|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
 |
||
| "Desfundarea plăcintei" consacrată lui Andrei Lupan |
||
the original:
(605KB)
|
Author : Druţă Ion - scriitor, dramaturg Recipient : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
|
DESFUNDAREA PLĂCINTEI Lui Andrei Lupan Ehei, unde-mi sunteţi voi, sărmanii mei Mihuleni? Ce mai lume blândă şi primitoare, ce mai vinuri, ce mai bucate se gătesc prin părţile celea! Sătuceanul ista se chinuie el să pară mai răsărit, dar cum poate fi un sat acătării fără o masă bună? Hai să nu zicem prea bună, dar să fie o masă, tovarăş, pentru că uite - umbli o jumătate de zi cu strănutul în vârful nasului şi nu-l mai poţi descărca odată. Nici un om n-o să-ţi iasă în cale să te înghie - ia hai mata că o făcut fumeia mea nişte sărmale... Nimeni. Nimic. Ulicioare înguste şi pustii, garduri nalte, lăcăţi pe la toate uşile. Zi de vară, zi de muncă. Totuşi, o farfurie cu sărmale făcute de-o fată măritată după optsprezece ani e o mare minune. Adică se întâmplă să gătească bine şi cele de se mărită până la optsprezece, dar mai rar. Omul merge şi tot trage cu coada ochiului în părţi - poate apare vreun suflet de creştin. Nimeni, nimic. Zi de vară, zi de muncă. - Măi, ciufulitule! Ia vin-ncoa. Băiatul se apropie cu o anumită îngrijorare, ascunzând la spate două mere verzi. - Ce umbli aşa, fără nici o treabă? - D'apu dacă gâştele fac amiaza. O fugit şi s-o culcat la umbră. - Ei, lasă-le dar să se hodinească. O fi ostenit şi ele. Tu, ista, ce faci? - ? - Umbli la şcoală? - Apu numa că. - Ce clasă? - A doua. - Îi fi fost într-a doua iarna trecută. Amu îi fi trecut într-a treia. - Dacă nu mă lasă învăţătorul. Că, zice, tu deaghe ai fost într-a-ntâia, amu se cheamă că ai trecut într-a doua. - Să vezi ce întâmplare! Şi unde ţi-i casa? - Iaca asta de peste drum. - Este cineva pe-acasă? - S-au dus cu toţii la deal. - Aşa. Amu, ia să-mi spui tu, măi flăcăule, unde aş putea găsi ceva de mâncare în satul ista? - D'apu de ce nu te întorci acasă să mănânci? - Îi cam departe, bre... Vro cooperativă deschisă aveţi voi în satul ista? - Mata întrebi de cei mare ori de cei mică? Omul se înseninează - las, cu două cooperative nu mai mori de foame. - S-o luăm mai întâi pe cea mare. - Apoi că uite îi de la vale, după copacii iştia. - Aşa. Da unde-i cea mică? - Apu că-i tot acolo. Pentru că au stricat-o pe cea mică şi au făcut una mare. În cei treizeci de paşi pe care îi avea de făcut până la cooperativă omul a pornit un gând frumos despre firea glumeaţă a moldoveanului - ca să vezi, fir'ar al naibei! Una mare şi una mică. Te pomeneşti că dregătorii satului au primit şi premii pentru că au două cooperative în sat. În cooperativa cea mare e pustiu şi răcoare. Prodaveţul, ostenit, nu se ştie pentru ce treabă mută lăzile cu marfă de pe un loc pe altul. - Ascultă, tovarăş... Te-o pârât cineva cum că ai cu ce hrăni un om flămând. - Seliodcă. - Merge. Mai ales dacă îi proaspătă, din ţara Astrahanului. Vânzătorul se apleacă, scoate un peşte de coadă şi zice: - Caspisca. Omul o cercetează cu multă bănuială. - O fi trăit ea în tinereţă prin Marea Caspică, da pe urmă, pare-mi-se, s-o fi mutat cu traiul în balta Bâcului. Vânzătorul zâmbeşte: - Se poate întâmpla. Că scrânghiţile estea îs iuţi şi nu prea stau locului. - Ei, hai. Las-o pe cântar. Vro coajă de pâine ceva... - Pâine, iaca, nu pre avem. - Când zici că nu prea ai, o bucăţică, totuşi, mai este pe undeva. - Nici fărămitură. Poftiţi prăjituri, că învăţătorii noştri deseori leagă scrânghiţa cu prăjituri. - Îs proaspete măcar, prăjiturile? - Proaspete. Din iarna trecută. Începuse într-o vreme să prindă mucegai, dar le-am amestecat bine şi s-au potolit. - Alege vro două-trei, mai bunişoare să fie. - Dacă toate-s bune, chiar şi cele atinse de mucegai. Atâta numai că după ce le mănânci, o bucată de vreme ţi se face scârbă şi lehamite de toate. Pe urmă-ţi trece. N-a mai stat să piardă vremea în cooperativă. Se gândea - atâta îmi mai trebuie! Şi aşa umblă zvonul că suntem pesimişti, umblăm oţărâţi. Ehei, unde sunteţi voi, Mihulenilor! Totuşi, operaţia nu va izbuti până nu va fi începută legitim, prin autorităţile respective. Că doar o fi având satul ista pe undeva o cârmuire aleasă unanim, prin vot secret. Cârmuirea colhozului e prea departe. Selsovietul e mult mai aproape, dar e pustiu. În odaia secretarului doarme un vlăjgan cu capul pe masă. Să-l scoale, să nu-l scoale. Dacă îl scoli, se supără că i-ai stricat somnul şi n-o să vrea să intre în situaţie. Mai bine trebuie de aşteptat, căci somnul pare a fi pe rotunjite. Omul iese afară, se întinde obosit pe iarbă. Zăreşte sub streşină o tablă cu vopseaua jupită şi începe a o descifra. "...ovet ...in... at... Vărzăreşti". - Scriu nemţeşte, fir al naibei! Vărzăreşti, care vra să zică! Măi, ce se mai schimbă lumea! Iaca, să luăm satul ista. Vărzăreşti i s-a zis. Ce gospodine au mai fi fost cândva prin părţile estea şi ce minune de vărzare au mai fi copt ele dacă au izbutit să ridice numele unei simple plăcinte la o numire de sat. Sute de ani, pe toate hărţile lumii acestei aşezări de oameni i se zice Vărzăreşti, iar tu stai şi aştepţi până ce un bleg n-a scoate la capăt cu visurile lui prosteşti... Se ridică, intră în acel "ovet...in...at..." şi-i scoate vlăjganului masa de sub cap. Acela cade pe brânci apoi se ridică şi se repede nebuneşte spre telefon: - Cine, raionul cheamă? - Te chem eu în primul rând. Cum ţi se spune matale? - Arşip Şilipovici. Apoi ascultă, măi Şilip Arşipovici. Eu sunt de la Chişinău. Am nimerit întâmplător pe la voi şi amu stau în faţa unei dileme foarte păcătoase... - Hai la cooperativă, tovarăş, că te hrănim noi. - Da altceva în afară de cooperativă?... Scoate din buzunar rând pe rând nişte documente şi pe vreme ce le frunzăreşte, mutra lui Arşipovici se înseninează iar gura i se duce spre urechi. - Cu carneţelele estea noi putem cere să facă colhozul banchet. Ardem un guleai pe patru zile... - Da nu-mi arde mie a banchet, măi, tu, Şilipescule, ori cum îţi mai zice acolo. Plătesc, iaca, din buzunar, dar să trecem pe la o gospodină să iau masa că, uite, din nimic s-a creat o situaţie dintre cele mai dificile... Arşipovici scoate din sertar o svodcă. - Nu putem face nimic. Uite - toată suta îi la deal. - Care sută? - De procente. Vreau să zic - tot satul e dus la muncă. - Hai, las-o naibei... Suta s-o dus ea la deal, nu-i vorbă, dar vreo băbuţă totuşi rămâne ea pe undeva... Şi dacă rămâne, ce grijă are mătuşa - stă de coace plăcinţele... Arşipovici scoate un creion chimic din masă, îi înveleşte griful cu o hârtiuţă apoi prinde a se scărpina cu el după ureche. - O băbuţă, nu-i vorbă, o rămas, şi chiar pare să aibă plăcinte. - Apoi hai de mă condu şi mă prezintă. - Dacă nu mă pot arăta, că are baba ciudă pe mine. Dar îi aici aproape, îţi arăt casa şi las că o găseşti mata singur. Numai vezi bine cum faci pentru că baba e zgârcită... N-am văzut eu babe zgârcite în viaţa mea! Ehei, dă doamne răbdare. Poporul trăieşte. Tradiţiile lui străvechi zvâcnesc într-o babă Grăchina ori cum îi mai zice ei acolo, dar se zbat, căci tradiţiile sunt ascunse sub bolovanii, sub dărămiturile acestui sat. Iaca, pe-o cârmuire aleasă unanim n-o ajuns-o capul să facă o plăcintărie în satul ista, da băbuţa ce şi-o fi zis - ia să mă apuc eu să coc nişte plăcinte. Satul mi se cheamă Vărzăreşti, şi apoi că vărzare o tot copt şi mama, şi mămuca, Dumnezeu s-o ierte... Mătuşa cu tradiţiile plivea nişte pătrunjel în fundul grădinii. - Buna ziua, mătuşică! - Ţănim dunitale. - N-ai mata, mătuşă, o fărâmă de umbră să-mi hodinesc picioarele? Mătuşa râde. - Da unde ai fost mata atunci când eram eu tânără, că ţineam eu o umbră în livada asta cum nu se mai poate! Şi chiar aşteptam aşa din vreme în vreme poate trece vreun om bun la inimă, dacă nu se pre arătau. D'ce n-ai venit atunci? - Dacă am avut o serie de şedinţe, fir'al naibei, şi prin şedinţele celea mi s-a trecut tinereţea. - Ei, atunci dar să nu fie cu bănat că umbră a rămas cam puţină şi e răruţă. Îi aduce un ţolişor, i-l aşterne. - Numai am să te rog să şezi aşa pe-o coastă, să nu te ridici în picioare. - De ce să nu mă ridic?! - N-aş vrea să te vadă cumătra mea Parasca. Are o limbă, doamne iartă-mă ca un clopote, şi cum vede că un bărbat îmi calcă pragul, umple satul. Taci că am nimerit-o bine. În situaţia ipocrită în care mă aflu, asta îmi mai lipseşte... - Las', nu-ţi fă mata griji, că dacă ceva - o tragem la răspundere. La urma urmei îmi am familia mea, am, slavă Domnului, şi nepoţi... - Ai găsit cu ce s-o sparii! Cine n-are nepoţi în satul ista! Îi ai mata, îi am şi eu... Da Parasca ştii ce-a zice? El cărunt, ea căruntă, satul e pustiu, lumea îi la deal... O să-mi ceară mult pentru plăcintă, baba asta... La un asemenea risc nu ştiu dacă voi merge. - Şi ce pliveşti mata? - Nişte pătrunjel. Da de unde eşti mata că nu cunoşti pătrunjelul după frunză? - Din Chişinău. - Ia-te tucma de unde! Mătuşa pliveşte, el urmăreşte o vreme mişcările ei iuţi şi îndemânatice. - Ai o livadă frumoasă, mătuşă. - O crescut, pentru că, dacă trimite Dumnezeu ploi la vreme, apoi livada creşte. - Şi mere văd că ai în livadă. Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, avea o livadă numai de meri - câţiva vişinari, vro doi perjari, iar încolo meri. - Şi ce făcea ea cu atâtea mere? - Mai usca, mai punea la murat, dar marea ei slăbiciune erau plăcintele cu mere. De cum începeau a se rumeni merele în livadă şi până toamna târziu, nu era sâmbătă să nu fi copt ea plăcinte cu mere... În fiece săptămână câte un cuptor două. - Ia te uită! Şi ce făcea ea cu atâtea copturi?! - Dădea de pomană. Era femeie blajină, cuviincioasă şi foarte înţeleaptă. Pentru că, îşi zicea ea, dacă să-mi pregătesc să am pe lumea ceea o bucăţică, mai bine să mi-o gătesc cu mâna mea pe lumea asta şi s-o dau de pomană cui ştiu eu. Şi să nu crezi, a judecat bine bătrâna. Mătuşa nu mai pliveşte. Stă furată de gânduri. Pe semne s-o fi gândit şi ea că nimeni nu-şi poate şti zilele, nimeni nu ştie ce-l aşteaptă pe lumea ceea. Omul începe a se însenina la faţă, de acum pare gata a se ridica, dar mătuşa deodată se supără şi se întoarce la pătrunjel. - Da eu iaca nu mai dau de pomană. Am dat cât am fost tânără, da amu nu mai dau. - De ce, mătuşă? - Crezi mata că-i bine când are omul mult? Nu-i dovedi bine să te muţi pe cealaltă lume, că te-i şi pomeni cu nişte hăndrălăi în jurul tău, şi parcă îi greu să dai blendre la o mătuşă... - Ce vorbeşti mata! Că pe lumea ceea îi o poreadcă cum nici nu-ţi pot spune! - Ei şi ce folos. Că, dacă a fi poreadcă prea multă, iar tu îi avea de toate, te-or face colac şi te-or repezi din raiul cela Dumnezeu mai ştie pe unde. Are mulţi draci mătuşa asta şi, dacă n-ar fi nişte plăcinte la mijloc, mai n-ar trebui să stau la sfat cu dânsa... - Ce vorbeşti mata, mătuşă? Ori crezi că pe lumea ceea nu se ştie că Vărzăreşti e un sat de oameni modeşti şi săraci? Poate fi vorbă în jurul Lingurarilor, că satul cela de după deal, Lingura, pare mai înstărit, mai bogat... Mătuşa îl înţeapă cu coada ochiului şi îi şopteşte cu un sfert de glas: - Satul nostru e mult mai înstărit decât Lingura. Vărzăreştii, dacă vrei mata să ştii, e un sat de răzeşi... Acum omul uită pentru o secundă de plăcinte căci nu mai poate de necaz. - Care răzeşi, mătuşă! Pun capul la bătaie că un singur răzeş n-o călcat pe drumurile satului ista! Dacă vrei să ştii, eu sunt dintr-un sat de răzeşi. Hai în satul meu, la Mihuleni, şi să vezi mata ce înseamnă răzeşi. Orice copil, dacă îl întrebi ceva, îşi descoperă capul şi te ascultă cuviincios; orice om, dacă îl întrebi ceva, te pofteşte în casă la el: orice femeie, cum te vede în ogradă, cu ce are, cu ce n-are, te aşază la masă. - Dacă-s primitori şi ai noştri. Să vii mata de hram şi să vezi ce se face în satul ista!! Se bat la cuţite pentru musafiri. - De hram şi ţiganii fac petreceri! Eu zic că toate astea se întâmplă la noi iaca aşa, în orice zi... - Primesc şi la noi, numai că într-o vreme prea se înnădiseră musafirii, nu ajungeau nici scaune, nici linguri, şi de atunci oamenii au mai slăbit-o cu poftitul. "Mare scârboşenie e şi baba asta. Şi dacă n-o ieu piept la piept, am pierdut vremea degeaba stând aici pe ţolişor..." Omul ridică deodată nasul sus şi prinde a mirosi văzduhul. Mătuşa oarecum intrigată a lăsat pătrunjelul în pace şi-l urmăreşte. - Hei, mătuşă, d'apoi mata ce nu spui? - Ce să spun? - Ai copt plăcinte. Mătuşa îşi plioscăieşte mâinile a mare mirare. Întreabă în şoaptă: - De unde ştii?! - Simt miroznă. - Ian cată mata ce nas mai are şi omul ista! Asară le-am copt, da el mai simte şi amu miroznă. - Şi le-ai nimerit măcar bine? Au fost gustoase? - Bunişoare. Îmi pare rău că le-am mântuit, altminteri ţi-aş fi scos să guşti o bucăţică. - Las, mătuşă, că plăcintele, într-o casă de răzăşcă, chiar când se mântuie ele, apoi tot mai rămâne pe ici colo câte ceva... - Pe legea mea că n-au rămas. Mai erau pân nu demult două, dar o venit Arşipovici de la selsovet şi nu mai sunt. Ca să vezi ce secătură e şi somnorosul cela! Supărat se ridică în picioare, face câteva mişcări libere pentru a se dezmorţi, căci prea mult şezuse într-o coastă, şi tocmai când făcea mişcările celea, a scârţâit uşa la vecini. Odată, de două, de trei ori, s-a auzit uşa. Parasca l-a înregistrat în condicile ei. Stă la mare încurcătură - să se aşeze, să rămâie locului? Se uită la mătuşă, dar mătuşa - ca să vezi sămânţă îndărătnică de muiere! Ochii îi lucesc, nările suflă din plin şi pare gata să se iee cu satul la piept dacă se va spune ceva pe sama ei. - Ia aşteaptă mata o ţâră de vreme. S-a repezit în casă şi nu zăbavă s-a întors cu o farfurie acoperită şi cu o jumătate de sticlă de vin. - Plăcintele mi le-a mâncat el, Arşip, da învârtita asta chiar am ascuns-o de dânsul. A fost un vin grozav, a fost o învârtită nemaipomenită. La despărţire mătuşa, fericită, l-a rugat: - Dacă îi mai zăbovi prin satul nostru şi nu-i ave unde trage la noapte... - Nu ştiu, mătuşă, că trebuia să vină, din clipă în clipă, maşina după mine. - Ei, atunci dar, drum bun. - Cu sănătate. În maşină, tot drumul până la Chişinău, se gândea că las, toate sunt ele spre bine. Viaţa e un fenomen închegat şi înţelept. Pentru fiecare om undeva se coace câte-o plăcintă. Principalul e s-o găseşti, s-o desfunzi şi, fireşte, să nu plăteşti pe dânsa mai mult decât face ea. Cu alte cuvinte, să nu rişti. I. Druţă |
See also: