saluta Revoluţia din Octombrie. I-a consacrat o spovedanie cutremurătoare în cartea credinţei sale - O lume nouă. Creatorul acestei lumi afirmă el, este Lenin. Şi chema intelectualitatea română pe baricadele revoluţiei pentru înnoirea salvatoare a ţării.
Face să confruntăm profunzimea căutărilor de atunci cu ceea ce a urmat, dar şi cu declamaţiile anticomuniste de acum. Marile credinţe ale popoarelor au fost purtate de proroci şi mucenici, dar tot ele au fost pângărite de hoardele fariseice, uzurpatoare. Istoria lumii e plină de asemenea fapte, trebuie numai să le citim cu discernământ matur.
Da, revoluţia aducea epocala dezlegare a destinelor umane şi a nodurilor fatale din istorie.
Spun că Anatole France la înmânarea premiului Nobel a fost întrebat de regele Suediei, care e crezul său politic. - "Eu sunt comunist majestate". - a răspuns laureatul. Dar Bernard Shaw, Aleksandr Blok, Rabindranath Tagore, Upton Sinclair, Sun Yat-sen şi alţii, nenumăraţi creatori de istorie şi de cultură, fiecare în felul său, îndrumă nădejdea lumii spre noua ţară a socialismului. Romain Rolland a numit-o "Notre patrie internationale". Mai pomenesc de Andre Gide şi de Panait Istrati pentru că, prieteni sinceri, aceştia au devenit adversari principali. Invitaţi oficial la faţa locului, ei au cercetat adevărul cu propria judecată şi au ajuns la concluzii foarte triste. Au descoperit şi au divulgat cu mult înaintea altora morbul infect al stalinizării.
Bineînţeles, anatema oficială i-a înscris între renegaţi şi i-a excomunicat dintre valorile recunoscute ale contemporaneităţii.
Totuşi a fost revoluţia constructivă sau distructivă? La vremea lor toate revoluţiile ajung la un asemenea examen istoric. Ştii că, acum un an, a fost aniversat bicentenarul marii revoluţii franceze. O gazetă, îmi pare că "Figaro", scria că unica învăţătură adusă de Aniversare este aceea că revoluţia a fost zadarnică şi dăunătoare. E şi aceasta opinia afişată a unora. Dar totuşi revoluţia s-a petrecut şi a răsturnat ordinea veche, răscolind destinele popoarelor. Treaba dumitale, s-o judeci cum vrei.
Eu nu pot despărţi comunismul de marea credinţă a oamenilor şi de reala înnoire a lumii de azi.
În ce condiţii s-a desfăşurat el? Epoca nu l-a cruţat deloc. Fără prea mult patos vreau să pomenesc de confruntarea cu hitlerismul, a fost sugrumată Spania republicană, a fost cotropită mai toată Europa şi Africa, a fost marele război antihitlerist. Şi a fost întâlnirea pe Elba a armatelor aliate biruitoare. Iar în limbajul vremii toţi oamenii cinstiţi ştiau ce înseamnă expresia: Partidul celor împuşcaţi. Socot chiar că marele succes în desăvârşirea bogatei societăţi capitaliste nu s-a produs fără imboldul energic al mişcării muncitoreşti trezite de Octombrie. Nu mai vorbim că şi aici în ţara sovietelor, peste toate prăbuşirile, geniul creator al poporului a înfăptuit uriaşa zidire şi ne-a răscroit pe noi toţi, aşa cum suntem, cu rosturile noastre de astăzi. Această realitate n-ai s-o acoperi prin exaltarea urii şi a ponegririlor.

- În ce an aţi aderat dumneavoastră la partid?

- Membru de partid mă socot din anul 1933. Ţin să spun că am intrat atunci în ilegalitatea comunistă nu din setea isprăvilor mari, pentru a face sfânta dreptate în lume. Am văzut în asta pur şi simplu, condiţia inevitabilă a vieţuirii mele. Devenisem un înrobit al lecturilor din marea literatură. Vrând-nevrând confruntam ceea ce ştiu cu ceea ce mă aşteaptă, dezrădăcinat, şomer din generaţia oamenilor de prisos. Ce puteam să fac cu visurile şi cu elanurile tinereţii? Am ajuns la ideea că toate se vor măcina în relaţii meschine şi în palavre goale. M-a cuprins cu timpul ispita de a evada.
Să trec Nistrul - acolo, în lumea muncii înfrăţite şi a adevărului înfăptuit. Slavă domnului, n-am avut curajul s-o fac. Am decis totuşi că orice s-ar întâmpla, în orice condiţii m-aş pomeni, să rămân consecvent cu mine însumi, să-mi controlez gândul şi fapta în comportarea mea zilnică.
Am intrat în partid şi mi-am impus lucrul conspirativ ca un act de autodisciplină conştientă.
Erau anii dezmăţului fascist. Tineretul, şi mai ales o mare parte din studenţime, căzuseră sub influenţa demagogiei rasiste legionare. Şefii se declarau salvatorii naţiei, deţinători ai monopolului patriotic. Au fost ucişi de ei, unul după altul, câţiva miniştri şi conducători de guverne, profesori universitari de autoritate mondială şi alţi oameni de înaltă cultură. Victimele erau declarate "trădători de neam", iar ucigaşii erau arhanghelii răzbunători. Cum s-a dovedit mai apoi, aici opera agentura Gestapoului. Germania acapara bogăţiile şi arterele vitale ale ţării.
În aceste condiţii de teroare activa democraţia română a vremii. Partidul Comunist era în adâncă ilegalitate, dar desfăşura o muncă de largă amploare organizatorică. Mereu urmăriţi şi arestaţi oamenii partidului muncitor făceau eforturi uriaşe pentru a închega o unitate democratică în ţară.
Împreună cu tovarăşii mei, studenţi şi tineret, am participat la crearea a două grupări antifasciste: "Frontul studenţesc democrat" şi "Blocul pentru apărarea libertăţilor democratice". Prin activitatea acestora tindeam a consolida democraţia răzleţită într-un Front Popular Antifascist. Nu era deloc uşor lucrul acesta. În Basarabia pe lângă grupări mai mărunte, activau două serioase partide de democraţie ţărănească: Naţional Ţărănist al lui Pantelimon Halippa şi Radical Ţărănist (Steriştii). Ultimul era condus de un democrat integru, om de înaltă ţinută intelectuală, avocatul Alexandru Mâţă. Aici, de fapt, era grupată cea mai consecventă intelectualitate democrată.
Între aceste două partide intervenise "Cazul Stere" care crease cunoscuta ruptură şi chiar vrăjmăşie politică. Pentru limpezire reproduc aici prescurtări dintr-un articol ce l-am publicat atunci (1937) în revista bucureşteană "Dacia nouă".

Ţăranii democraţi din Basarabia
Unde sunt?
Când Constantin Stere era încătuşat de ura spumegândă a marilor noştri reacţionari şi negustori de patriotism, aceşti ţărani l-au condus în Parlamentul ţării cu hotărâre şi solidaritate. Au rupt definitiv în faţa istoriei zidul de minciună în care încerca a-l izola aceşti farisei ai zilei.
Forţele şi metodele de luptă ale acestora erau de aşa natură, încât argumentările cele mai inteligente se pierdeau în ele cu inutilitate; era cum ai fi cercat să transformi aspectul unui smârc aruncând în el diamante.
Pe Stere nu l-au justificat puţinii intelctuali şi prieteni care s-au găsit pe atunci pe aceeaşi platformă de luptă. El a fost urcat la un nivel de autoritate cetăţenească neatins încă de nici un român de după război, numai de către aceşti ţărani ai Basarabiei.
Ei n-au pledat, n-au diluat argumente.
Obişnuiţi cu sapa şi cu plugul pentru desfundarea paraginilor, au procedat la fel, au secat smârcul intrigilor şi al calomniei... Nările reacţiunii româneşti simţeau aerul tare al brazdelor din Basarabia. Soseau miresme din stepă. Erau ţărani democraţi, hotărau ei, au trimis toţi în Parlament omul lor cel mai de nădejde...
Acum în Basarabia creşte cu aripi negre fantoma sinistră a fascismului.
Democraţia, lupta pentru pământ şi pentru libertate, au făcut în multe părţi loc gângăvelilor antisemite, marşurilor incârligate.
Unde sunt ţăranii lui Constantin Stere, soldaţii cei mai conştienţi ai dreptăţii populare?
De ce au dispărut ei?
Blocul democratic al basarabenilor a fost rupt prin izolarea lui Stere de partidul Naţional Ţărănesc. Masele care îl urmau - Basarabia unanimă - s-au văzut puse în faţa acestui fapt: două grupuri democrate acuzându-se reciproc, contestându-şi sinceritatea...
Nu apreciem cine avea dreptate.
Important e că ţăranii care aveau toţi un trecut comun de luptă şi un viitor care solicita cea mai hotărâtă solidaritate, au fost chemaţi pe două cărări şi de multe ori puşi faţă în faţă pentru a se lupta unii cu alţii: basarabeni democraţi cu basarabeni democraţi...
Rezultatul?
Azi Basarabia justifică prezenţa actualei menajerii guvernamentale şi asta încă prin masele ei cele mai progresiste şi mai hotărâte.
Pericolul a fost văzut de fruntaşii partidului Radical Ţărănist încă de acum doi ani, când au hotărât colaborarea locală cu Blocul Democratic, pentru strângerea unitară a democraţiei basarabene într-un front de luptă antifascist. Dar hotărârea aceasta a fost împiedicată de a fi tradusă în fapt de către comitetul executiv de la Bucureşti...
Ţăranii trebuie să se apere. Partidele democratice au datoria ca pe deasupra tuturor resentimentelor să organizeze această apărare.
Fascismul a amăgit ţăranii proletarizaţi din Basarabia cu o minciună: "omul şi hectarul". În limbaj cinstit aceasta ar însemna pâine. Dacă ar fi cinstit. Dar ţăranii mai vor libertate, pentru care au luptat cu Stere, mai vor pace.
Pâine, pace, libertate.
Trebuie să se precizeze că nu există decât o singură democraţie şi un singur fascism. Se cere imperios să ne întoarcem cu faţa spre masele de ţărani, să renunţăm la aprecierile care privesc doar vârfurile piramidelor politice.
Ţăranii partidului Naţional Ţărănesc n-au trădat niciodată pe ţăranii partidului Radical Ţărănesc şi nici invers.
În lupta care se dă e vorba despre această forţă socială.
Basarabia se va găsi din nou pe vechile ei poziţii... Masele unite, plugarii democraţiei basarabene, vor stârpi în culcuşul lui fascismul. Va fi o sterilizare inevitabilă, o purificare a valorilor politice în atmosfera ozonificată a luptei colective pentru drepturi şi pentru o viaţă omenească.
M. Gabrea

Ei bine, astăzi ştim cu toţii cum s-au desfăşurat evenimentele. În mod forţat România a devenit pradă expansiunii hitleriste. În Basarabia, care mai niciodată nu scăpase de regimul excepţional (un fel de stare de asediu), oamenii acum trăiau într-o adevărată stare de război. Toţi bărbaţii tineri şi valizi erau mobilizaţi, pe Nistru se concentraseră armate care zi şi noapte săpau tranşee; gospodăriile ţăranilor nevoiaşi se ruinau fără sprijin - gospodarul era la concentrare. Au fost desfiinţate formaţiile politice democrate, s-au înteţit judecăţile şi condamnările la închisoare. Primar în Chişinău fusese numit un neamţ, fost director la liceul comercial din localitate. Culoarea politică a acestuia era bineînţeles aceea din marşul de pomină... "uber alles". Soarta ne era pecetluită.

- Aici în Basarabia ideea comunistă a venit direct în chipul ei stalinist, în 1940. Cum de s-a întâmplat că poporul a acceptat acea politică, deşi o parte din populaţie se pricepea că e ceva straşnic în lucrul acela?

- Nu, ideea a venit, cum ţi-am spus eu, în chipul ei ideal, aşa cum o doreau oamenii truditori: pământ, pace, libertate...
E mult de gândit şi de răscolit în hrubele acestea. Da, revoluţia mondială însemna renaşterea şi salvarea lumii muncitoare. Oamenii credeau în asta cu tot ce aveau mai bun în sufletul lor. Iată că această universală bună credinţă devine prima treaptă a vinovăţiei. Dacă există undeva pe lume diavol, apoi în asta a lucrat el. Ce însemna Stalin pentru toţi însetaţii epocalelor înnoiri? Era ziditorul lumii noi, stătea la cârma ei. El răspundea de soarta revoluţiei, de fericirea mea şi a copiilor mei, răspundea de renaşterea culturii şi a gândirii umane.
Cum a făcut asta, acum e greu sa vorbim.
Totusi, dacă face să dezgropăm o primă învăţătură din abisul prăbuşirilor, cred că ar trebui să fie aceasta: păzea de credinţa absolută în adevărul cârmaciului absolut! Astfel răsună, îmi pare, geamătul de azi al istoriei. Multe se descopăr acum, chemate la judecata cea mare. Cultul personalităţii, absolutismul, dictatura... Eu aleg din toate un fapt aproape comun, la mintea oricui. Cea mai curată idee, credinţa ideală, dacă biruie şi e instalată la cârmă, da încă în condiţii de puternicie absolută, oricum n-ar fi intră pe panta decăderii. Lenin scrie undeva despre primejdia ce pândeşte partidul ajuns la putere. Cu acest moment începe năvala spre el a profitorilor, a vânătorilor de carieră şi a afaceriştilor politici. Orice credinţă trebuie să plătească această vamă. Cameleonii politici, prin adulaţie, cu dibăcie de reptile, caută să prindă în labele lor steagul. Şi reuşesc a face asta. Prin demagogia cea mai dezmăţată transfigurează ideea, fac din ea simbol mistic, falsificându-i sensurile şi servind-o mârşăviei lor. Stalin şi ai lui au distrus întâi generaţia de colaboratori ai lui Lenin. Bineînţeles, cu srtigăte de "ura" şi cu "trăiască leninismul". Pe urmă au făcut ce au vrut, au făcut ceea ce ştim astăzi cu toţii. Totuşi atunci când vorbim despre Stalin, socot că nu trebuie să uităm de bestia umană, care mereu şi hâd se învârte printre noi. Jertfele de milioane de vieţi au devenit realitate prin substituirea leninismului cu asemenea forţe.
Ce s-a petrecut în Moldova? N-a fost o zi de pace şi de astâmpăr pentru muncă.
O ştiu cei mai bătrâni care astăzi nu-s la modă. Ne-am deprins a zice Bodiul... E drept, acesta a bătut toate recordurile în măsluiri şi în demagogie, dar gaşca de profitori, care mişunau ţinând sub strajă pe adevăraţii oameni activi muncitori? Să nu uităm că s-a zidit multişor în Moldova. Dar cum? Erau mobilizaţi fără îndoială oamenii cinstiţi şi capabili, erau puşi la muncă fără preget. Aceştia erau cei cu răspunderea efectivă pentru fapte. Dar oriunde s-ar fi găsit, la orice punct ar fi fost instalaţi, ei erau sub ochii lichelei. Erau în mâna lichelei. Soarta lor era la cheremul şi la bunăvoia acestora. Iar licheaua era omul de încredere al şefului. Împreună cu şeful el "păzea şi apăra" puterea sovietică de suspecţii care munceau. Se făceau zeci de comisii excepţionale, care înjghebau pricini şi moduri scârnave de compromitere şi de condamnare a oamenilor cinstiţi.
Erau viciile de sistem prin care metodele criminale au putut pătrunde şi acţiona: autoritarismul necontrolat, absolutismul au permis pătrunderea şi extinderea infecţiei. Cinstea şi demnitatea le stăteau în cale? Nu-i nimic, astea pot fi batjocorite şi călcate în picioare. Regimul le dădea carieriştilor o asemenea posibilitate. Şi ei au folosit-o din plin.
Să luăm Republica Autonomă a Moldovei de atunci. Te îngrozeşti numai la gândul, că a fost posibil aşa ceva. Şi asta se cheamă renaşterea naţională. Li s-au dat oamenilor şcoli, biblioteci, învăţători, au fost chemaţi copii din orice fund de sat, să vină la lumina cărţii. Înfloreau primele nădejdi ale culturii naţionale. Unde sunt aceşti pionieri fericiţi, chemaţi la lumină de puterea sovietică? Toţi au fost distruşi. De către cine? Nu, n-a fost Stalin prin satul acela. Au fost prietenii şi vecinii lor, care i-au jertfit, salvându-şi propria viaţă. Mai bine zis i-au vândut pentru ca să nu fie vânduţi ei.
Au fost şi în literatura şi în arta Moldovei isprăvi fără număr, puse la cale de infecta gaşcă. A trebuit cumva păzit şi apărat totul, de la izvoarele graiului până la memoria clasicilor şi până la demnitatea valorilor cinstite ale vremii. Dar asta nu e pentru convorbirile noastre de astăzi. Deşi ţin să afirm un lucru necesar. E drept că n-au fost marşuri şi chiote, dar atitudine dârză, protest şi acte de demascare categorică a mârşăviei oficiale au fost. Au fost atunci când nu mai aveau încotro. Bineînţeles, asta nu punea la îndoială principiile conducerii magistrale.

- Cuvântul criză a devenit cuvântul obişnuit pentru societatea noastră. Consideraţi Dumneavoastră că Partidul Comunist care a fost forţa conducătoare se află în criză? Are partidul acesta viitor?

- Da, criză, nu încape nici o îndoială. Partidul, comunismul în general trece printr-o criză dintre cele mai serioase. Despre viitor rămâne să vorbim.
Congresul XX-lea a fost prima zguduire care ne-a trezit la realitate ca pe buza prăpastiei. Am început a ne da seama că de fapt orbecăim antrenaţi într-un haotic miraj: cultul lui Stalin se substituise prin fraudă şi teroare, anulase adevărata gândire comunistă.
Dar trezirea, cum se ştie, ne-a fost dijmuită de forţele inerte. A venit timpul restructurării şi ne-am dat seama că însăşi demascarea cultului poate deveni metoda de manevrare pentru profitorii vechiului regim. "Perestroica" a venit ca un strigăt de alarmă în ceasul al doisprezecelea. A fost conştiinţa şi vitalitatea din adânc a partidului şi a ţării întregi.
La început părea că prea scormonim în mocirla şi în căutarea petelor negre. Credeam că probabil e timpul să punem punct aprofundărilor critice demascatoare. Cu timpul s-a dovedit însă că acesta e un proces nu numai de reconsiderare a trecutului, ci unul de regenerare şi purificare a spiritului uman, a mecanismului social. E realitatea care dacă încercăm s-o acoperim înseamnă că o falsificăm.

- Are restructurarea viitor sau nu?

- Corect ar fi poate să spun că nu ştiu. Pot afirma cu adâncă convingere un singur lucru: restructurarea trebuie, neapărat trebuie să aibă viitor, e singura noastră şansă.

- De ce depinde aceasta?

- De capacitatea noastră de a trage concluzii din tragica experienţă. Pentru că poporul a îndurat toate, a suferit, a muncit şi a făurit.
O tendinţă foarte grăbită şi iresponsabilă cearcă astăzi a înscrie la rebut factorul constructiv din epocă. Asta înseamnă că negăm tot ce prezintă astăzi realitatea noastră sovietică. Vorbim de preţuirea istoriei. Să nu dijmuim munca oamenilor de valorile mari, create de ei prin aprigă voinţă şi jertfire.
Socot că restructurarea e singura busolă care duce la redescoperirea izvoarelor. Nu e uşor să zici astăzi comunism. Nu numai pentru că numele i-a fost pângărit, ci pentru că noi înşine l-am purtat prin rătăcire. Am ţesut cum ne-am deprins a vorbi, "în mod dialectic şi ştiinţific", miraje fantastice, palate de nisip. Şi de multe ori le-am întărit osatura cu cimentul vorbelor goale. A fost condiţia orbecăirii noastre prin istorie, orgoliul infantil al "deschizătorilor de drumuri". Maturitatea noastră cere şi impune o altă înţelegere. Procedeele de lucru şi realizările devin simple bunuri gospodăreşti: pământ, apă, casă, pâine, unealtă şi meşteşug. Puterile vii, capacitatea de muncă a partidului se cer înhămate aici la greul greului. De "greu", de efortul zbuciumului zilnic să fim siguri, nu va fi cruţat nimeni. Va trebui să trecem prin toate, ca să putem împlini "perestroica". Aici nu e rost de avantaje şi privilegii. Se cere preţul nemăsluit al omeniei şi al faptelor demne, bărbăteşti. Se cer valorile de la izvoare ale înţelegerii şi ale devotamentului comunist. În ce priveşte numele, se pot găsi dezlegări şi pentru partid şi pentru credinţa noastră.

- Ce să facem totuşi în privinţa uzatului cuvânt, dar foarte frumos - consolidare?

- Să terminăm cu pândele, cu agiotajul, cu ultimatumurile şi cu psihoza mitingurilor şi a referendumurilor.
Marea majoritate a oamenilor s-a săturat de toate până în gât. Tot aşa s-a saturat şi de injuriile dezmăţate aruncate de-a valma asupra tuturor cadrelor de partid. Se vede că asta vine din cuiburi bine întemeiate şi susţinute cu puternică dibăcie. Să ne dăm seama că anume de aici se întind capcane de primejdie şi dezorientare.
Condiţia primă este înnoirea partidului. Curăţirea lui de balastul corupt şi putred. Există în partid asemenea balast? Da, slava Domnului, cât vrei. Da nu chiar atât există cât ar dori demagogia celor care ne împroaşcă cu scursori din propriul lor hambar.
Orice om cinstit vede şi înţelege efortul nostru de regenerare şi de purificare.
Istoria ne impune tuturor examenul necruţării: şi luptătorilor devotaţi, şi numeroşilor profitori, vânători de carieră. Va fi un examen chinuitor, să nu ne facem iluzii. Pentru mulţi el va deveni falimentar.
Nu numai pentru că e foarte greu a alege grâul de neghină, ci mai ales pentru că judecătorul din noi, în mare parte şi-a înstrăinat criteriile. Va trebui să ne regăsim cu orice preţ, întorcându-ne la izvoarele credinţei de început. Omul comunist, oricine ar fi, este în primul rând purtător de răspundere. Numai astfel vom putea reface încrederea norodului.
Suntem judecaţi astăzi de oameni maturi care au trecut împreună cu noi prin toate vămile de neagră amintire. Primim ca un ajutor cinstit critica, la activul inevitabil al regenerării.
Din păcate lucrurile se complică. În vălmăşagul îndreptăţit al revendicărilor îşi face tot mai larg loc ura şi denigrarea tendenţioasă. Se agită destui înrăiţi, amatori de reclamă, care îşi afirmă măiestria de a ne împroşca global cu injurii. Caută să îngrozească lumea, agitând cu orice prilej sperietoarea - "fugiţi, acesta e comunist".
În faţa duşmăniilor calculate nu ne vom pleca, să ne batem cu pumnul în piept. Înţelegem prea bine că acesta e un pescuit tendenţios la tulburarea apelor, care poate avea succes pentru moment, dar mai apoi, în faţa oamenilor, se dovedeşte a fi ieftin de tot.
Mi s-a spus că la o adunare unii tineri şi-au aruncat demonstrativ carnetele de partid. Fără îndoială, cine vrea să iasă, înţelegând că s-a înşelat, las' să iasă, să-şi corecteze liber linia de viaţă. Dar dacă omul face bravadă speculativă, căutând aplauze, feriţi-vă de el.
Să întemeiem creator pluralismul democratic. Să susţinem dialogul conştient între platforme şi felurile de convingeri.
Îmi permit să mă gândesc la înţelegerea tinerilor muncitori din oraşe şi de prin ogoare, la armata intelectualilor cinstiţi din instituţiile de învăţământ ale ţării. Cum vom lega voinţa noastră într-o putere unică, limpede şi constructivă, pentru a curăţi putregaiul şi ruina din ţară? Răspunderea nu cruţă pe nimeni. Comuniştii, cadrele necorupte se încadrează cu devotament neprecupeţit la marea operă. Gândiţi-vă că aveţi foarte mult spirit comun cu ei, cu cinstea şi cu setea lor de mai bine. Discuţiile noastre, oricât ar fi de ascuţite şi grele, trebuie să tindă la înţelegere şi colaborare.
Ştiu că sunt mulţi tineri care înţeleg şi preţuiesc înalt opera de regenerare a comunismului. Nu vrem să conservăm nici o prejudecată, nici un standard de jalnică inerţie.
Daţi-ne mâna cu încredere. Faceţi ca acest partid să devină al vostru în normele noi de viaţă. Pe orice platformă democratică aţi activa, putem crea un front constructiv al demnităţii tinereşti.
Avem acelaşi drum - înnoirea totală nepângărită a Moldovei Suverane. Suntem mulţi şi putem fi uniţi în marea răspundere pe care ea o impune feciorilor săi.

Interviul lui A. Lupan
pentru revista Panorama, nr. 18, 1990