"Unele greşeli în tratarea specificului naţional" (note critice la adresa unor lucrări ale lui Vasile Coroban) ( N34)

Ziarul "Cultura Moldovei", Chişinău	26.04.1959
"Unele greşeli în tratarea specificului naţional" (note critice la adresa unor lucrări ale lui Vasile Coroban) ( N34)
the original: (466KB)	Author : Bucov Emilian - scriitor
updated: 2006-06-09 08:36:29

TRIBUNA SCRIITORULUI

Unele greşeli în tratarea specificului naţional

Metoda realismului socialist, confirmând unitatea dialectică a conţinutului şi formei, dă acesteia din urmă mari posibilităţi de afirmare. Numai în cadrul acestei metode cel mai variat conţinut poate fi exprimat prin mijloacele artistice cele mai bogate şi felurite. Literatura realist-socialistă poartă pecetea specificului naţional. Aceasta ne-o dovedeşte literatura sovietică multinaţională, atât de variată în culori.
Metoda, de care se folosesc literaţii ţării noastre, nu admite forme, ce şi-au trăit traiul, nu dezgroapă mijloacele de expresie moarte, respinge obiceiurile muribunde şi datinile, ce au decurs şi mai izvorăsc din baza societăţii burgheze, nu dă spaţiu tradiţiilor, care vin în contradicţie cu ideologia marxistă, se opune mărginirii naţionale.
Specificul naţional nu se transplantează mecanic din solul unei societăţi vechi în cel al societăţii noi. Adierile din trecut se filtrează, trecând prin feluritele straturi ale atmosferei timpurilor şi orânduielilor sociale.
Nu se poate vorbi de specificul naţional (cum vorbim de limbă) ca de ceva comun tuturor claselor unei societăţi. Sunt tradiţii şi obiceiuri tipice unei anumite clase. Prin urmare, nu e just să atribuim unui întreg popor, unei întregi societăţi din trecut acelaşi «specific», ignorând faptul, că obştea a fost împărţită în clase sociale antagoniste. Nu putem generaliza noţiunea de «strămoşi», când tratăm tradiţiile naţionale, moştenite de la predecesorii noştri.
Mijloacele de expresie, precum şi tradiţiile specific naţionale nu sunt rigide, date odată pentru totdeauna în trecutul depărtat ori apropiat. Ele sunt vii şi evoluează, ca şi societatea.
Literaţii Moldovei Sovietice, în temei, înţeleg just specificul naţional. Mărturie stau multe lucrări literare, nuanţate frumos şi drept cu gama culorilor locale. Aceasta - în practică. Din păcate, însă, altfel stau lucrurile în unele încercări de teoretizare pe marginea acestei probleme. La noi mai sunt exagerări grave, abateri regretabile în ce priveşte interpretarea specificului naţional.
În ultima vreme unii dintre literaţii moldoveni au început să vorbească intens despre necesitatea prezenţei coloraţiei naţionale în scrierile artistice. Problemă cât se poate de actuală. O tratează şi criticul V. Coroban. Dar, spre părere de rău, acest sârguincios cercetător lunecă tot mai mult pe un teren nesănătos, afirmând lucruri, pe care nu le-a descifrat în de ajuns sau nu le-a înţeles profund. Ne vom opri la afirmaţiile acestui critic cu atât mai mult, cu cât slova lui orală şi scrisă mai vădeşte tocmai greşelile, ce decurg în mod inevitabil din tălmăcirea strâmbă şi strâmtă a specificului naţional. E vorba, în special, de faptul, că criticul amintit defineşte câte odată greşit unele categorii filosofice, etnice, etnografice. În articolul său «Probleme de studiere a literaturii moldoveneşti...» V. Coroban afirmă, că A. Donici, C. Stamati critică bazele societăţii contemporane lor «nu de pe poziţiile de clasă ale boierimii de tot felul, dar privesc obştea prin prisma de vederi a norodului». Noţiunea de norod apare aici amorfă. În articolul «Noţiuni despre specificul naţional în literatură şi măiestria artistică» acelaşi critic susţine următoarele: «fiecare popor are ceva specific în noţiunile sale de frumos, de bine şi de rău, de dreptate şi de adevăr, de justiţie socială şi de răzbunare». Noţiunea de popor apare aici nebuloasă. Se ştie, că din punct de vedere marxist astfel de categorii, ca «binele», «dreptatea», «adevărul», «justiţia» au un precis caracter de clasă.
Am fi înclinaţi să credem, că criticul a avut în această privinţă o scăpare întâmplătoare - errare humanum est!..., dacă n-ar stărui în sus pomenitele afirmaţii eronate - ...perseverare diabolicum. În cartea «Vasile Alecsandri» acelaşi critic afirmă: «Vreme de cincizeci de ani marele scriitor a mânuit pana pentru a educa poporul în spiritul vremii noi, în spiritul dragostei de adevăr şi de dreptate». Care popor, care adevăr, care dreptate? Toate acestea, în cazul de faţă, nu se încadrează în sfera precizării marxiste a noţiunilor subliniate aici.
Tov. Coroban apreciază specificul naţional ca ceva static, stând ca o stâncă seculară la baza oamenilor uniţi numai prin noţiunea de naţie. Specificul naţional, - afirmă el, - trebuie căutat la I. L. Caragiale şi M. Eminescu şi urmat cu sfinţenie de către scriitorii moldoveni de astăzi... Fireşte, vestitul dramaturg şi prozator român I. L. Caragiale şi marele clasic al literaturii moldoveneşti şi al celei româneşti M. Eminescu îşi îmbrăcau conţinutul operelor lor într-o frumoasă formă naţională. Dar de atunci s-au scurs multe decenii, s-au schimbat condiţiile sociale, a evoluat şi specificul naţional, s-au născut şi s-au dezvoltat noi trăsături în sufletul poporului moldovenesc şi, în consecinţă, au evoluat mijloacele de expresie a acestui suflet nou. Deci nu se cade a face calcuri după felul specific naţional de oglindire a unor realităţi trecute. V. Coroban adesea, subliniind unul din atributele specificului naţional, - obiceiurile din bătrâni, idiomele, arhaismele, peisajul - îl prezintă drept specific naţional în literatură şi exclude o seamă de alte atribute, ce caracterizează această mare şi importantă noţiune. De multe ori, după Coroban, acţiunile unor personaje literare sunt dictate de specificul naţional şi nu de apartenenţa lor de clasă.
Vorbind despre piesa «Lumina» (în articolul «Notiţe despre specificul naţional...»), criticul scrie: «Destinul unor asemenea eroi ca moş Costache, Iordache, Tuşa au toate trăsăturile luminoase de caracter ale omului nou sovietic şi, în acelaşi timp, eroii aceştia sunt moldoveni vii cu cele mai frumoase noţiuni de dreptate şi de adevăr, moştenite de la strămoşii lor» (subliniat de noi). Mai întâi, noi nu-i ştim pe strămoşii lui Costache şi Iordache, care strămoşi au transmis oamenilor sovietici atâtea calităţi prin mijlocirea... sângelui moldovenesc. În al doilea rând eroul negativ din aceeaşi piesă - Stropşa - e şi el moldovean. Potrivit afirmaţiilor criticului cum că «fiecare popor are ceva specific în noţiunile sale de dreptate şi de adevăr», ar trebui deci şi culacul Stropşa să aibă aceleaşi noţiuni de dreptate şi de adevăr, ca şi Costache şi Iordache!
Vorbind despre povestirea lui I. Druţă «Frunze de dor» (în acelaşi articol), tov. Coroban citează: «Cumpăna obosită caută cu ciocul ei lung gura fântânii, până o găseşte, şi adoarme dusă, porţile rămân deschise peste noapte şi de-a lungul gardurilor vine un viţel, rătăcit de mamă-sa, intră în fiecare ogradă şi se uită lung, dacă nu cumva a ajuns acasă». «Avem aici, - spune criticul, - un tablou minunat...» Urmărind gândul criticului, ne vine a crede, că acţiunile viţelului dat sunt determinate de... specificul moldovenesc naţional. Un viţel de origine, să zicem, ucraineană, pare că ar proceda cu totul altfel...
Într-o notă din acest articol criticul ţine să menţioneze: «Ar fi mai bine pliscul în loc de ciocul. Imaginea cumpenii cu plisc... e mai justă...» Dar ce va rămâne din această «pliscologie», când va dispare cumpăna cu plisc? Şi ea de acuma dispare acolo unde apar conducte de apă, pompe pneumatice. Ce se va face rătăcitorul «viţel naţional» când colhoznicii vor refuza să mai ţină vite cornute în bătăturile proprii? De fapt astăzi tot mai mulţi colhoznici îşi vând colhozurilor vacile proprii. Nu cumva trebuie să ne silim, împotriva vrerii poporului, să eternizăm pliscuri de cumpeni, viţei, proprietate particulară, obiceiuri, care mor?
În recenzia asupra povestirii «Cântecul îşi face cale» de V. Malev, acelaşi critic spune: «...autoarei îi pare învechit obiceiul, ca miresele să plângă la nuntă...». Şi mai încolo: «...această tratare e în spiritul sociologismului vulgar... Ce ar fi cu omul, dacă toată vremea ar sălta şi ar râde?» Noi suntem convinşi, că ar fi bine. Criticul însă porunceşte: Plânge, că te tai, chiar dacă viaţa în jurul tău te umple de bucurii! Şi mai la vale, în aceeaşi recenzie, criticul nostru se plânge: «...plânsul şi râsul au ajuns să fie numai în funcţie de anumite momente de activitate obştească, reiesă că fiinţa umană nu mai are interior propriu sufletesc, el e comandat de regizorii vieţii obşteşti» (subliniat de noi). Aşa dar, tovarăşul Coroban socoate, că interiorul sufletesc nu trebuie să aibă tangenţe cu activitatea obştească şi că bucuria, ce izvorăşte din realitatea înconjurătoare, este comandată de regizorii vieţii. Cine sunt aceştia? Rămâne să răspundă conştiinţa criticului. Nu cumva această formulă nebuloasă se strecoară în scrisul criticului nostru din scrierile unor critici şi filosofi apuseni, pe care tov. Coroban deseori îi citează cu plăcere, dar fără discernământ? Într-adevăr, în sprijinul tezei sale privitoare la specificul naţional, V. Coroban recurge câte odată la scrisul «occidental». De pildă, el ia de chezaş pe Ferdinand Brunetiere, faimosul critic idealist, care, extinzând legile biologice asupra istoriei literaturii, rupe procesul literar de realitatea socială. E adevărat, că, citându-l cu pietate, tov. Coroban nu aminteşte decât... specificul naţional al acestui critic: «Brunetiere, criticul francez...».
Dar cum se poate trece cu vederea faptul, că acest critic a fost purtător al ideologiei burgheze, adept al pozitivismului francez? Într-o scrisoare, adresată lui M. Gorki, V. I. Lenin scria: «...să sorbi din izvorul puturos al cutăror «pozitivişti» franceji-agnosticişti ori metafizicieni, lua-i-ar dracul, cu «teoria simbolistă a cunoaşterii»!.. Nu, aceasta-i de acuma din cale afară».
Orice tradiţie bună se încadrează organic în sfera vastă a realismului socialist, contribuind la mişcarea societăţii noastre spre zările de mâine ale Comunei. Obiceiurile sănătoase trebuie să fie încurajate. Şi ele au început să se dezvolte cu adevărat, anume în condiţiile Puterii Sovietice. Nunta de azi, păstrând anumite tradiţii, a prins trasături noi, colorate de realitatea noastră. Dar mor (fie-le ţărâna grea!) obiceiurile bisericeşti, legate de nuntă. Bucurându-se de viaţa de azi, luminată şi avută, ţăranii îşi duc zestrea nu într-un car tras de boi, şi nu într-un scrin, ci într-un dulap, pus frumuşel într-un camion, tras de... benzină.
Cine e în măsură să-i convingă pe ţăranii de azi să facă invers - să se întoarcă la orizontul, închis într-un scrin, să revină la «viteza» juncanilor? Cine dintre cei mai «naţionali» critici ar îndrăzni să le ofere muncitorilor şi colhoznicilor moldoveni opinci în loc de cizme, mămăligă rece în toată ziua în loc de calda pâine albă, sau să le îngâne numai doine de jale, caracteristice mizerului trai din trecut, în loc de cântece naţionale noi, cât şi strămoşeşti, dar îmbogăţite de luminoase nuanţe ale vremii actuale?
Îndeamnă la bocet un recrut, care se duce cu chiote de bucurie în Armata Sovietică, şi el îţi va răspunde: «Înainte vreme fraţii mei, ducându-se la «cătănie» în armata boierească, boceau de se zghihuiau dealurile, pentru că-i aştepta acolo mizeria, batjocura, bătaia, pentru că habar n-aveau, de ce sunt mânaţi în hăul unei armate străine de rosturile oamenilor de rând».
Spune unei mirese să plângă, chiar sub motivul, cum spune criticul, că «se desparte de copilărie, de locul natal», şi ea îţi va răspunde: «Nu poţi să fii veşnic copil, iar în ce priveşte locul scump, el pentru mine e, cel puţin, toată republica. Doar nu plâng nici fetele, care îşi mută sălaşul pe pământurile desţelenite ori prin părţile Donbasului. Eu mă mărit de bună voie, şi am ales cu dragoste un nou făgaş pentru viaţa mea personală. De ce dar să mă fac şuvoi de lacrimi?».
Nu generalizăm. Mâhniri sunt şi vor fi. Vor izvorâ lacrimi, bunăoară, din ochii acelora, care-şi petrec fiinţele dragi pe drumul cel din urmă. Ar fi caraghios să cauţi voioşie în asemenea ocazii. Noi vorbim de altceva, şi anume: specificul naţional, în neîntrerupta sa evoluţie, mătură tot ce nu e propriu societăţii noastre, tot ce se opune ideologiei marxiste.
Îngustând noţiunea specificului naţional, V. Coroban susţine în unele scrieri ale sale tocmai trăsăturile, ce primitivizează această noţiune. Astfel, după cum am văzut, se scoate în relief, colindarea viţeilor şi lungimea pliscurilor de cumpănă în povestirile lui I. Druţă, se pun semne «de strigare» (anume - «de strigare»!) la coada arhaismelor, pe care le dezgroapă din când în când Andrei Lupan, ca şi cum tocmai aceasta ar fi caracteristic pentru scrisul literaţilor amintiţi şi al celor neamintiţi aici.
În numele «sireacului» specific naţional se ridică în slava tavanului unei chilii literare anumite cuvinte şi expresii din bătrâni, zbârcite ca sfintele moaşte. Se preamăresc exploratorii unor asemenea «descoperiri» de mult descoperite. Într-adevăr, recitând paginile scrisului vechi moldovenesc şi ale celui românesc, vedem, că unele forme lingvistice patriarhale, date astăzi drept ceva nou şi înnoitor, au fost folosite şi răsfolosite de sute de ori de către literaţii vremilor apuse.
Decât să sapi ţărâna, cuvântul bătrânesc dezgropându-l, mai bine să îmbrăzdezi pământul cu hârleţul unei dârze năzuinţe, însămânţându-l, ca să crească din el cuvinte nemaiauzite. În asemenea situaţie ai cel puţin bucuria de a încostuma în slove potrivite vremea de azi şi aceia ce va să vie.
Criticul V. Coroban pe baza... naţionalului specific acordă atâtea semne de exclamare unor scriitori moldoveni, pe care, se vede treaba, îi simpatizează (vezi articolele din «Moldova Socialistă», «Sovetscaia Moldavia», «Nistrul»), încât ele s-ar putea înşira, ca nişte stâlpi de telegraf, pe tot teritoriul meleagurilor moldave. Credem, că criticul citat, care ştie uneori să dea dovadă de un mod ştiinţific de cercetare, face un serviciu prost acelora, cărora le cântă osanale. Se crează astfel categorii privilegiate de scriitori incriticabili, deşi au numeroase neajunsuri în creaţiile lor. Sunt orbiţi oameni nevinovaţi, care, nu se ştie din ce pricini, nu protestează împotriva serviciului prost, ce li se face. Cine are dreptul să-i obijduiască pe aceşti scriitori, ignorându-le neajunsurile şi preamărind fără temei tot ce scriu ei?
Unii dintre tovarăşii noştri caută specificul naţional numai la ţară şi expresia lui numai la autorii, care abordează teme rurale. În genere, oraşul rămâne aproape cu totul în afara antenelor cercetătorilor noştri literari. A fost o vreme, când literatura sovietică moldovenească ocolea cu totul tema urbană. În ultimii ani, învârtoşite şi lărgite, literele noastre sunt tot mai variate. Ele reflectează uneori şi lumina vieţii orăşeneşti. Dar în principal literatura contemporană moldovenească, mai ales proza, rămâne rurală.
Critica noastră în ultimul deceniu a crescut simţitor. Avem multe talente în măsură să cerceteze moştenirea clasică, literatura de astăzi. Cu atât mai mult ne miră faptul, că criticii moldoveni desconsideră scrierile, ce-şi sorb vlaga din solul oraşului de astăzi. Asemenea scrieri sunt privite uneori din punctul de vedere al unui specific naţional sui genus şi botezate ca «nemoldovenenşti», pentru că nu sunt create exsclusiv pe baza materialului lingvistic de la ţară. În aceste cazuri nu se admit în limba literară decât anume expresii, anume idiome, un anume fel de a vorbi, caracteristic, mai ales oamenilor de la ţară, şi încă acelora, care absorb anevoios nuanţele lingvistice, aduse de viaţa nouă, atât la sate, cât şi la oraşe.
Nu vom vorbi aici de lucruri elementare - de marele rost istoric, pe care-l are oraşul, frate mai mare al satului nou. Vrem să subliniem doar faptul, că orăşeanul, erou al unei scrieri literare, are, trebuie să aibă particularităţile sale în expresie, particularităţi bune de urmat pentru toţi locuitorii republicii.
În ce priveşte «ruralismul» ce copleşeşte literele noastre, să fim înţeleşi drept. Spre deosebire de ţăranul din trecut, colhoznicul priveşte frăţeşte oraşul şi preia multe trăsături sufleteşti de la orăşean. Acest colhoznic merită să fie zugrăvit din plin de scriitorii noştri, care, de fapt, cam rămân de căruţa vieţii noi de la ţară. În literatura moldovenească cu conţinut rural avem de acuma şi cantitate şi calitate, dar ele se întâlnesc cam rar şi se îmbină cam greu în focarul unor teme arzătoare pentru contemporaneitate.
Uneori căutarea cu tot adinsul a naţionalului întunecă fondul socialist al realităţii săteşti, alteori sub un frumos costum artistic nu se ascunde decât un manechin de lemn ori căutarea trăsăturilor sufleteşti veşnic, universal valabile, lipseşte scrierea de coordonatele timp şi spaţiu. Acestea sunt probleme, care necesită o analiză concretă. Aici, însă, ţinem să subliniem, că, vorbind de «ruralism», avem în vedere exagerarea unor trăsături săteşti muribunde, avem în vedere disproporţia nejustificată dintre scrierile cu teme rurale şi cele cu teme urbane, avem în vedere schimonosirea noţiunii specificului naţional.
În perioada de după congresul nostru scriitoricesc nu se prea aude glasul criticilor cunoscuţi ai Moldovei, care au devenit oarecum sfioşi. Nu se ia atitudine categorică faţă de suspomenitele aberaţii în tratarea unor probleme vitale pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii sovietice moldoveneşti, şi prin aceasta se cedează terenul unor influenţe nesănătoase, mai ales asupra tineretului literar.
Dacă am arătat mai sus unele greşeli ale unui critic, aceasta nu înseamnă, că e vorba numai de tovarăşul Coroban, care are şi merite în domeniul cercetărilor literare, dar care, susţinut orbeşte, fără rezerve, de unii scriitori, dă în gropi destul de adânci.
În principiu este vorba de anumite tendinţe dăunătoare, care se fac uneori simţite în literatura noastră. Se ajunge până acolo, încât se afirmă în scris sau oral, că un moldovean, un personagiu literar, trebuie să activeze «moldoveneşte», să gândească «moldoveneşte», să exprime adevărul său moldovenesc, să aibă dreptatea sa specific moldovenească. Toate acestea nu au nimic comun cu lupta pentru o formă naţională adecvată puternicului conţinut socialist al prezentului. Fireşte, noi nu bănuim pe nimeni dintre literaţii noştri, c-ar interpreta cu rea voinţă particularităţile specific naţionale ale moldovenilor. Pentru oglindirea dreaptă a unor asemenea particularităţi, urmând pilda celor mai buni literaţi sovietici ruşi, militează mulţi scriitori moldoveni. Totuşi, credem că e bine să cităm aici cuvintele lui V. I. Lenin: «Burghezia pune întotdeauna pe primul plan revendicările sale naţionale. Le pune în mod absolut. Pentru proletariat ele sunt subordonate intereselor luptei de clasă».
Se ştie, că toate popoarele ţării noastre îşi făuresc obiceiuri noi, brodate pe canavaua epocii sovietice. Câte obiceiuri specific naţionale au răsărit şi răsar din zilele sărbătorite la 1 Mai şi la 7 noiembrie! Se înfăşoară în haine naţionale şi astfel de evenimente, devenite obiceiuri, ca olimpiadele, spartachiadele, sărbătorile cântecului şi dansului, ale înfloririi pomilor şi ale culesului fructelor. Toate acestea au trăsături comune tuturor popoarelor conlocuitoare din ţara noastră. Specificul naţional, în condiţiile Puterii Sovietice, nu mărgineşte, nu dezbină, ci îmbină popoarele. El trebuie privit dialectic şi prin prisma unei strânse legături a literaturii cu viaţa poporului.
Subliniem încă odată: dacă e demn de condamnat un «specific naţional» dus până la mărginire naţională, apoi de două ori e demn de osândă un nihilism urât faţă de un frumos specific naţional. Poporul moldovenesc, ca orice popor, îşi are particularităţile lui într-o varietate de forme, ce îmbracă conţinutul, fără a-l stingheri. Asemenea particularităţi trebuie să se reflecteze limpede şi în oglinda scrisului nostru. Dacă vom urma linia politicii naţionale leniniste, nu vom da greş în ce priveşte exprimarea prin slovă a specificului nostru naţional.

Emilian BUCOV.

NOTA REDACŢIEI:

Problema specificului naţional în literatura artistică e o importantă parte alcătuitoare a problematicii literaturii realismului socialist. Din păcate, ea e tratată încă mult prea schematic, ba uneori şi greşit în unele articole, consacrate analizei creaţiei scriitorilor sovietici moldoveni.
Publicând articolul poetului Em. Bucov, redacţia invită pe scriitorii şi criticii noştri să se rostească asupra multiplelor aspecte ale problemei specificului naţional în literatura moldovenească contemporană. Ţinem să menţionăm cu acest prilej, că discuţia va fi rodnică numai în cazul când va purta un caracter cât mai concret, iar afirmaţiile şi deducţiile participanţilor ei se vor sprijini pe o analiză aprofundată a operelor literare.
Consideraţiile redacţiei vor fi expuse într-un articol de totalizare a discuţiei.