Stenograma cuvântării la congresul II al scriitorilor din Moldova, 1958 (dezlegarea problemei ortografiei limbii literare, referiri la opera lui Druţă)

	1958
Stenograma cuvântării la congresul II al scriitorilor din Moldova, 1958 (dezlegarea problemei ortografiei limbii literare, referiri la opera lui Druţă)
the original: (1124KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-01-16 00:24:32

Tov. Lupan

La congresul nostru ne-am văzut înconjuraţi de o mare grijă tovăraşească, am simţit deosebit de concret că lucrul nostru cântăreşte mult în faţa norodului. Nu poţi vorbi fără o emoţie ădevărată, cum raportul obişnuit al organizaţiei noastre, congresul nostru de rând, este întâlnit ca un eveniment de seamă în viaţa republicii. Stau scriitorii la congresul lor parcă înaintaţi pe o treaptă de excepţională răspundere, de către atenţia, stima şi seriozitatea cu care publicul cititor a întâlnit congresul. Simţul datoriei şi al răspunderii noastre este cu atât mai imperativă, cu cât la congresul nostru participă şi membrii biroului Comitetului Central al PCC din Moldova.
Noi, tovarăşi, vedem bine şi înţelegem drept grija, pe care ne-o arătaţi Dumneavoastră, şi nu ne vom permite să facem din asta pricină de paradă şi autotămâiere.
Noi ne dăm seama cu ce muncă rămânem datori faţă de norod, faţă de cititori, faţă de partidul nostru slăvit. Noi am vorbit deacum despre totalurile recoltelor literare. E greu de făcut însă totalurile depline, al acelui ajutor nemărginit, concret şi zilnic, pe care ni l-a acordat întotdeauna Partidul Comunist, Guvernul Sovietic, norodul nostru, ajutor care dă rodnicie adevărată muncii creatoare.
Nu mă pot opri de a face aici un total de altă natură, dar legat direct de preocupările, de cerinţele cele mai ascuţite şi de soarta culturii şi a literaturii moldoveneşti. La congresul întâi venisem încărcaţi cu multe pretenţii şi mari deziderate. Era aproape cu totul neridicată moştenirea clasică, dăinuia o stare de necărturărie în gramatica şi ortografia noastră, era slab într-adevăr spaţiul de publicare în presă a scriitorilor şi multe altele.
Era o tânguire dureroasă a oamenilor de cultură din republică care se vedeau stingheriţi în munca lor de fiecare zi. Succesul muncii noastre creatoare în mare parte depindea de dezlegarea acestor probleme. Să ne uităm un moment cum au fost luate în seamă dorinţele şi pretenţiile noastre, cum au fost tratate marile dolianţe ale culturii moldoveneşti. Citez numai câteva aspecte în aceşti patru ani:
- A fost dezlegată problema gramaticii şi a ortografiei limbii literare moldoveneşti. Au fost înlăturate piedicile artificiale din trecut. Astăzi numai să ai putere, pregătire, talent şi minte, le poţi desfăşura în cea mai frumoasă limbă, pe care eşti în stare s-o exprimi, poţi crea adevărate valori literare în modul cel mai nestingherit. Să ne folosim din plin de această dobândire.
Era delăsată moştenirea clasică. La congresul de astăzi venim cu cele mai fundamentale opere clasice editate. Marii noştri scriitori din trecut se învaţă în şcoli, opera lor scumpă este ridicată astăzi în dragostea şi stima culturii. Depinde de stăruinţa, înţelepciunea şi pregătirea noastră, cum vom valorifica drept ori nu această bogăţie. Da, a fost o neglijare dureroasă a clasicilor noştri. Dar astăzi în centrul Chişinăului, alături de chipul intrat în tradiţie al marelui Puşkin, stau monumentele noi şi minunate ale lui Cantemir, Milescu-Spătaru, Asachi, Stamati, Negruzzi, Donici, Alexandru Hîjdău şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă şi Mihail Eminescu.
Tot în aceşti patru ani am căpătat: kinostudia "Moldova-film", Centrul de televiziune, teatru moldovenesc din Bălţi, teatru moldovenesc de operă şi balet, gazeta "Cultura Moldovei", gazeta "Vecernii Chişinău", jurnalul satiric "Chipăruş", scrisul găgăuz ş.a.
Din păcate critica noastră prea puţin încurajează schimbul de idei, ciocnirea şi verificarea punctelor de vedere asupra numeroaselor probleme de care se ocupă literatura. Am putea cita o sumedenie de cazuri când se emit păreri nelămurite, când rămân întunecate întrebări actuale, când se fac pur şi simplu teoretizări greşite şi toate acestea rămân în afară de atenţia criticii. Am fost martori, şi asta destul de rar, la controverse în jurul unei cărţi. Dar să încrucişăm suliţele, cum se spune, într-o frământare de probleme arzătoare legate de activitatea noastră, aproape că n-au fost cazuri. Cea mai mare parte a rătăcirilor noastre, nu ascut duhul de luptă al criticii, ci rămân pe seama cititorilor: să se lămurească el cum va putea. Aşa, de pildă, s-a petrecut cu eseurile lui Meniuc. Lucrări de valoare literară reală cu bun neastâmpăr creator, ne-au bucurat mai ales prin noutatea lor, prin prospeţimea cu care se cer citite, prin gândurile bogate, stilul(?) de cele mai multe ori pilduitor. Dar unele din ele, mai ales acele reeditate din trecut, emit(?) păreri greşite, care trebuiesc combătute. Nimeni n-a ieşit însă în presă să se sfădească cu autorul. Deşi am vorbit la discuţii, chiar dacă aceste bucăţi n-au fost apoi incluse în carte, totuşi cititorul la primit odată şi n-a mai întâlnit păreri contradictorii. Fără indoială ca şi cititorii se pot în mare parte orienta singuri, dar unde este totuşi contribuţia criticii noastre? Unde este lupta criticilor pentru limpezirea ideelor? Setea noastră de a scoate adevărul la iveală.
A apărut articolul tovarăşului Rabii "Despre principialitatea cântecului" în care unde mai direct, unde prin deducţii, unde prin insinuaţie se descoper la criticul Coroban de pe lângă lipsa totală de principialitate şi greşeli enorme ideinice cu caracter revizionist, nihilist, formalist, reacţionar şi multe, multe altele.
S-ar părea că unde, unde dar aici trebuia să ne ridicăm toţi să limpezim apele: care sunt aceste grave prăbuşiri ideinice, de unde vin ele, cum să le combatem mai cu efect pentru a izbăvi cititorul de influenţa lor nefastă? Sau trebuia să vorbească oamenii şi în primul rând criticii dacă au socotit că afirmaţiile criticului Rabii nu sunt drepte. Cum poate tăcea un scriitor, când în cele mai arzătoare probleme ideologice se introduce schimonosirea, falşitatea? Totuşi am tăcut. A tăcut critica noastră, ocupată în mare parte cu trecutul ori cu comentarii uneori scolastice asupra unor chestiuni secundare. Când colectivul scriitoricesc s-a angajat hotărât în discuţia valorilor ideologice ale literaturii noastre, atunci chiar şi tov. Rabii a preferat nici să nu mai atingă problema prăbuşirilor ideinice pe care singur doar o ridicase.
Şi alţi tovarăşi au preferat să aducă vorba despre orice numai nu despre ceeace trebuie ori azi, ori mâine, ori poimâine dar trebuie să descurcăm. Face impresia că aceşti tovarăşi ridică polemica în jurul problemelor extrem de ascuţite, şi devin bătăioşi din imbolduri neînrudite cu literatura şi cu setea de adevăr. Astăzi ei uită problematica ridicată, evită să-şi menţină afirmaţiile sau să şi le corecteze descifrabil, probabil cu socoteala greşită că totul va trece şi vor veni vremuri mai favorabile pentru continuarea liniei vechi. Păcat de aceşti tovarăşi. Ei trebuie să se convingă că ar fi o crimă să continuăm jocul vechi de-a împăciuitorismul. Anume asta, împăcarea noastră cu neprincipialitatea ne-a clocit ideologia lui Mihnea/ şi ne-a dus la aceea ca să ne apucăm de cap, mirându-ne singuri: cum se poate? Nu avem a face aici cu un picat din cer, avem de a face cu rezultatele atmosferice de mişcare cu schimonosirile ideologice. E foarte comod să ieşi la tribună pentru a împărţi superlative de laudă, ori pentru a face comentarii academice. Dar munca noastră de creaţie este totuşi mai aspră şi mai interesată, mai plină de imperativele vieţii şi de atâta nici comoditatea nu trebuie căutate aici. Nici aici nici în presă. Pasivitatea noastră critică mai crează şi o altă stare extrem de păgubitoare. Când activitatea obişnuită se desfăşoară în discuţii, în ascuţime pripcipială, atunci se păstrează stima între tovarăşi, se crează un climat moral, în care eu pot să mă sfădesc cu oamenii pe care îi respect şi mă respectă, pentru a ne limpezi atitudinea, poziţiile în privinţa oricărei întrebări. Dar când domină tihna şi cumătria atunci orice mică observaţie capătă caracter de atac personal, ridică scandaluri, aţâţă spiritul de gaşcă. Aş vrea să fiu drept înţeles: nu e vorba să căutăm sfadă cu lumânarea. Noi vedem din pilda mare a întregii literaturi sovietice, că discuţiile ascuţite duse în duhul principialităţii comuniste la plenumul al treilea şi la alte în presă adunări, au dat de acum rezultate din cele mai pozitive pentru creaţie. Ele n-au mărginit dar dimpotrivă au adâncit şi au îmbogăţit ideile literaturii, au lărgit orizontul discuţiilor principiale, au făcut să crească mai mult iniţiativa scriitorilor. Ele n-au împiedicat ci dimpotrivă au generat exploarări noi şi în tipatică şi în stil şi în tratarea temelor.
Vorbind de legătura cu viaţa şi de pe acuma începem greşit asta, se exprimă teama de aşa zisa temă a ramurilor de producţie, de naturalism fotografic de schematism. Oare n-avem noi puteri ca să ne creăm convingerea neclintită că tema vieţii reale este izvorul nesecat al marei literaturi. Oare actualitatea noastră sovietică nu ne cheamă prin toate manifestările sale, prin nemărginitele posibilităţi de înflorire creatoare, oferindu-ne material pentru cele mai înalte aspiraţii de conţinut şi măiestrie literară? Bucov a citit un şir de lucrări despre actualitate, nu le-a putut cita pe toate; ele sunt mai multe poezii, povestiri, schiţe. Avem ceva creat care prezintă însemnătate pentru totalul literaturii. Dar trebuie să vă divulgăm, că atunci când se pregătea raportul noi am căutat cu greu să strângem această listă pentru a o pune în fruntea raportului, care se numeşte "Literatura moldovenească şi legătura ei cu viaţa". Am simţit dureros sărăcia noastră în acest domeniu. Pot spune că în primele două variante începutul raportului înainta pe primul plan, un roman bun dar totuşi roman despre trecut "Codrii" de I.C.Ciobanu. Alături se aranjau cartea lui Ion Druţă "Frunze de dor", a lui Samson Şleahu "După război", şi altele. Atenţia noastră pentru prezent e destul de slabă încă. Tovarăşii pomeniţi ocupă un loc destul de simţit în literatura noastră. Cum cred ei? cine o va ridica tema actuală, nu pentru raportul de dare de seamă, dar pentru norod? Departe de mine gândul de a le da sfaturi, vreau să ne lămurim atitudinea faţă de tema fundamentală a literaturii sovietice. Eu eram convins, că tovarăşul Ciobanu, după romanul "Codrii" va face un pas absolut firesc în ziua noastră de azi. Asta numai ca proces de creştere dar fie şi pentru aceea că tema anilor 1937-1940 a fost aşa de tălmăcită şi răstălmăcită încât şi scriitorii şi cititorii numai la auzul ei încearcă un reflex de protest: ajunge, nu abuzaţi. Să spun drept, am fost pur şi simplu dureros impresionat, când într-o convorbire cu el mi-a comunicat că începe un alt roman cu acţiunea anterioară Codrilor. Dacă-l va scrie va fi cred un roman de talent. Dar afirm deacum, că pentru mine reală e teama, că nu avem deaface cu un avânt de creaţie, ci avem deaface cu fuga în trecut, într-un trecut, care din toată istoria noastră astăzi merită cea mai mică atenţie scriitoricească. Mie mi se pare deadreptul îngrijorător, că acest prozaic talentat, care se tipăreşte deacum aproape de 7 ani, că n-a călcat cu piciorul în viaţa de azi. Nu uit(?) cercul lui, dar asta nu schimbă.... Nu vorbesc, repet, pentru a face reproşuri, ci pentru o lămurire extrem de însemnată pentru toţi. Un scriitor poate creşte explorând viaţa, răscolind adâncimile, atacând înălţimile, la care au ajuns preocupările şi ideile contemporanietăţii. Nu neg, că un scriitor poate creşte din o largă interpretare a istoriei. Dar nu pot concepe creşterea şi avânt de creaţie pe baza amintirilor personale din ziua de ieri. Se poate da o carte reuşită, asta da, se poate da şi a doua, dar asta numai în cazuri extrem de fericite poate stimula problematica, spiritul novator în creaţie, gândul viu progresist. Creangă cel neastâmpărat şi viu a simţit bine ce face când şi-a întrerupt amintirile fragmentându-le.
Recurgem uneori la teorii neîntemeiate despre însemnătatea tematicii vechi, despre însemnătatea ei cel puţin pentru Moldova, despre limpezimea pe care cică ne-o permite distanţa vremii, despre ce doriţi. Dacă te uiţi treaz însă descoperi, că acestea sunt afirmaţii falşe, adevărul este, că încercăm să ne îndreptăţim timiditatea nostră creatoare, să ne complacem în culcuşul comod al deprinderii. Totuşi un scriitor înaintează toată vremea rupând permanent mărginirea acestui culcuş. Nu tema actuală e săracă, dimpotrivă. Ea ne cheamă la culmi mai înalte de creaţie, la mai multă măiestrie şi bogăţie de idei, ea ne impune să luptăm cu un anumit germen de îmbătrânire prematură, care ..... pe scriitori, făra căutare, fără poziţie şi ardere patetică această temă nu-ţi acceptă condeiul. S-a vorbit de pilda lui Barjanschi, dar eu o amintesc pentru că ilustrează asta minunat.
Îmi face impresia că şi t.Şleahu şi chiar t.Druţă se apropie de această temă chinuiţi de un anumit instinct de conservare. S-ar agăţa de ea dar îşi simt slăbiciunea şi se tem, ca să nu fie dată în vileag, se tem, că evidenţiindu-se această slăbiciune va fi ştirbită autoritatea lor de talente recunoscute. Druţă scrie despre actualitate, dar după ce se învârte în jurul ei ca în jurul unui arici, căutând chinuitor de mult vr-un mădular mai neted pe care să-l apuce foarte precaut. Despre trecut el scrie cu o pasiune a concretului, a brutului, dar prezentul îl cerne uneori până îl sublimează în simbolic aşa cum a făcut în "Sania" de o pildă. Prea caută el zonele cele ale vieţii unde nu se evidenţiază atitudinea directă a scriitorului, unde tabloul şi purtarea eroilor vorbesc parcă de la sine în favoarea ideei pozitive. Pe de o parte e bine că Druţă se stăruie să prezinte crâmpee de realitate şi să sugereze gânduri pozitive fără a-l dădăci pe cititor cu rectilinie tezistă. E bine că simte fobia permanentă faţă de schematism şi primitivism. Dar a fugi de aceste păcate nu înseamnă a te păzi bolnăvicios de realitatea luptătoare a vieţii. Putem da sute de exemple unde realitatea brută vorbeşte mult mai categoric şi mai emoţionant tendenţiozitatea ei decât linia ideinică a lui Druţă. Poate va trebui să vorbim mai pe larg altă dată, dar spun aici că felul cum el înţelege tendenţiozitatea uneori atinge în tangentă obiectivismul. El face asta intenţionat pentru a nu cădea în schematism, dar mie îmi pare că adevărata cauză e mai adâncă. Ea dăinuie undeva într-un anumit hambar ideologiei sale artistice, dacă se poate spune aşa, unde e prea puţină aprofundare cu adevărat filosofică marxistă. Druţă e un om, care gândeşte mult şi cu patimă, dar nu întotdeauna gândeşte bine. Mi se pare că fondul ideologic prea amorf al lui Gheorghe fiul vădanei, cumpăneşte încă şi astăzi în concepţia autorului.
Dacă am ajuns aici, vreau să-mi spun părerea despre această emoţionantă şi întotdeauna caldă şi omenească povestire. Socot, că Gheorghe singur a fost lăsat prea mult de autor nu la propriul său arbitru, ci la voia întâmplărilor arbitrare. Aceiaşi teamă de vulgarizare, l-a făcut pe autor să poarte eroii prin viaţă fără a le da conştient şi consecvent o misiune socială şi ideologică. În zilele, când şi cei mai obişnuiţi ţărani ai Moldovei aveau preocupări politice extrem de ascuţite, eroii "Frunzelor de dor" au fost artificial uşuraţi de acest potenţial al acţiunilor lor. De aici pledoarea politică şi socială slabă a cărţii, spun pledoarea şi temperamentul luptător al cărţii. Acestea sunt slăbite, deşi există. Dar totuşi cartea are, după mine, o mare valoare obştească prin mărturisirea unică pe care o face despre viaţă şi prin semnificaţia sa totuşi pozitivă şi progresistă. Şi astăzi, mi se pare, că multă critică, adresată cărţii este nedreaptă, citeşte în ea cu totul altfel decât ceea ce scrie cartea. Tovarăşii văd în ea numai o frumoasă şi dramatică poveste de dragoste. Dar drama lui Gheorghe este totuşi o încercare izvorâtă din condiţiile noii vieţi, cu care el s-a întâlnit.
Lovitura pe care o primeşte priveşte în primul rând caracterul său de ţăran cinstit, harnic, energic şi copt într-o luptă aspră, cu demnitate nedezminţită anume ţărănească, de om pornit dârz pe drumul gospodăriei. Cu toate calităţile, care ni-l fac drag, Gheorghe este totuşi cimentat într-o concepţie, o psihologie mărginită ţărănească, caracteristică pentru cei mai cinstiţi ţărani individuali. Nu încape îndoială că aşa cum îl cunoaştem el are faţă de viaţă nouă, atitudine cinstită, încredere, prietenie, dragoste.
Dacă peste un an - doi se vor organiza colhozurile el va accepta noua viaţă deschis, energic, aşa cum îi este firea. Dar poate după o anumită frământare destul de adâncă, după o chibzuială coaptă asupra a tuturor plusurilor şi minusurilor zilei de mâine.
Dar drama sa se petrece într-o vreme anterioară colectivizării, ea se dezvăluie pe un plan nu atât obştesc, cât moral, psihologic, afectiv. Este totuşi o ciocnire aspră şi foarte convingătoare între nou şi vechi. Anume între un element nou, reformator, avansat / setea de a răzbi în lume şi în viaţă prin învăţătură / şi de o parte şi pe de altă parte şi tot complexul afectiv, cu dragostea şi demnitatea bărbătească a lui Gheorghe. Pe temelii extrem de înguste, dar anume în hectarul de păpuşoi şi în ograda mamei sale unde era iubit şi respectat de toată lumea. Poate că hectarul el l-ar ceda mânat de chibzuială şi de logică, dar caracterul şi psihologia sa, idealul său de fericire casnică, nu poate arunca pentru a căuta un altul, neînţeles şi contrar firii sale.
Drama a intervenit ca o ciocnire a acestei mărginiri ţărăneşti cu tendinţa de eliberare de ea, de înnoire hotărâtă, pe care o aduce Ruxanda. Tipul mijlocaşului a fost prea simplificat în literatura noastră. Numeam "tip de mijlocaş", numai pe acela, care a intrat cu două săptămâni mai târziu în colhoz, ori a oftat, când a dus boulenii în grajdul colectiv. Dar viaţa e mult mai complexă.
Apoi nici alfabetizarea nu s-a petrecut fără conflicte. Cu rezerve de care am pomenit la început, eu văd în Gheorghe unul din cei mai convingători şi mai realizaţi eroi în literatura sovietică moldovenească, care rămân anume mărturie a bogăţiei de viaţă, a complexităţii proceselor de cotitură şi renaştere sufletească a omului, a ţăranului moldovean în condiţiile vieţii noi. Unii critici insistă cu întrebarea extrem de şablonizată: de ce nu luptă Gheorghe? Pentru ce să lupte? De pe ce poziţie să lupte? Ca s-o tragă şi Ruxanda înapoi la nivelul îndrăgit de el, la mărginirea familiei ţărăneşti tradiţionale? Asta ar fi dat mai mult sens cărţii? Doar altă luptă el nu putea duce de pe poziţiile sale. Dacă autorul i-ar fi impus artificial să lupte cu orice preţ, trebuia să-i dea o mare încărcătură de psihologie culăcească şi să-l treacă, poate, în tabăra opusă. Dar Gheorghe nu putea face asta. El e un ţăran muncitor, tânăr, cinstit, care primeşte deschis viaţa nouă, chiar purtând rană destul de grea. Cred, că e bine şi dialectic drept, că aici ciocnirea vine de la aceia, cărora el nu le-a fost şi nu le va fi niciodată duşman. Astfel el poate da o singură luptă, lupta cu sine însuşi pentru a frânge mărginirea sa individualistă ţărănească, pentru a accepta noul stil de viaţă. Atunci şi rana se va vindeca.
Fugirea lui din faţa realităţii, plecarea în armată, are, fără îndoială, o doză mare de naivitate dintr-o altă pricină, la care nu mă opresc acum. Dar totuşi a pleca din faţa unei realităţi neînţelese, care te-a rănit şi a căuta un refugiu fie chiar iluzoriu, este motivată şi de practica vieţii şi de practica literară.
Să ne amintim de Nichita Morgunok, de alţi eroi de teapa acestuia. Cred, că face să ne bucurăm de apariţia "Frunzelor de dor" în literatura sovietică moldovenească. Singurul lucru, care ne îngrijorează, şi pe care-l regretăm din suflet este, că autorul într-o anumită privinţă seamănă cam mult cu eroul său, se simte parcă o concepţie de viaţă, cam înrudită. În orice caz, suntem în drept să cerem de la Druţă cât mai puţină ezitare şi cât mai multă afirmaţie în ce priveşte tendenţiozitatea conştientă politică.

Tovarăşi!
Îmi permit să închei cu o chemare cunoscută şi repetată de acuma. Marile sporuri literare, operele de seamă au cerut întotdeauna pe lângă talent şi inimă înflăcărată, pe lângă cunoştinţe bogate şi convingeri temeinice, au cerut o capacitate de muncă uriaşă. Cu obişnuinţa pasivităţii şi a comodităţii casnice nu vom frânge mărginirile noastre pentru a ne pune la încercare maximală puterile. Să luăm şi aici pilda clasicilor. În privinţa asta, creaţia lor poate fi socotită un eroism neîntrerupt, chiar supraomenesc de muncă.
Vrem să răspundem din plin la chemările zilei de azi. Să le urmăm deci pilda.
/Aplauze/