|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 1957 |  |
|
| "Întâlniri triste: repertoriu, literatură, regie" (despre problemele teatrului dramatic, lipsa repertoriului clasic, cultura limbii) |
||
the original:
(867KB)
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
|
ÎNTÂLNIRI TRISTE: REPERTORIU, LITERATURĂ, REGIE De ani de zile teatrele noastre se jeluie de lipsa de repertoriu, cer scriitorilor noi piese pe mari şi arzătoare teme ale actualităţii. Scriitorii îşi cercetează activul şi recunosc că, dintre toate genurile literare, dramaturgia e cel care rămâne mai mult în urmă. Mare şi neacoperită până acum e datoria dramaturgilor faţă de spectator. Deşi în acest domeniu se munceşte cu încordare, noi, scriitorii, cele mai dese decepţii anume cu piesele le avem. Ar fi nedrept să nu recunoaştem eforturile permanente ale dramaturgilor, care, în ciuda multor nereuşite, continuă să creeze şi să aducă la preţuirea spectatorilor opere dramatice noi. Lucrul ar fi destul de trist şi descurajator, dacă autorul n-ar fi convins că prin asta el merge pe drumul creşterii sale, că toate neplăcerile şi insuccesele devin pentru el o şcoală grea şi aspră, prin care trebuie să treacă. O viitoare biruinţă merită truda aceasta îndelungată. Şi dacă totul s-ar termina cu munca scriitorului, greutăţile ar părea încă oricum trandafirii. Dar se ştie că de abia când cade ultima cortină pe ultima variantă de manuscris, începe adevărata probă a talentului, a puterii de muncă şi a capacităţii creatoare. Piesa, scrisă de unul, e supusă apoi judecăţii unui colectiv întreg de artişti, regizori, decoratori - toţi oameni de înaltă cultură artistică, chemaţi s-o înţeleagă, să-i recunoască valoarea literară şi scenică, să-şi găsească în ea spaţiu de afirmare a talentului, a entuziasmului şi a concepţiei lor artistice. Se începe munca migăloasă de ceas cu ceas, datorită căreia opera literară devine spectacol. Cine a trecut măcar o dată printr-o astfel de încercare ştie că asta nu e o simplă vorbă, ci e un proces creator din cele mai organice şi mai adânci. Astăzi nu ne putem aminti de teatrul lui Alecsandri fără a vorbi de M. Millo, M. Pascali, nu putem vorbi de piesele lui Caragiale fără a pomeni de Ia. Brezeanu. Teatrul rus, teatrul ucrainean, cel francez, italian şi în general toate teatrele naţionale şi-au împletit istoria cu literatura şi dramaturgia naţională, afirmându-se în arta universală ca organisme integrale şi trainice. MHAT înseamnă Cehov, Gorki, Stanislavski, Nemirovici-Dancenko, Moskvin, Kacealov; Teatrul mic înseamnă Ostrovski, Şcepkin, Sadovski, Ermolova. Istoria acestor teatre cuprinde într-un tot şi arta scenică şi dramaturgia rusă. Când ne gândim însă la Teatrul nostru moldovenesc dramatic, ne surprinde în mod dureros cu totul altceva: ruperea teatrului de dramaturgia clasică şi sovietică moldovenească. În general de literatura moldovenească. Faptul îl recunosc şi actorii, şi conducerea lor, a devenit una din pricinile rămânerii în urmă a teatrului. Ruptura îşi pune amprenta pe activitatea întreagă, pe spectacolele care cu toate stăruinţele actorilor talentaţi, vădesc lipsa unei culturi literare serioase, lipsa limbii, a simţului valorii literare. Aceasta ar trebui să alarmeze în gradul cel mai înalt conducerea artistică a teatrului, care este datoare să găsească pricinile situaţiei şi să-i pună odată capăt. Din păcate, trec ani după ani şi teatrul se complace în ruperea totală de literatură şi de dramaturgia clasică. De ani de zile publicul, care vede la ce nivel s-a ridicat republica, cere, ca şi teatrul nostru să păşească în frunte pe drumul culturii. Totuşi, până acum zadarnice-i sunt aşteptările. Nu există în republică şcolari, care să nu cunoască literatura moldovenească, începând de la izvoare şi până azi. În casele muncitorilor şi colhoznicilor stau pe rafturi cărţile minunate ale clasicilor moldoveni, alături de traduceri calificate din operele literaturii universale, alături de cărţile scriitorilor sovietici. Bogăţia aceasta lipseşte însă din bagajul literar al multora dintre artişti şi, ce e mai trist, din repertoriul teatrului nostru de stat. Spectatorii se întreabă cu îngrijorare, când vor vedea dramaturgia moldovenească pe scena teatrului nostru? Zilele trecute la o adunare a lucrătorilor artei am primit un răspuns cu totul trist. Regizorul principal al teatrului moldovenesc tov. Gherlac şi regizorul teatrului rus tov. Vengre ne-au demonstrat încă o dată că problema pe ei nu-i preocupă. Tov. Vengre, după un obicei nedezminţit, a recunoscut, că până astăzi el nici n-a încercat să pună ceva din dramaturgia naţională, dar făgăduieşte să facă asta pe viitor. An după an iese Domnia sa la tribună la zile mari, repetând fără nici o jena ritualul recunoaşterii greşelilor şi al făgăduielilor sale... În ce-l priveşte pe tov. Gherlac, dumnealui ne-a spus destul de lămurit să nu ne aşteptăm la cine ştie ce: se va face ceva mai puţin, decât s-a făcut până astăzi. După multă codeală şi tărăgănare ne făgăduieşte un spectacol: "Ochiul babei", înscenat după povestea "Soacra cu trei nurori". N-are de-a face asta cu dramaturgia noastră clasică, dar totuşi aşteptăm spectacolul ca pe ceva binevenit. Regia artistică ocoleşte însă punerea în scenă a pieselor, pentru care ea ar trebui să lupte din convingere şi din iniţiativă proprie, ca pentru un factor de cea mai înaltă valoare politico-culturală, ca pentru unul din cele mai temeinice mijloace de ridicare a teatrului şi a calificării artiştilor. N-ar face oare cinste teatrului spectacole ca: "Răzvan şi Vidra", "Despot-Vodă", "Apus de soare", "Viforul", "Luceafărul", "Ovidiu", "Fântâna Blanduziei", "Moartea lui Lermontov" şi multe altele? Care artist bun n-ar privi interpretarea unor roluri în aceste piese ca un act de înaltă creaţie? Ştim toţi, că gloria teatrului o constituie nu improvizaţiile uşoare, ci operele mari, jucate pe scenă de-a lungul anilor. Şi artiştii, şi teatrul au avut succese anume cu piese ale marii dramaturgii: "Revizorul", "O scrisoare pierdută" (deşi... ciuntită), "Tartuffe", "Orologiul Cremlinului", "Sânzeana şi Pepelea" şi altele. Aceste spectacole, infinit mai grele decât "Haiducii", au fost cele mai reuşite anume, pentru că au ridicat puterea creatoare a artiştilor, le-au oferit roluri de înaltă valoare, au fost prezentate într-o limbă literară corectă, bogată. Întorcându-ne la făgăduiala tovarăşului Gherlac, ne temem, că "Ochiul babei" a fost ales pentru a nu risca o muncă mai îndrăzneaţă. Dar e vremea de a ne rupe din tagma babelor şi a moşnegilor... Teatrul poate găsi drumul de îndreptare, punând cu îndrăzneală şi cu interes anume piese din repertoriul clasic şi contemporan. Dar el n-o face, eschivându-se ca de o datorie plictisitoare. În loc să caute piesele dramaturgiei noastre clasice, care constituie o adevărată şcoală pentru actori, - ca dramaturgie şi ca limbă literară, - regia teatrului invocă orice motiv, care i-ar îndreptăţi neglijarea acestui repertoriu. Nu insistăm aici asupra neglijării pieselor sovietice moldoveneşti. În privinţa asta teatrul foloseşte argumente, la care e greu să răspunzi fără a fi acuzat că vorbeşti în mod interesat. Într-adevăr, ce poţi răspunde, dacă ţi se va spune că vreme de ani de zile toate piesele originale sunt respinse, pentru că-s slabe? Şi totuşi nu se poate trece peste faptul că piesele dramaturgilor moldoveni sunt sistematic respinse sau scoase din repertoriu. Va veni, credem, vremea, când o atenţie mai serioasă va fi îndreptată şi în direcţia asta şi va fi cu putinţă o colaborare a scriitorilor în general cu teatrele din republică. Dar prin ce poate fi totuşi lămurită neglijarea absolută a repertoriului clasic naţional? De ce până astăzi teatrul moldovenesc a pus numai o singură piesă clasică şi asta cu câte greutăţi? Cum se poate lămuri că Teatrul dramatic rus din Chişinău n-a pus în scenă, de când există el, nici o piesă din dramaturgia moldovenească? Prin ce se poate lămuri că teatrele Moldovei se poartă cu nepăsare, nu cunosc şi nici nu încearcă să cunoască dramaturgia clasică moldovenească? Asta ar trebui să neliniştească ministerul culturii, a cărui răspundere pentru dezvoltarea teatrelor noastre e deosebit de mare. Vrem să ne ocupăm aici de situaţia din Teatrul moldovenesc. Ce măsuri se iau, pentru ca teatrul să-şi împlinească rostul lui de bază? Regizorul, tovarăşul Gherlac, continuă să trâmbiţeze răsfolosita versiune a lipsei unui repertoriu naţional, care nu e numai neadevărată, ci şi păgubitoare. Ea tinde să permanentizeze ruperea teatrului de literatura şi de dramaturgia naţională. Complăcându-se în postura aceasta, tov. Gherlac ţine şi teatrul nostru de stat la nivelul înapoierii sale personale. Trebuie să o spunem răspicat, că asta anulează putinţele de creştere a teatrului, ţine în mod artificial colectivul de actori la un nivel cu mult mai jos, decât putinţele sale reale. Este un fapt recunoscut că teatrul nostru moldovenesc, deşi are artişti talentaţi şi se bucură de mare atenţie din partea organelor conducătoare, rămâne în urmă prin nivelul de cultură al spectacolelor şi prin nivelul regizoral. Ultimii ani ne-au convins că regizura teatrului, după ce dă tributul necesar unor piese de înaltă valoare literară, trece cu încăpăţânare la spectacolele de vodevil şi de operetă. Aici concepţia regizorală se evidenţiază prin punerea în scenă a dansurilor ori prin efecte uneori de adevărată clounadă. Dacă am urmări totalul spectacolelor, puse de teatru în ultimii ani, am vedea pe deplin demonstrată anume dragostea asta fără rezerve faţă de ce e ieftin şi uşor, în paguba artisticului şi a culturii scenice. Nu vrem să discredităm opereta ori vodevilul ca atare, dar afirmăm că teatrul moldovenesc prin menirea sa trebuie să fie dramatic; regizura nu face bine, căutându-şi refugiu permanent în montajul coreografo-muzical. Nici astăzi tov. Gherlac nu ne făgăduieşte altceva. Dacă spectacole de mare greutate ideinică şi de valoare artistică apar pe scenă cu greu, apoi spectacolele de tipul "Haiducii", "Trembita", "Volnâi veter", "Roza vetrov", "Dorogaia mamocica", "U opasnoi certî" ş. a. se ţin lanţ. Trebuie pomenit aici şi cazul de ruşinoasă amintire cu haltura numită "Mărioara", strecurată de un oarecare Belâi în "buhgalteria" teatrului cu ajutorul bacşişurilor. Ea a făcut drumul murdar al gheşeftului de la întreprinzătorul "autor" până la procuratură şi la judecătoria norodnică. Într-un teatru, în care nu poate răzbate literatura, recunoscută de norod de-a lungul veacurilor, s-au găsit cunoscători, care fără a se sfătui barem cu activul literar, au primit cu braţele deschise o mâzgălitură ruşinoasă. Oare simţul artei, al valorii literare este atât de scăzut la tovarăşii aceştia? Dar ce a adus teatrul în satele republicii ani de zile, afară de operetă şi de unul-două spectacole picante, adesea coborâte la bufonadă? Dacă n-a dus nici o piesă din clasica moldovenească, nici din dramaturgia noastră sovietică, nici din clasica rusă, poate că cel puţin artiştii teatrului au propagat versurile şi proza clasică în concerte şi citiri artistice? S-a citit ceva din poeziile nemuritoare ale lui Eminescu, Alecsandri, Mateevici, Haşdeu, ori din proza lui Creangă, Negruzzi? Unul din cele mai mari neajunsuri ale activului de actori în Teatrul moldovenesc este, fără îndoială, joasa cultură a limbii, nu numai a pronunţării, dar şi a frazei literare, a corectitudinii gramaticale. Un asemenea deficit de cărturărie, care este în stare să compromită orice teatru, ce se respectă, la noi este privit nu numai cu îngăduinţă, dar şi cu argumente de autoîmpăciuire. Asta nici nu se pune măcar pe seama conducerii artistice, toată răspunderea o poartă un lucrător literar (loc gol, de altfel), un fel de redactor pe ici-colea al pronunţărilor. Ce limbă învaţă artiştii teatrului? Ce luptă duce regia teatrului pentru a-i lega firesc şi categoric cu limba literară moldovenească, în care şi-au scris capodoperele clasicii noştri, în care apar cele mai bune opere ale scriitorilor sovietici moldoveni? Se pot arăta câteva exemple doar, când limba apare neschimonosită. Restul, marea majoritate a spectacolelor, prezintă traduceri jalnice, ştampări în moldoveneşte, făcute de unul sau doi lucrători ai teatrului. Artiştii joacă piesele, le învaţă nu în nuanţele cristalizate ale limbii literare, ci în bucvalismul unora şi aceloraşi traducători ad-hoc. Este destul pentru a-i compromite pe cei mai buni şi mai talentaţi artişti. Dacă am urmări traducerile impuse scenei noastre, am găsi o sumedenie de replici, închegate amorf, inexpresiv, fără simţul culturii literare. Strălucirea de cristal pe care o are limba literară? Multe sunt de-a dreptul analfabete, caraghioase. Pilde? În orice spectacol tradus, câte vreţi. Iată numai câteva, culese dintr-un singur act în piesa "Trei privighetori". - Eu de amu nu-s! (În loc de: m-am dus, am plecat). - Asta îmi face respect. - Tu ce? Aşa ai să taci? - Tot ce-i al meu, port cu sine. - Dumneavoastră la mine? Eu repede. - Nici puf, nici pene! (Ni puha, ni pera). În acelaşi act încă zeci şi zeci de asemenea perle cad ca o ploaie nesfârşită. Pentru un teatru care se respectă o singură replică din astea ar fi un adevărat scandal. De ce dară la noi artişti buni şi stimaţi demonstrează sistematic fraze atât de analfabete? Perspectiva de creştere a teatrului nostru este legată anume de şcoala literară, care are o însemnătate fundamentală. Trebuie căutată şi regăsită anume legătura asta cu literatura. Trebuie de lucrat la realizarea acelor spectacole clasice şi sovietice, limba literară şi cultura dramatică a cărora deschide orizonturi noi pentru artişti, îi pune în faţa necesităţii de a-şi desăvârşi măiestria. Trebuie să realizăm spectacole în limba lui Eminescu, Negruzzi, Creangă, a literaturii noastre sovietice, da nu în limba a doi traducători improvizaţi, fie chiar din cei mai apropiaţi prieteni ai teatrului. Ni se pare că anume asta nu înţelege tovarăşul Gherlac, când se apără cu amândouă mâinile de dramaturgia naţională. Nu înţelege că şi pentru dumnealui asta e singura cale de creştere, de lichidare a îngrădirii şi a înapoierii. Nici un teatru nu poate creşte cu "Haiducii", cu "Dolina vinogradnaia" şi cu traduceri neliterare, neartistice. Pot trece zeci de anşlaguri cu "Dorogaia mamocica", asta nu va face decât să cadă nivelul artistic al teatrului, să scadă rigurozitatea şi disciplina scenică a artiştilor, să strice gustul artistic al spectatorilor. Oare nu este o sarcină de cinste pentru t.t. Ureche, Ştirbul, Gruzin, Darienco, Cupcea şi mulţi alţi artişti talentaţi de a propaga în norod versurile, proza şi dramaturgia clasicilor şi a celor mai buni scriitori de astăzi? Mai zilele trecute am auzit-o pe tov. Cazimirova, pentru a nu ştiu câta oară, reproşând scriitorilor că nu creează roluri, pe care să le joace dumneaei. Are dreptate - nu vom nega datoriile neachitate ale dramaturgilor. Dar să se gândească tov. Cazimirova la o singură întrebare, care o pun spectatorii ori de câte ori apare dumneaei pe scenă şi vădeşte, pe lângă talentul minunat, şi o cunoaştere slabă a limbii literare, să se gândească: în bogata sa viaţă scenică a recitat ea măcar un vers din Eminescu, Alecsandri, Donici, Mateevici, măcar un fragment din Creangă, Haşdeu şi alţii? Ştie dumneaei măcar două-trei pagini din literatura asta, care face mândria noastră şi fără de care nu poate creşte un artist al norodului? Îşi poate cineva închipui un artist rus, care nu citeşte şi nu cunoaşte operele lui Puşkin, Ostrovski, Nekrasov, Gorki, Maiakovski? Nu punem aceste probleme pentru a polemiza. Le punem, pentru că ele hotărăsc astăzi mişcarea noastră înainte. Şi nu vrem deloc să ieşim neapărat prea nevinovaţi şi noi, scriitorii, din această discuţie dureroasă. Am creat încă prea puţine piese de înaltă valoare artistică, în care să răsune mobilizatoare viaţa şi sufletul eroilor vremii noastre. S-au scris zeci şi zeci de piese, dintre care un număr relativ mic poate pretinde la lumina rampei, să atraga puterile creatoare ale celor mai buni artişti si ale unui regizor adevărat. Dar dacă îndeobşte, dramaturgia sovietică rămâne oarecum în urmă faţă de alte genuri, nu trebuie totuşi să prefacem această afirmaţie în laitmotiv pentru îndreptăţirea rutinei şi a analfabetismului pe scenă. Una este sărăcia relativă a repertoriului naţional şi alta este linia de neglijare absolută, ruperea de acest repertoriu. Oare zeci de piese de nivelul "U opasnoi certî", "Liubovi Ani Berezco", "Haiducii", "Fiii codrilor", "Dorogaia mamocica", "În văile Moldovei", "Arde Moldova", "V doline vinogradnoi" şi altele nu sunt la un nivel infinit mai jos decât acele piese clasice şi sovietice moldoveneşti pe care teatrul refuză să le pună? Oare dramaturgia e de vină că teatrul moldovenesc în decurs de zece ani a pus numai o singură piesă clasică? Aceasta e pricina că teatrul nu popularizează nimic din literatura moldovenească nici clasică, nici sovietică, nici în concerte, nici în turnee artistice, niciodată şi nicăieri. Şi, ca să nu ne mărginim numai la Teatrul moldovenesc, oare din pricina lipsei de repertoriu naţional n-a pus până astăzi Teatrul rus din Chişinău nici o piesă, dar absolut nici una din dramaturgia moldovenească, fie clasică, fie sovietică? Nu, asta se petrece nu din lipsa de repertoriu, ci datorită unei atitudini nihiliste faţă de arta şi de literatura naţională. Poate fi criticată literatura, pot fi şi trebuiesc criticaţi scriitorii pentru toate lipsurile şi beteşugurile lor, dar critica nu trebuie prefăcută într-o armă nihilistă, care discrediteaza literatura numai de hatârul acelora, care se complac în mărginire, în neştiinţă şi în inactivitate. Lupta pentru ridicarea repertoriului naţional este şi o luptă de ridicare a dramaturgiei şi a literaturii noastre sovietice moldoveneşti. Ea trebuie salutată şi dusă cu mijloace de încurajare şi de critică. Suntem absolut convinşi atât noi, cât şi toţi cei, care cunosc realitatea dramaturgiei noastre, că anume în cele spuse mai sus stă cauza principală a rămânerii în urmă a teatrului. Problema de creaţie, capitală pentru teatru, este prefăcută cu multă uşurinţă şi cu prea puţin simţ de răspundere într-o frază stereotipă şi nevalabilă: "N-avem dramaturgie". Fraza e fluturată de acei, care s-au deprins a-şi acoperi cu ea neajunsurile şi nepăsarea. Pentru toţi însă, care se străduiesc să mobilizeze mijloacele creatoare spre a ridica teatrul nostru din impas, pentru toţi aceştia fraza de mai sus nu poate fi convingătoare. Adevăraţii oameni de cultură, prieteni ai teatrului moldovenesc, vor mobiliza toată bogatia literaturii clasice, tot ce e mai bun în literatura sovietică contemporană (dramă, proză, poezie), absolut tot ce poate şi trebuie să înarmeze colectivul de artişti, pentru a-l ridica la nivelul înalt de cultură al Republicii. E o muncă, pentru care face să freamăte sufletul fiecărui om al artei, pentru că acesta e singurul nostru drum de creştere. 1957 |
See also:
| - | Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Gherlac Victor (actor, regizor principal al teatrului de stat) |