"În prag de congres" 1965 (necesitatea renunţării la etichetări bombastice în folosul unei critici obiective a creaţiilor literare)

	1965
"În prag de congres" 1965 (necesitatea renunţării la etichetări bombastice în folosul unei critici obiective a creaţiilor literare)
the original: (356KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-21 08:19:13

ÎN PRAG DE CONGRES

Puteţi considera cele ce urmează ca un răspuns nesolicitat la o întrebare ce pluteşte în aer.
Mă declar învins şi depăşit de sprinteneala anchetelor literare. Aş prefera un refugiu mai paşnic în care să mă dumeresc asupra încurcatelor treburi scriitoriceşti. Pentru asta înjgheb cu naivitate un congres, aşa cum l-am întrezărit în visurile mele. Poăte că cititorii vor îngădui cu bunăvoinţă o asemenea probă iluzorie, care nu angajează pe nimeni.
Se făcea, că am renunţat din iniţiativă proprie la calificativul arhisuperlativ în aprecierea literară. Ne-a ros urechile la toate discuţiile improvizate, unde vârfuieşte deobicei impunătoarea lipsă de argumente şi de gândire. "E prima poezie adevărată, e prima operă, prima povestire, primul record sau primul sfârâiac în istoria culturii moldoveneşti". Dar mai departe? Mai departe vine altă apariţie care e "şi mai prima" decât "cea mai prima". În felul acesta, munca cinstită a scriitorului e ridicată în ţăpoi mai mult ca un pretext de zâzanie. Recunosc că mă îngrijorează o tendinţă similară în genul binecuvântat al anchetei literare care înfloreşte naiv "pentru prima dată" în ajunul tuturor congreselor.
Ne strigăm preferinţele atât de strident şi bombastic, încât elogiul se lipeşte de om ca o insultă. Nu mai vorbesc de gestul contrar, al tăgăduirii faţă de marea majoritate a scriitorilor. Nu tind de loc să nivelez valorile, să dau fiecăruia porţia dietetică de încurajare, departe de mine asemenea gând. Aş dori numai să evităm denaturarea situaţiei reale din literatura ultimilor şapte opt ani, literatură ce merită o analiză concretă şi imparţială.
În munca cinstită şi calificată pe care o totalizăm, avem de a face cu individualităţi vii, care ni se impun prin calităţi specifice. Chiar şi insuccesele poartă o faţă a lor, care poate fi caracterizată de la caz la caz. Deaceea m-aş adresa pe deasupra anchetelor către spiritul nostru de pătrundere, să încercăm de a analiza ceea ce ne place, a ne lămuri pentru ce ne place, şi invers. E o condiţie excepţional de însemnată pentru acumularea valorilor create şi pentru selectarea lor. Dacă nu vom întări prin discernământ critic preferinţele noastre, nu vom face lucrul cel mai elementar de a feri literatura de invazia neliteraturii.
Ne bucurăm de o mulţime de cărţi noi de poezie semnate de condeele cele mai talentate. Dacă unele au pătruns cumva în sfera aprecierilor analitice, prin izolate articole de critică, cele mai multe rămân la cheremul bunului plac: îmi place, nu-mi place. În timpul acesta, sub ochii noştri intimidaţi, se răţoiesc premianţii literari cu ultimile improvizaţii destinate nemuririi. Şi nu altfel decât constatând că e "pentru prima dată în istoria Moldovei..." Cum vor ca să afirmăm convingător că avem de a face cu un talent real?
Există o noţiune numită vocaţie; literatura astăzi este şi o misiune socială adâncă pe care talentul o înfăptuieşte în felul său unic. Noi ne-am deprins să atingem prea prudent această fundamentală condiţie a talentului, menţinându-ne în sfera generalităţilor literare. Pricina o ştim cu toţii: multă vreme s-au declamat la un nivel mediocru intenţiile nobile ale încercărilor poetice. Mai vedem şi azi cum sarbede versificări teziste sunt contrapuse poeziei vii, neastâmpărate. Mi-aduc aminte cum un asemenea bard a declarat la tribună publică, nici mai mult nici mai puţin, ca formalistă poezia lui Pablo Neruda şi Nazîm Hicmet. Odată cu asta a jertfit în treacăt şi chinuitoarele căutări ale poeziei noastre de azi. Să nu ne resemnăm în faţa acestor atacuri tendenţioase.
Dar să nu uităm nici o clipă că cele mai profunde sondări creatoare se fac în problematica vieţii contemporane, că cele mai îndrăzneţe inovaţii devin imperioase anume datorită realităţii noi.
Să întrebăm poezia fără sfială, cu grai deschis despre marile frământări ale epocii, despre ziua de azi şi de mâine a omenirii, despre împletirea infinită a curcubeelor în conştiinţa omului cetăţean. N-avem dreptul să negăm nici o nuanţă a bogăţiilor sale spirituale, care fiind mereu în devenire cer şi o poezie adevărată, înnoită.
Dar proza noastră?
Aş întâmpina cu bucurie, în sala congresului, pe eroii mari şi mici, truditori şi cărturari, tineri şi bătrâni, veniţi de prin numeroasele romane şi povestiri alături de scriitorii care i-au creat. Nu vor rămânea aceştia neobservaţi în furtunoasele discuţii? Să-i primim deschis, după numele cunoscut, după firea şi semnificaţia fiecăruia, angajându-i în lucrul nostru comun. Anume în proză se cer limpezite raporturile dintre viaţă şi erou, dintre epocă şi scriitor, dintre stilul şi fondul creaţiei. Nu ştiu de ce mi-e teamă că, fascinaţi de numele şi feleşagul autorilor, să nu-i neglijăm pe eroii creaţi de ei. Să-i antrenăm pe toţi în analiza literaturii şi a omului sovietic, măcar cu dreptul de vot consultativ. Nimeni nu ne poate releva mai bine decât ei locul şi valoarea operei literare. Sunt eroi plămădiţi în cele mai diferite ipostaze şi nuanţări de către temperamente care nu pot fi rânduite într-un standart. Ce-l vom întreba pe fiecare?
Vom preţui în primul rând bogăţia spirituală a eroului şi nu vom uita că acest bun poate înflori liber pe toată scara socială. Vom căuta semnificaţiile noi, condiţia aprofundării intelectuale în însuşi nivelul de măiestrie al autorului. Dar asta o vom face anume cu discernământ critic în ce priveşte stilul specific al fiecăruia. Nimic nu poate da rezultate mai triste decât reducerea la acelaşi numitor a criteriilor artistice. Citesc şi articolele de critică, strecurate prin pletora anchetelor, şi recunosc că tonul unor observaţii mă pune serios pe gânduri. Vasile Coroban numeşte stilul Raisei Lungu sentimental, forţând voit culorile şi confundând elementul întâmplător cu stilul individual al autoarei, în care domină o gingaşă şi duioasă feminitate. Tocmai acest stil s-a impus ca o apariţie rară în proza noastră. Forţat, cum se vede, de cei care tăgăduiesc munca grea a criticilor, tot tov. Coroban descoperă ca răspuns un alt uluitor criteriu de apreciere: nu avem poeţi ca Byron şi nici prozatori ca Tolstoi. Şi are absolută dreptate, nu-i avem. Dar acesta-i un motiv ca să defăimeze o literatură întreagă, cu un argument împrumutat din lumea filisteriilor? N-ar fi mult mai bine dacă şi-ar concentra spiritul critic /de bună varietate caustică, de altfel/ pentru a face intervenţia calificată acolo unde se cere? N-aş vrea să mă solidarizez cu tovarăşii care îi impută fiecare observaţie mai ascuţită drept crimă. Chiar exprimate într-un ton propriu arţăgos, articolele sale critice spun foarte multe adevăruri; dureroase, dar care trebuiesc spuse. Rău e că temperamentul impulsiv al criticului nu se opreşte cu analiză amănunţită, documentată asupra neajunsurilor descoperite. Vreau să recunosc că în privinţa aceasta mi se pare binevenită o critică de concretizare analitică, fie ea chiar şi mai pedantă. Să nu ne pierdem modestia: mai avem nevoie chiar de învăţătură profesională meticuloasă. Personal, eu văd multă stângăcie, dibuire şi chiar platitudine în proza noastră şi mai ales în operele mari. Dar asta priveşte nu rebutul, ci activul nostru literar. Pentru ce nu s-ar încumeta critica noastră ca să vorbească la concret şi cu insistenţă despre asta. Sunt sigur, că ar aduce un serviciu recunoscut multora dintre noi.
În loc de a proceda astfel, se lansează doar constatarea ca un gest de ofensă. Vorbim despre toate sumar la ocazii mari, şi deaceea improvizăm un ton excesiv de iritat, parcă ne-am plimba cu mânile în şolduri prin literatura moldovenească. Va trece congresul nostru şi va trebui să revenim la munca de fiecare zi şi de durată permanentă. Ştiu bine că nu vom epuiza toate sarcinile /nici pe departe nu/, care le vedem crescute odată cu literatura. Dar consider ca un mare câştig perspectiva de a ieşi de la dezbaterile acestea cu o îmbunătăţire a stilului de lucru. Că ne vom apropia de concretul literaturii noastre contemporane şi îl vom trata pe viitor cu mai multă înţelegere şi cu un adevărat spirit tovărăşesc.
De ar fi să fie aşa!
1965