ediţie specială "Literatura română din Republica Moldova" (pag. 33 despre A.Lupan) (N5 1997)

Revista "Limba română", Chişinău	1997
ediţie specială "Literatura română din Republica Moldova" (pag. 33 despre A.Lupan) (N5 1997)
the original: (735KB)	Author : Ciocanu Ion - critic literar
updated: 2006-06-27 17:21:13

ANDREI LUPAN

A activat timp îndelungat (născut la 12 februarie 1912 în satul Mihuleni din fostul judeţ Orhei, decedat la 27 august 1992 la Chişinău) în diverse domenii literare: poezie, eseistică, dramaturgie, traducere. A plătit din plin tribut ideologiei comuniste şi nivelului scăzut al literaturii noastre naţionale în perioada imediat postbelică. Dar sunt demne de apreciere o seamă de opere poetice şi eseistice, incluse în cărţile Poezii (1947), Intrare în baladă (1954), Meşter faur (1958), Frate al pămîntului (1962), Cărţile şi răbojul anilor (1969), Legea găzduirii (1965), Gromovnic (1973) ş. a.
Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1967).
Membru titular al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova.

Scriitorul şi-a început activitatea pînă la 1940, debutînd în revista "Adevărul literar şi artistic" cu poezia Biografie (1932), publicînd apoi cîteva alte poezii (Tată, Ţară, Satul ciudat, Noi şi pârcănenii, ultima însoţită de un motto din Ion Barbu; unii cercetători numesc şi poezia Arestarea) şi aproximativ tot atîtea articole publicistice (Realităţi studenţeşti, Facultatea de agronomie şi studenţii ei, Eroism şi laşitate, O manevră). Subliniem acest adevăr, deoarece Andrei Lupan după război a publicat un şir de poezii şi articole publicistice scrise, chipurile, pînă la 1940. Or, nefiind publicate şi, mai mult, lăsînd loc mistificărilor, dintre care una recunoscută de scriitor în revista "Basarabia" nr. 11 din 1992 (poezia Olimp dispreţuit, ni se destăinuie Lupan, a fost scrisă în 1947, însă datată cu anul 1937, ca să nu fie luată drept critică a realităţii sovietice!), stihurile prezentate de autor ca fiind ale anilor" '30 nu pot fi considerate ca atare. Poeziile încredinţate tiparului pînă la 1940- Biografie şi celelalte pomenite mai sus - ni-l prezintă pe Andrei Lupan ca pe un alt "poet al ţărănimii". Chiar poezia de debut, Biografie, este un crîmpei din viaţa satului de odinioară, evocat prin destinul crud al unui dezmoştenit din Băcioi. Poezia e un portret fizic şi, mai ales, moral al personajului lipsit pînă şi de nume. Într-un stil telegrafic, pur constatativ, în care însă rolul principal revine amănuntului concret şi concludent, autorul reconstituie o viaţă de om: "S-a născut într-o dimineaţă...", "El a crescut...", "Asta fu în '27...", "Acum suntem în '32...". Mizeria vieţii, tragedia femeii cu care s-a însurat şi starea de impas a personajului - "i-au pus lanţuri la mîini şi picioare./ Acum scoate sare" - punctează o viaţă închisă între hotarele deznădejdii.
Este demnă de apreciat arta de portretist a scriitorului în poezia Noi şi părcănenii. El portretizează intens: pe narator ("... fricosul,/ Ştefan Grosul,/ ca păstaia de chircit,/cu suciţi ochi la slănină/şi făină..."), pe copiii din satul Parcani("... bulbucaţi şi clăpăugi,/ cu ciomege-n laba groasă,/ spumegau pojar cu gura..."), în fine - pe Nane Bădărău ("Dinţi bălai ca de ţigan/ fulgerau în roşii gingini,/ iar în capul cel bălan/ două boabe de funingini"). Pe parcurs Andrei Lupan apelează la jocuri copilăreşti, faptul adeverind descendenţa scriitorului din folclorul autohton ("Părcăneni-neni,/ fuga de prin buruieni,/ cu broscoaică/ la ursoaică,/ ochi de steclă,/ dinţi de greblă..."). Pînă la urmă poezia este o imagine memorabilă a unei ciocniri nevinovate la prima vedere, dar serioasă în esenţă, cauza ei fiind foametea şi tenacitatea celor înfometaţi, întru obţinerea dreptului de a se înfrupta cu păducelele din pădure.
Poezia are un subtext social grav, sugerat de autor prin mijloace relativ simple. Dar starea complicată a ţăranului (şi a copiilor săi) nu putea ţine la nesfîrşit. Încolţesc sîmburii revoltei, moment exprimat în poezia Satul ciudat. Iniţial nepărtinitor, ca şi cum n-ar înţelege ce se îmtîmplă ("Satul acesta din văgăună/ nu ştiu ce-a păţit..."; "Oamenii pare/ că aduc din cîmp un sfîrşit..."), poetul se include curînd în fierberea satului, constatînd trezirea conştiinţei ţăranilor oprimaţi de moşieri: "Unde/ a răzbătut porunca,/ a încetat/ ruptă în două munca;/ părăsit pe brazdă în pîrloagă/ zace plugul de lemn,/ că de la un semn/ nu mai vor nădejdile să tragă". Îşi fac apariţia reprezentanţii împilătorilor ("De acuma prin negura serii,/fiecare la rîndul lui,/înspre miază-noaptea gîndului/ se trag cîte unul străjerii"). Se sugerează un început de revoltă, care, deşi lichidat pe loc, nu încetează "afară", acolo unde "drapănă-n zid/ durerea amară" şi "s-aude trudit lîngă vatră/ o hoardă flămîndă,/ ce geme/ cu faţa în pumnii de piatră".
Andrei Lupan se ataşează cu sufletul de mulţimea oprimată. În final el se adresează direct cititorului: "Tu, zi! -/ ce-ai să faci,/ cînd vei merge în satul ciudat,/ lătrat de dulăi,/ la ei,/ la ai tăi;/ tu, blînd cititor,/ cînd vei trage/ zăvoru-n rugină,/ la uşa de brad,/ cu mîna străină,/ cu ochii pe trepte de iad?../ Tu ce-ai să mai faci?..", Întrebările acestea grave adeveresc compasiunea autorului faţă de ţăranii împilaţi, în condiţiile unui regim inuman. Sub aspect artistic întrebările sunt mai eficiente decît eventualele îndemnuri sau poveţe; ele incită, te pun să cugeţi, să alegi, să-ţi determini atitudinea.
"Dureri înăbuşite" ar fi o expresie generalizatoare pentru alte două poezii lupaniene, publicate pînă la 1940: Ţară şi Tată. Sărăcia oploşită în Bugeac ("în margine de ţară,/ sat învrăjbit şi sărac...") ajunge la limită, şi atunci "apostoli năuci/ înjgheabă nădejdea pe rînd,/ la roase tărăbi,/ şi ţi-o vînd:/ Mai stai,/ mai tîrziu...". Poetul e şi de data aceasta alături de cei mulţi şi împilaţi, izbucnind neaşteptat de violent: "În zadar!../ Te minte această chemare!". Mai mult, Andrei Lupan persiflează îndemnul de a mai aştepta vreo îmbunătăţire. Menţinut în aceeaşi cheie, finalul poeziei Ţară e o altă modalitate lirică eficientă de a instiga cititorul la lupta pentru drepturile sale, în orice caz, mai eficientă decît apelul direct şi inestetic. Lupan trăieşte în suflet revolta şi o înăbuşă pe un timp: "Aşteaptă/ măsură blajină şi dreaptă;/ cu oasele negre/ mai scurmă pămîntul,/ mai mori,/ mai aşteaptă!.."
Durerile cauzate de munci grele, nerăsplătite, şi în general de o viaţă nedemnă, sunt exprimate de Andrei Lupan cu o putere şi mai mare în poezia Tată, în care a realizat un portret fizic şi moral impresionant: "Tată umilit de pe pămînt,/ ignorat la muncă în ţară,/ cu faţa aspră,/ cu inima/ ca o plantă de pelin amară...". Munca nerăsplătită înseamnă sărăcie: "Pîinea cea smolită de secară,/ prescură muncită în zloată/ şi-n soare,/ lipseşte din casă,/ ca toate nădejdile tale/ uscate sub bulgări/ pe sterpele noastre ogoare...".
Autorul formulează o întrebare retorică - "De ce te-ai rugat,/ şi-ai tăcut, şi-ai muncit?" -, dar pînă la urmă durerile omului de la cîmp rămîn - şi de data aceasta
- înăbuşite: "Spor şi tărie;/ ţi-s vitele slabe şi mici,/ iar tu, semănător ursuz în urmă,/ tu taci şi munceşti,/ tată de pe cîmp,/ ţăran necunoscut din turmă".
A fost împilare în condiţiile unui regim social dispărut, a fost - drept consecinţă
- revoltă şi, în cele din urmă, ciocnire între bogaţi şi săraci, ca în poezia Arestarea, în care Andrei Lupan evocă confruntarea directă dintre un paria ("borfaş.../ avortat de oraş") şi "stăpînul cîrciumii, patronul". Imaginile invocate de poet poartă pecetea asprimii vieţii, o ironie amară îi străbate discursul, dar atitudinea lui este întotdeauna a omului din popor: "Pe faţa ta ruptă/ ţi-a dat/ adînc, îndesat -/ înţelegi?/ E luptă!/ El -/ stăpînul cinstit şi voinic,/ iar tu - borfaş,/ izvor de fărdelegi,/ avortat de oraş".
Concluzia vine de la sine: în puţinele poezii publicate pînă la 1940 Andrei Lupan s-a manifestat ca un apărător al ţăranului încovoiat pe moşiile boiereşti. A făcut-o prin mijlocirea portretului fizic şi moral, a întrebării retorice incitante, a ironiei ce tăinuieşte clocotul revoltei, apelînd şi la mijloace folclorice, ca jocurile de copii din Noi şi părcănenii.
O particularitate a poeziiilor la care ne-am referit mai sus este caracterul lor pronunţat raţional, intelectual. Andrei Lupan parcă şi-ar tăinui sentimentul, nu-i dă frîu liber, şi-l struneşte cu stricteţe. E un mod de a exista în literatură, şi nu este cazul să i se reproşeze lipsa de sensibilitate. Cel puţin pentru că în cîteva poezii axate pe motivul dragostei dovedeşte o adevărată bogăţie de sentiment curat, sincer şi adînc. "Mîinile celea eu nu le-am uitat,/ măcar că mi-au lăsat doar o zvîcnire/ şi nu le-am strîns cu gîndul zbuciumat,/ la piatra de hotar a despărţirii", scrie poetul în debutul poeziei Dor, predispunîndu-ne la o lectură delicioasă. Iubita de demult este o prezenţă vie în viaţa personajului liric, una care-i umple inima şi dă sens existenţei lui: "Oricum prezentă şi materială,/ de unde eşti plecată, mă auzi?/ Pe tărîmul uitării tu n-ai să pătrunzi,/ căci mi-ar rămîne inima goală".
Imaginea iubitei se înfiripă chiar şi "din tăcere", devenind o zestre a sufletului însetat de reciprocitatea unui sentiment fără pereche. O zestre, chiar dacă personajului nu-i este dat să-şi mai întîlnească vreodată iubita: "Tu, cea întotdeauna aşteptată/şi pretutindeni căutată,/ care nu-i fi găsită nicăieri/şi n-ai să-mi baţi în uşă niciodată...".
Reluarea, puţin modificată, a strofei iniţiale în finalul poeziei capătă rezonanţă puternică: "Mîinile tale eu nu le-am uitat,/ măcar că nu le-am înţeles zvîcnirea/ şi nu le-am reţinut cînd au plecat/ departe, demult, în neştire".
În fond, aceleaşi sentimente adînci, exprimate însă într-o formă oarecum aridă, preponderent raţională, caracteristică în principiu scrisului lupanian, constituie fondul poeziei Din amintiri. Poetul îşi cheamă iubita dispărută "departe, demult, în neştire" cu durerea unei pierderi irecuperabile şi cu nerăbdarea clipei de noroc: "Din amintiri, lipsită de contur,/dar vino ca neliniştea oricînd,/cu ochii năpădiţi de clar obscur,/ cu părul peste vremuri fluturînd". Aceeaşi permanenţă a dragostei de demult, pe care am simţit-o la lectura poeziei Dor, este evocată de data aceasta cu o ingeniozitate verbală demnă de reţinut, datorată unei comparaţii memorabile din ultimul vers al strofei pe care o cităm: "Că n-a măcinat-o ceasul mărunt,/ în searbede împăcări, în nimicuri banale,/ că durerosul neastîmpâr de demult/ mai creşte ca spinul pe urmele tale".
Şi mai e ceva deosebit de preţios în poezia Din amintiri: afirmarea rostului etic, uman al dragostei, inclusiv a celei dispărute între timp, dar vii prin amintirea ei luminoasă: "Din amintiri, prin aşteptări tîrzii,/ dar răzbucneşte dorul tînăr iară/ şi rosturile vieţii le măsoară/ cu mari şi neplătite datorii".
Puţine la număr şi realizate în cheie cvasi epică, printr-un discurs preponderent raţional, poeziile de dragoste ale lui Andrei Lupan (aici se cer pomenite şi alte frumoase realizări lirice: Cîntec tîrziu, Spre tărîmul în care te-ai dus..., Lăutărească) atestă un substrat de sentimente sincere şi puternice, care altfel ar fi rămas necunoscut cititorului.
O poezie dintre cele mai ispirate este Legea găzduirii. În fond, e o glorificare a ospitalităţii proverbiale a poporului nostru, dar Andrei Lupan a dovedit acel discernămînt etic absolut obligator, care deseori ne-a lipsit pe parcursul istoriei. S-a întîmplat să întîmpinăm cu pîine şi sare, apoi şi cu cîte un pahar de vin, pe toţi acei care de voie sau poate de nevoie ne-au trecut pragul. Şi n-am ajuns cu veneticii nu numai în casă, dar şi "pe divan"?
În viziunea lui Andrei Lupan "cana asta care-aşteaptă/ S-o ridici în mîna dreaptă" este neapărat "înţeleaptă". Nu e o cană oarecare, ci meşterul "i-a pus nărav în fire,/ dreaptă legea găzduirii".
Da, există o lege frumoasă a găzduirii.
Dar ea nu dictează o dragoste şi o recunoştinţă fără discernămînt.
În ce constă discernâmîntul? pare să se întrebe poetul, şi răspunde: "Pe destoinici să-i aleagă,/ să le dea tăria-ntreagă/ şi scînteiele de vlagă". Pe destoinici. Şi numai pe destoinici.
Poetul ne previne: "De-o ciocneam ca pentru jimbă,/ cu netrebnicul şi strîmbul,/ s-ar fi spart de mult în hîrburi".
Prin intermediul cănii, căreia îi revine "funcţia" de a alege prietenii adevăraţi, "vrednici", Andrei Lupan elogiază înţelepciunea poporului. Cana şi licoarea din cană sunt pentru omul de treabă frate adevărat, prieten autentic. Anume unuia dintre aceştia o meneşte poetul în finalul operei sale.
Exaltarea virtuţilor etice este făcută de poet cu ajutorul unor detalii pe cît de concrete, pe atît de concludente, referitoare la cana "înţeleaptă", la meşterul care i-a dat "frumuseţe noduroasă", punîndu-i "nărav în fire". Poemul conţine amănunte şi detalii vii, în măsură să exemplifice spiritul de discernămînt.
Andrei Lupan demonstrează aici o măiestrie autentică şi în sensul că nu se conformează unor cerinţe abstracte de alcătuire a versului şi strofei, ci procedează cu o spontaneitate admirabilă, spunîndu-şi păsul în versuri lungi, de o largă respiraţie, pe potriva gravităţii conţinutului comunicat şi a seriozităţii problemei etice puse în atenţia cititorului, alcătuind strofe de cîte trei versuri, atît cît ţine respiraţia unei "spuneri", ca un toast scurt, sprinten, rostit apăsat, fără echivoc. Chiar ultima strofă este un terţet, căruia autorul i-a anexat o urare absolut firească în contextul strofei şi al întregii poezii: "Deci, primeşte-o şi-o închină/ cu răcoare şi lumină/ şi cu flori de pe colină,// Care-au fost zgîrcit păstrate/ Pentru buzele curate,/ pentru inima de frate.../ La mulţi ani cu sănătate!"
Andrei Lupan a fost - încă de pînă la 1940 - un comunist convins, unul care credea sincer în posibilitatea izbăvirii de toate greutăţile vieţii prin "ajutorul dezinteresat şi frăţesc al Uniunii Sovietice". Ne-o demonstrează puţinele poezii publicate de el în anii '30 şi, mai cu seamă, poemul "Sat uitat", scris în 1940, dar publicat abia în 1945, apoi drama "Lumina" şi o serie întreagă de poezii, ca "Cetatea păcii", "Există un asemenea partid!" şi multe altele. Scriitorul o fi crezut la fel de sincer în perspectivele inaugurate de "eliberarea" noastră din 28 iunie 1940, din care motiv a şi glorificat-o în operele sale, dar astăzi, cînd cunoaştem (şi recunoaştem) cu toţii că în 1940 n-a avut loc o eliberare, ci o ocupare forţată de către Uniunea Sovietică a acestei părţi de pămînt românesc, mesajul poemului "Sat uitat" sună ca o insultă la adresa istoriei noastre.
Dar colectivizarea forţată a agriculturii, desţărănizarea satelor noastre, cu toate consecinţele lor?
Dar groaznicele deportări ale oamenilor înstăriţi şi ale intelectualilor?
Toate acestea şi alte fărădelegi s-au săvîrşit sub conducerea odiosului partid comunist, conform politicii căruia în locul băştinaşilor deportaţi au fost aduşi la noi ruşi, ucraineni şi oameni de alte naţionalităţi, ca nu cumva să rămînem majoritari, la noi acasă, ca nu cumva să ne aducem aminte că suntem români. Or, Andrei Lupan nicăieri în nici un mod n-a vorbit despre foametea organizată de comunişti şi în general de sovietici pentru a ne extermina, după cum n-a suflat o vorbă despre alte sacrilegii pricinuite nouă de ocupanţii sovietici. Cum să mai credem azi în lucrări gen: "Există un asemenea partid!" şi în altele, cu care Andrei Lupan şi-a suprasaturat cărţile?
Creaţia însăşi a scriitorului ne pune în faţa necesităţii obiective de a da dovadă de spirit de discernămînt în aprecierea moştenirii rămase de la el. Acum este evi dentă falsitatea mesajului din "Sat uitat", "Lumina", "Vasile de pe Măgura" şi din atîtea alte "opere" plăsmuite pe timpuri cînd nu ni se permitea să spunem adevărul nici despre "eliberarea" din 1940, nici despre aşa-numitul "Mare război pentru apărarea patriei", care a fost un război pus la cale de doi călăi ai întregii omeniri - Stalin şi Hitler -, scopul ambilor fiind stăpînirea globului, nici despre foametea cumplită din 1946-1947, nici despre deportările operate de sovietici.
Ce-i drept, Andrei Lupan ne ajută întrucîtva să distingem adevărul de minciună, grîul de neghină.
Cum anume?
Prin poezii ca Mea culpa. Scrisă în 1956, după demascarea de către Nikita Hruşciov a cultului personalităţii lui Stalin şi după alte evenimente care au schimbat întrucîtva faţa hidoasă a imperiului sovietic, condus atîta timp de maniaci - Lenin este acela care a trimis la închisoare şi chiar la moarte intelectuali, mai ales preoţi, "fără judecată şi fără anchetă", Stalin a fost iniţiatorul strămutării popoarelor şi al colectivizării agriculturii, Beria a introdus în întregul imperiu sovietic supremaţia organelor de interne (N.K.V.D.) -, poezia aceasta a fost înţeleasă la început de critica literară drept recunoaştere cinstită de către Andrei Lupan a greşelilor sale şi semn de angajare într-o slujire devotată poporului. În realitate autorul a spus numai cu jumătate de gură adevărul despre participarea sa la opera de glorificare a "Marelui război", a colectivizării şi a altor asemenea realităţi. Pe atunci, în 1956, Andrei Lupan nu-şi putea lua îndrăzneala de a recunoaşte că scrisese poezia Olimp dispreţuit despre anii de foamete organizată de comunişti în 1946-1947, dar a prezentat-o ca şi cum ar fi scris-o în 1937 şi ar fi fost despre realităţile burgheze de atunci (a se vedea destăinuirile autorului însuşi în revista "Basarabia", 1992, nr. 11). Dar şi în forma în care a apărut, poezia Mea culpa a avut un ecou pozitiv şi puternic, echivalînd cu o reconsiderare sau cu un îndemn la reconsiderarea unor opere care numai realiste şi oneste nu puteau fi numite. "Îs vinovat pentru tributul/ ce l-am plătit la nătărăi/ c-o stihuire mai limbută/ şi c-un glosar ştampat de ei,// cînd m-am luat fărtat de mînă/ ca să-i împac şi să-i ajung/ pe cei cu nasul cît prăjina,/ cu versul dezlînat şi lung", scria Andrei Lupan, şi destăinuirile sale au fost înţelese - repetăm - drept act de mare curaj civic şi... artistic. Adevărul adevărat a fost constatat de autor într-o strofă următoare, dar în mod eufemistic totuşi, deoarece, spunînd foarte mult, Andrei Lupan nu spunea clar aproape nimic: "... cînd am bătut timid măsura/ în tactul strîmb al drîmbei lor,/ cînd am stîlcit literatura/ şi l-am jignit pe cititor".
A fost în adevăr stîlcită literatura cînd în satele noastre maşinile securităţii "de stat" luau sute de mii de oameni absolut nevinovaţi şi-i duceau în Siberia, iar cei rămaşi pe loc erau deposedaţi de pămînt şi de unelte de muncă şi băgaţi cu forţa în gospodării colective, iar scriitorii noştri raportau "poetic" despre grandioase şi epocale realizări într-o monstruoasă "Scrisoare a norodului moldovenesc tovarăşului Stalin" sau în opere ca "Sat uitat", "Lumina", cărora li se adăugau "Ţara mea" de Emilian Bucov, "Pohoarnele" de Bogdan Istru, "Zorile" de lacob Cutcoveţchi şi în alte asemenea scrieri total mincinoase.
Aceasta a fost o adevărată stîlcire a literaturii. O fi avut-o în vedere Andrei Lupan, dar nu i-a spus pe nume. Rechizitoriul pe care şi l-a făcut în 1956 şi în care critica de specialitate a înclinat să vadă un act de curaj se conţinea, mai ales, în strofa de încheiere a poeziei: "Ruşinea asta arzătoare/ la ce-aş ascunde-o în deşert?/ Chiar dacă toţi mi-or da iertare,/ eu unul nu pot să mi-o iert".
Dar au trecut ani, şi Andrei Lupan "şi-a iertat" - se vede - ruşinea de a fi "stîlcit literatura". Dacă George Meniuc, plătind şi el tribut timpului în poemul "Cîntecul zorilor", a încetat să includă în cărţile sale noi această minciună despre colectivizare, Lupan a inclus şi pseudopoemul "Sat uitat", şi aşa-zisa dramă "Lumina", şi o mulţime de poezii conjuncturiste despre Moscova, partid, Lenin etc. chiar şi în cele trei vo lume de "Scrieri" din 1973. De aceea am afirmat că el "şi-a iertat" ruşinea de a fi "stîlcit literatura".
De altfel, în acelaşi an - 1973 - Andrei Lupan a scris încă o poezie de scrutare a căii sale literare şi a agoniselilor sale pe tărîmul artei, Vamă. Acum poetul nu mai regretă cele întîmplate, nu mai promite să nu-şi "ierte" păcatele (pe care, după cum am arătat, şi le "iertase" mult prea uşor), ci se prezintă ros de alte, deşi în principiu de aceleaşi întrebări dureroase ce îl rodeau la 1956. Poetul se simţea "ajuns la confruntări", intuia ora bilanţurilor, ora marilor răspunderi pentru tot ce realizase în literatură. "Rele chemări neaşteptate/tăbărîtu-m-au din spate/ cu zilele mele de ieri". Nu era prima poezie de "pocăire", după Mea culpa scriitorul n-avea ce adăuga. Anume într-un atare context îşi găseşte justificarea cel de-al doilea vers-cheie al poeziei - "Şi tac îndreptăţirile tîrzii" (primul vers-cheie al operei este cel iniţial: "Iată-mă ajuns la confruntări").
Drama sufletească a personajului liric "ajuns la confruntări" o intuim, dar ea nu mai poate fi la fel de puternică şi de purificatoare ca cea din Mea culpa. Mai mult, după ce Andrei Lupan - prin unele noi lucrări de conjunctură şi prin reeditarea masivă a "Satului uitat", a "Luminii" şi a altor surogate "artistice" - nu îndreptăţise aşteptările cititorilor de după Mea culpa, acum credibilitatea examenului de conştiinţă era mică de tot. Responsabilitatea omului de artă în societate se vădeşte şi aici, fiecare urmează să simtă, să gîndească şi, în fine, să scrie aşa, ca să nu-i fie vreodată ruşine de ceea ce a creat. Andrei Lupan procedează just introducînd în poezia sa motivul cu "îndreptăţirile tîrzii". Mai mult, el recunoaşte că acestea "tac". Ele vorbiseră - repetăm: cu o jumătate de gură! - în poezia Mea culpa. De aici zgîrcenia vorbelor, stilul constatativ cu iz de condamnare benevolă a autorului pe parcursul poeziei. De aici şi adresarea din strofa de încheiere, care acum nu e nici către sine (poetul nu găsise puteri lăuntrice să se debaraseze de greşelile comise), nici către cititor (acesta fusese deja minţit după Mea culpa), ci către... pămînt. Se simţea cu un picior în groapă sau nu, dar adresarea de încheiere a poeziei e către măria sa Pămîntul: "Măcar tu, că m-ai purtat cheltuitor,/ nepriceput,/ cu cîte mi-ai cerut şi m-ai văzut/ cum le-nfrînam cu tine să mă poarte,/ pămîntule,/ tu îmi vei ţine parte?"
Stilul constatativ, cu versuri-cheie în care poetul a concentrat sensuri adînci, cu finalul calm la prima vedere, însă deosebit de dureros în esenţă, adevereşte o altă încercare a scriitorului de a se (ne)dumeri în drama care i s-a întîmplat.
Acuma ştiindu-i-o şi din operele, şi din pseudooperele încredinţate tiparului, cititorii n-au decît să tragă - ei! - învăţămintele cuvenite: că dacă e rău să minţi în viaţă, de mii şi milioane de ori mai rău e să minţi în artă. Pentru lucrările lipsite de adevăr nu te iartă nici contemporanii, nici urmaşii. Această concluzie etică generalizatoare exprimă sensul pozitiv al poeziei Vamă.
Nouă ne rămîne să facem deosebirea absolut necesară între poeziile, poemele, dramele, eseurile mincinoase realizate sub nivelul artistic "mediu", pe de o parte, şi operele veridice, scrise cu talent şi măiestrie, pe de altă parte, preţuindu-le - evident - pe acestea din urmă.
De exemplu, Închinare fără carte. În volumul I de "Scrieri" lupaniene poezia este datată cu 1938. Dar ea n-a fost publicată atunci. O apreciem, deoarece nu este cazul unor opere de felul "Olimpului dispreţuit": eventuala publicare a acesteia ar fi avut consecinţe imprevizibile în epocă, pe cînd Închinare fără carte este o ars poetica obişnuită, ca multe altele, aflată - e drept - în umbra capodoperei argheziene Testament. Totuşi, intenţiile scriitorului - din 1938 sau poate de mai încoace - merită să fie ştiute şi - repetăm - apreciate. Poezia de care ne ocupăm este un cuvînt de recunoştinţă faţă de ţăranii în mijlocul cărora s-a născut şi a crescut poetul. O profesiune de credinţă a unui fiu care li se vroia devotat. Un angajament de a exprima în creaţia artistică interesele celor mulţi. Versul este lung şi plin de gravitate, vădind seriozitatea temei şi a atitudinii poetului faţă de aceasta. Vocabularul şi limbajul se dovedesc întru totul adecvate celor către care se adresează poetul. Simplitatea, pe alocuri caracterul bolovănos al versului şi alte atare particularităţi de exprimare se integrează organic în atmosfera poeziei ori mai curînd o determină, o constituie. "Nedezlegat de voi am fost şi sînt,/ de cîte ori vă caut,/ doar v-aş găsi obrazul în pămînt", scrie Andrei Lupan, accentuînd cuvîntul "obraz", expresie a cinstei şi virtuţii. A avea obraz sau a fi cu obraz înseamnă, conform eticii ţărăneşti tradiţionale, a fi om bun, de treabă, cumsecade. Un atare fiu de ţărani se angaja să fie tînărul (pe atunci) scriitor.
"Înveninatul gînd către mai bine,/ chiar de-aţi plecat, l-aţi răsădit în mine,/ ca să mă ducă el prin lume,/ alăturea de alţii mai voinici să mă îndrume" - expresia ataşamentului scriitorului faţă de înaintaşi este clară, este rostită răspicat, inspiră încredere şi promite rezultate pe potriva angajamentului. Poetul se destăinuie simplu, cu dezinvoltura fiului care nu tăinuieşte nimic faţă de părinţii săi: "Cînd am cercat să tremur condeiul pe hîrtie,/ cerneala vieţii voastre m-a învăţat a scrie...". El are conştiinţa deplină a lucrului pentru care se simţea chemat: "Că eu veneam trimis,/ cu gîndul să mărturisesc în scris/ voinţa voastră dusă prin veleat,/ cu doina şi cu plugul la arat/ şi să vă port cotiga mai departe,/ adulmecînd văzduh de culme nouă,/ peste poteci cu spini şi prin hăţiş de carte,/ mai altfel decît voi, dar tot aşijderi vouă...".
Luată ca atare, în afara discuţiei despre publicarea tîrzie (faţă de timpul indicat de autor al zămislirii ei), poezia Închinare fără carte este o artă poetică meritorie, scrisă cu mult simţ şi cu o profundă intuiţie a menirii scriitorului în societate. Operele de rezistenţă ale scriitorului - căci Andrei Lupan are şi de acestea! - se datoresc fidelităţii lui faţă de crezul exprimat în poezia la care ne-am referit aici.
O altă dovadă a venerării de către Andrei Lupan a înaintaşilor evocaţi, indirect, în poezia analizată este cea intitulată Fîntîna lui Pahoma. Pahoma este cu siguranţă unul dintre bunicii ori străbunicii poetului, poate al nostru al tuturora, "un sărac/întors de pe drumuri acasă".
Nucleul poeziei îl constituie portretul fizic al personajului, portret în care se conţine neapărat şi aspectul moral al omului: "Nu l-am ştiut, dar parcă-l văd acum;/ trei poşte-mprejur nici picătură de apă,/ iar aicea, tăcînd, de la vale de drum/ un moşneag gîrbovit sapă.// Zi după zi şi vechi săptămîni,/ statornic strunindu-şi sîrgul,/ el n-a lepădat hîrleţul din mîini/ pîn'a găsit apelor sfîrcul.// A gătit-o bine, cu dragoste omul,/ pe urmă nu se ştie ce-a făcut;/ poate-au ştiut buneii, dar şi ei s-au trecut,/ a rămas numai fîntîna lui Pahoma".
A rămas fapta omului, adică esenţialul din viaţa lui.
Anume fapta lui constituie obiectul admiraţiei scriitorului. De fapt, nu al admiraţiei, ci al preţuirii obiective, "gospodăreşti", ca să folosim un cuvînt familiar lui Andrei Lupan.
În ceea ce-l priveşte pe poet, două lucruri se cer menţionate neapărat. Primul e că şi-a ales pentru poezie un fîntînar. Conform unei credinţe populare, omul e dator în viaţa sa să crească un om, să sădească un pom şi să sape o fîntîna. Însuşi obiectul atenţiei scriitorului în poezia analizată denotă spirit popular adînc.
Al doilea lucru care se cere evidenţiat aici ţine de măiestria propriu-zis artistică a autorului şi se referă la natura comparaţiilor folosite de el în strofa de încheiere a poeziei: "Ei (călătorii de azi, I.C.) nu-l mai cunosc nici din auzite,/dar vorbesc despre el omeneşte/ ca despre dealul acesta cu grîie aurite,/ ca despre ploaia de vară, ce le rodeşte".
Venerarea înaintaşilor este un motiv poetic frecvent, dar la un moment dat orice poet se pomeneşte în faţa necesităţii de a spune un cuvînt despre cei ce vin din urmă. Vin tineri care au de spus şi ceva incomod, dar principalul e că au de făcut ceva nou în viaţă. Ce le doreşte acestora poetul?
Le doreşte să se realizeze. Îi vede "îndrăzneţi", "certaţi cu sălaşul deprinderii", "pe măsurile vremii croiţi". În poezia Tainul încrederii Andrei Lupan şi-i imaginează "visători prin stîncile trudei,/ gînditori pe cremeni de faptă". Îi mai simte făurari. Pregătiţi de plecare ieri şi azi, ei sunt oamenii de mîine. Poetul a plăsmuit o imagine deosebit de bogată şi frumoasă, în care sălăşluieşte ideea aceasta: "Din gata prudenţe, merinde,/ vor duce de-acasă un codru de pîine/ şi gîndul arcan, ca să-l prindă/ de gîtul buiestru al zilei de mîine".
Conţinînd imagini de toată frumuseţea, ca cea din ultimele două versuri citate, poezia se încheie oarecum declarativ şi plat, fapt ce scade artisticitatea operei, dar nu dăunează concepţiei ei de ansamblu, altfel zis - susţinerii elanului tineresc, menit prin firea lucrurilor să continue cauza generaţiilor precedente: "Daţi-le pîinea încrederii barem,/în simplă şi demnă tăcere,/ tain necesar pentru munci viitoare/ în pămîntul veşnic al ţării".
O poezie rezistentă a lui Andrei Lupan este Plecarea. Aici autorul evocă un moment concret din viaţa nemuritorului Ion Creangă: plecarea acestuia de acasă la învăţătură. "Îl aşteaptă buni de ducă/ în ogradă telegarii;/ haide, mamă Smărănducă,/ pune-i traista în spinare...".
Smaranda, mama scriitorului, e anume aceea care dorea să-şi vadă fiul om învăţat. Spre deosebire de tatăl viitorului (pe atunci) scriitor, care credea că, dacă vor fi toţi învăţaţi, "nu va avea cine ne trage ciubotele", mama sa era gata să toarcă în furcă, numai să-l dea pe Ionică la carte. De aceea alegerea Smarandei în calitate de personaj al poeziei este pe deplin justificată.
Pe parcurs Andrei Lupan evocă fugitiv cîteva personaje crengiene (Gerilă, Lungilă, Dănilă Prepeleac, vidma), toate contribuind eficient la recrearea atmosferei creaţiei clasicului.
Totuşi, farmecul poeziei Plecarea se conţine în trei metafore frumoase şi -principalul - potrivite în context. Prima e cea cu rostul plecării în lume a copilului Creangă: "Cu porunca ta de mînă,/ să-şi deschidă-n lume rostul - /un opaiţ de lumină/ pentru neam de neamul nostru".
Anume "un opaiţ", perfect din punctul de vedere al epocii lui Creangă şi al operei genialului humuleştean.
Cea de-a doua metaforă pe care se ţine poezia Plecarea este expresia universului reprezentat de înaintemergătorul nostru: "lată-l gata - trece pragul/ printre cei care-l îmbie./ De-aţi şti voi ce lume-ntreagă/ pleacă azi în drumeţie!..".
Creangă nu e un om oarecare, chiar expresia "un om mare, talentat etc." nu este de ajuns pentru a determina măreţia scriitorului. El însuşi reprezintă o "lume-ntreagă"; fără el n-am fi avut nici un personaj dintre acelea care ne sunt azi familiare.
Cea de-a treia imagine se referă la mama scriitorului. Andrei Lupan o vede nemuritoare: "Iar Smaranda stă în poartă,/ urmărindu-te, Ioane,/ cum stau munţii fără moarte/ în sclipirile Ozanei".
Poetul dovedeşte o subtilă artă a recreării atmosferei în care s-a format personajul poeziei, versul său fiind simplu şi totodată capabil să evoce esenţialul din acea "lume-ntreagă" care a fost şi este Ion Creangă.

POEZIA SATIRICĂ A LUI ANDREI LUPAN

O parte importantă a moştenirii rămase de la Andrei Lupan este poezia lui umoristico-satirică. Note de satiră, dar mai cu seamă de ironie şi umor, pot fi întîlnite chiar în primele lui poezii (Noi şi părcănenii). În versurile umoristice şi umoristico-satirice Andrei Lupan utilizează diferite procedee provenite din sfătoşenia ţărănească tradiţională, din vioiciunea persiflantă a omului de la ţară, din exagerarea binevoitoare a neajunsurilor şi metehnelor spirituale. Cu timpul scriitorul a acumulat o experienţă bogată de explorare a comicului de situaţie şi a celui de limbaj.
Un exemplu în acest sens este poezia Isop. Ea se constutuie dintr-un portret moral al personajului supus zugrăvirii satirice, conţine dialoguri scurte şi caracterizante, încorporate organic textului (portretului) şi e puternic marcată de folclor. "Este unul la noi în Hîrtop,/ mereu se scobeşte în nas şi socoate,/ de aceea l-au poreclit oamenii Isop,/ că prea ştie multe de toate./ - Hai, Isop, la arie!/ - Să mai vedem,/nu-i nici o grabă./ - Hai la nuiele, Isop!/-Mai aşteptăm,/graba strică treaba./ Şi învîrte degetul ca un sfredel,/ adică lasă că vede el...".
Întrebările autorului, răspunsurile amănunţite şi caracterizante ale personajului, atitudinea persiflantă din "comentariile" pe marginea răspunsurilor acestuia se adună într-o lucrare satirico-umoristică hăzoasă, într-un microspectacol verbal impresionant.
Bunăoară, după ce "Isop oprise carul în drum/ taman de-a curmezişul" autorul "comentează" caustic, sarcastic: "Nu degeaba, / nu pentru nimic/ se aşezase omul în cale, -/ se scobea în nas şi cugeta adînc:/ s-o ia la deal ori devale?".
Andrei Lupan cam lungeşte poezia, explică prea stăruitor situaţiile imaginate, în final dîndu-ne mură-n gură "ideea" operei: "Îl înconjoară sătenii şi-i zic/încurcă-lume/ şi om de nimic".
De fapt, finalul explicit peste măsură face "de serviciu" în mai multe poezii satirice lupaniene, inclusiv în acea dovadă concretă şi impresionantă de creativitate verbală, care se intitulează Ilarie şi Larie. Doi şefi de importanţă rurală duelează verbal cu mult elan. Înainte de a savura replicile lor, să-l ascultăm pe autor: "În sat la noi pe arie/ mai mare e Ilarie,/ iar aria mai are ea/ un fel de cancelarie,/ în care unul Larie/ mai mare şi mai tare e".
La drept vorbind, e şi pînă aici o apreciabilă îndemînare verbală. Dar confruntarea celor doi şefuleţi are o cauză concretă, pe care autorul o dezvăluie în aceeaşi monorimă: "Şi tare se mai sparie/ Ilarie de Larie/ să nu fie mai mare el,/ iar Larie se sparie/ să nu fie Ilarie".
Chiar prima "concluzie" a autorului - "Deci, buba cea mai mare e:/ din doi anume care e,/ Ilarie ori Larie,/ mai marele pe arie?" - este o continuare inspirată a monologului său inaugural.
Urmează duelul verbal dintre cele două personaje, plin de ingeniozitate lingvistică, pe parcursul căruia avem ocazia să ne uimim de unicitatea formei artistice a poeziei. Şi chiar finalul, prea explicitat, se dovedeşte simpatic prin monorimă: "Măi Larie, Ilarie,/ Ilarie şi Larie,/ căraţi-vă din arie/ cu tot cu cancelarie!"
Un alt portret moral realizat cu îndemînare, deşi încheiat şi acesta printr-o adresare cu sens de concluzie etică, este Laudă pentru Dominte. Ce-i drept, acum poetul îşi concepe întreaga operă ca o seamă de adresări către personaj, una mai persiflantă decît alta, poezia devenind o mostră de ceea ce în popor se numeşte "luare peste picior". "Tu, Dominte cel cuminte,/fii taman cum alţii nu-s,/ Unde-i miros de plăcinte,/ poartă-ţi nările pe sus.// Fă-ţi nărav din socoteală/ ca busola din magnit,/ spune da la pricopseală, strigă,/ nu la deficit", îl "îndeamnă" scriitorul pe individul supus portretizării etice.
Unele strofe sunt deosebit de plastice ca expresie şi doldora de observaţii etice ca sens: "Să te mişti parcă duci ouă/ şi să taci ca pentru toţi;/ ori de ninge, ori de plouă,/ mulge viaţa dintr-un colţ.// Alt cuminte nu-i pe lume/ să-l aşez cu tine-n rînd,/ ca să ştie totu-anume/ ce/ şi cum/ şi cui/ şi cînd".
Tonul calm, binevoitor în aparenţă, sporeşte efectul criticii. Jocul de cuvinte cu sens ironic ne provoacă plăcere şi ne pune pe gînduri. Expresii ca "săritor la coada luptei,/ pînditor de după uşi" adeveresc o creativitate lingvistică în stil popular, ca de altfel şi adresarea propriu-zisă care urmează: "scoate-ţi limba să se-nfrupte/ unde-i sfada cu chicuş".
Andrei Lupan nu arată deschis ură faţă de personaj cît timp îi dezvăluie "talentele" de alt "om de nimic", inclusiv în strofa în care îşi face apariţia cuvîntul "talent": "Te-ai înfipt în două clipe/ cu talente de cotei./ Poftă mare la principii,/ amator de mititei!"
Este şi pînă aici multă atitudine umoristico-satirică faţă de personaj, dar exprimată indirect, prin subtext, adică într-o formă ingenioasă, cea mai plăcută dintre toate. La un moment dat scriitorul pare să se ia de piept cu personajul nesuferit: "Eşti chipos şi-mi placi, voinice.../ Dar mulţimea ce mai vrea?/ Dumnitale ea îţi zice/ stîrpitură şi lichea?". După care îşi varsă ura fără să mai acorde atenţie calmului şi decenţei: "Ce mai lume pizmăreaţă!/ Cînd plăcintele-s mai moi,/ uite-o, bre, că te înhaţă/ şi te-aruncă la gunoi".
Într-o măsură didacticistă, cu strofe în care nerăbdarea autorului de a explicita sensul comunicării satirice prevalează asupra imaginilor propriu-zise, din care acest sens ar fi normal să se subînţeleagă pe calea sugestiei, poezia satirică a lui Andrei Lupan merită totuşi să fie citită, mai cu seamă că scriitorul a realizat şi opere concepute în cheie filozofică originală, cum sunt Comedie şi Dosnicul final, în cheie autoironică după cum se prezintă Rîmătoriul şi Bunul semn, în felul acesta diversificînd modalităţile de abordare satirică a fenomenelor vieţii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Vasile Coroban, Prometeu şi locurile comune; Măiestria lui Andrei Lupan, - în
cartea lui: "Studii, eseuri, recenzii", Chişinău, Ed. "Cartea moldovenească", 1968.
Mihai Cimpoi, Probitatea cetăţenească a poeziei. - În cartea lui: "Disocieri", Chişinău Ed. "Cartea moldovenească", 1969; O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia Chişinău, Ed. "Arc", 1996.
Mihail Dolgan, Poetica figurativă a lui Andrei Lupan. - În cartea lui: "Metafora poetică şi semnificaţiile ei", Chişinău, Ed. "Ştiinţa", 1974; "Să ardă fără stingere poeţii..."
- În cartea lui: "Crez şi măiestrie artistică", Chişinău, Ed. "Literatura artistică", 1982.
Ion Ciocanu, Eseistica literară a lui Andrei Lupan; Vigoarea poeziei autohtone
- În cartea lui: "Dialog continuu", Chişinău, Ed. "Literatura artistică", 1977; Aspectul satirico-umoristic al poeziei lui Andrei Lupan, "Literatura şi arta", 1982, 18 martie; Andrei Lupan şi limitele sale, "Limba Română", 1994, nr.1.
Haralambie Corbu, Letopiseţ al timpului, Chişinău, Ed. "Literatura artistică", 1982 Alexandru Burlacu, Andrei Lupan la porţile lui Cronos, "Basarabia", 1996, nr. 3-4