art. "Andrei Lupan şi limitele sale" (pag. 59) (N1 1994)

Revista "Limba română", Chişinău	1994
art. "Andrei Lupan şi limitele sale" (pag. 59) (N1 1994)
the original: (423KB)	Author : Ciocanu Ion - critic literar
updated: 2007-04-17 20:18:01

Dr. Ion CIOCANU
Chişinău

ANDREI LUPAN ŞI LIMITELE SALE

Dintre scriitorii de dincoace de Prut, care şi-au început activitatea literară pînă la 1940, Andrei Lupan constituie exemplul cel mai concludent al creatorului pentru care încadrarea în timp şi în ideologie a fost - şi nu poate să nu fie şi acum - atît o expresie a demnităţii civice şi artistice, cît şi una a reversului acesteia.
Am ştiut, ba chiar am scris încă în timpul vieţii scriitorului (m. 1992), că pînă la faimoasa "eliberare" din 28 iunie 1940 Andrei Lupan a publicat literalmente 5-6 poezii şi tot atîtea schiţe publicistice, supranumite pe-ici colo eseuri. Putem repeta, fără teama de a greşi, spusele unui coleg de breaslă că în anii 30 scriitorul a dat publicităţii "poeziile Tată, Ţară, Satul ciudat, Noi şi părcănenii, articolele de publicistică Realităţi studenţeşti, Facultatea de agronomie şi studenţii ei, Eroism şi laşitate, O manevră şi altele" (Haralambie Corbu, Letopiseţ al timpului, Studiu monografic despre creaţia literară a lui Andrei Lupan, Chişinău, Ed.Literatura artistică, 1982, p.65). Dar care o fi fiind "altele", este imposibil să stabilim, deoarece acestea pur şi simplu n-au existat. Am putea, desigur, admite că anumite lucrări au fost scrise pînă la 1940, dar nefiind publicate nu pot fi luate drept semne ale activităţii de atunci a scriitorului. Şirul de poezii tipărite abia în anii 60 urmează să fie considerate cel mult ca opere de sertar, ca şi mai toată publicistica sa tipărită după război, dar conţinînd impresii şi referinţe la anii 30. E uşor să-ţi faci biografie literară în timpul cînd un regim nou aşteaptă cu nerăbdare să-1 "distrugi" pe cel vechi, în orice caz mai uşor decît dacă ai fi scris şi, mai ales, publicat poezii şi opere publicistice îndrăzneţe, purtînd - ca autor - răspunderea cuvenită şi suportînd consecinţele fireşti în atare cazuri. Or, Andrei Lupan a recunoscut că poezia sa Olimp dispreţuit de exemplu, despre care am ştiut aproape trei decenii că ar fi fost scrisă în 1937, a fost plăsmuită - de fapt - în 1947. Putem lesne admite că nici în primii ani postbelici n-ar fi îndrăznit nimeni - dar absolut nimeni! - să cricnească o silabă împotriva politicii statului sovietic şi că, prin urmare, Andrei Lupan n-ar fi avut posibilitatea să spună adevărul despre foametea organizată în 1946 - 1947. Din acest punct de vedere datarea poeziei Olimp dispreţuit cu 1937, chipurile aceasta fusese creată pînă la 1940 şi se referă la un regim sălbatic, burghezo-moşieresc, ba încă şi român pe deasupra, exemplifică o motivare exterioară ingenioasă, poate unica datorită căreia poezia scrisă în 1947 despre realitatea anului 1947 ar fi putut fi publicată în chiar 1947.
Scriitorul însuşi a mărturisit istoria creării şi datării, cunoscutei sale poezii. Transcriem în întregime această mărturisire:

"Rătăceam prin satele Moldovei în iarna de coşmar a anului 1947. Ştiam cu toţii dezmăţul foametei de atunci. Degeaba aş cerca să-l invoc astăzi. S-a întîmplat că eu cutreieram prin satele de sud. Soseau de acum transporturi cu mijloacele cunoscute de ajutorare. Lucrau improvizate cantine de salvare.
Dar se arătau grimase locale care erau mai hîde decît noaptea. Produsele se descărcau mai ales pe la gări, iar satele în majoritate erau la distanţă de 10-15 şi chiar 30 de kilometri de calea ferată. Republica toată era sub troian, transportul local îl constituiau 2-3 sau 4 sănii cu caii slabi, hămesiţi. Am văzut oameni disperaţi, întorşi de la jumătate de cale, tîrînd caii ca să-i salveze, pentru că răspundeau de ei. Oamenii care mai erau în stare trebuiau să plece pe jos cu sacii, să aducă prin troiene jalnicul ajutor. Era un mijloc de salvare sub dictatul disperării. Şi ne zbăteam ca înciumaţi în ghearele neputinţei. Şi nu vedeam ieşire din prăpăd.
Eram condamnat la neagra solidaritate a tragediei. Altceva ce-ai fi putut face?
În Cimişlia am fost de faţă la o înmormîntare. Doi copii în două sicrie erau duşi cu preot şi cu cruci la locul de veci. Poate că erau dintr-o familie mai deosebită, pentru că lume se adunase destul de multă. Şi se împlineau tradiţiile consfinţite ale ritualului, erau steaguri şi icoane şi băsmăli curate şi chiar modeste prosoape. Dar, ce era mai de necrezut, copiii purtau crenguţe de copăcei împodobite cu turte, covrigi, bomboane şi chiar cu mici colaci împletiţi, bunătăţi zugrăvite în culori vii şi luminoase. Albi colacii, rumeni covrigii şi toate celelalte ademeneau parcă înflorite în roşu, în galben, în alb, în verde. Demult nu mai văzuseră aşa ceva hămesiţii locului. Şi totul era sub semnul pierzaniei. Ştiam pînă atunci tragedia în nenumărate arătări zilnice. Dar prohodul acela smulgea parcă din oameni inima cu puterea lor de a înţelege. Nimeni nu putea gîndi: măcar ce-i de făcut?
Mi-am dat seama că tot ritualul funebru cu darurile înflorite era doar din zugrăviri. Colaci de lut, covrigei de lut, turte şi bomboane de lut, totul vopsit în roşu, alb, galben, cu otrăvită jele a celor vii.
Mai mult ce puteau face? Puteai să te baţi cu capul de pereţi, să te întrebi şi tu acelaşi lucru. Întrebarea era groaznică pentru scriitori. Pentru mocirla zbaterii lor, în blestemata neputinţă. Ce-i de făcut?
Aşa a fost scrisă poezia Olimp dispreţuit. Trebuie să spun că faptul mă privea direct pe mine, dar în aceeaşi măsură pe toţi ceilalţi. Cine o citeşte cu minimă atenţie descoperă aceasta în fiece vers. Pentru relaţiile vremii era un atentat criminal, antipatriotic. Dar am vrut să public acest material, neapărat, ca un gest de apărare a conştiinţei.
De aceea i-am pus data - 1937. Poezia a fost stăruitor comentată şi susţinută ca o demascare a poeţilor înstrăinaţi, afundaţi în lirica apolitică, estetică, contemplativă. Oricine ar fi recunoscut adresa eroului în realităţile de faţă, la noi în Moldova, în zilele de atunci. Vreau să îndrept acum lucrurile şi să prezint bucata încadrată în adevărul cronologic- 1947.
Deşi aceasta nu mai poate schimba nimic ("Basarabia", 1992, nr. 11, pag. 155).

Să stăm acum strîmb şi să judecăm drept: cît de onest este totuşi gestul scriitorului de a fi datat cu 1937 poezia în cauză, scrisă după război?
Apoi încă: este Olimp dispreţuit unica poezie scrisă după război, dar plasată - în cartea Frate al pămîntului - printre cele ce au fost create, chipurile, pînă în 1940?
Este prima problemă foarte serioasă pe care o reclamă cercetarea creaţiei scriitorului, drept că astăzi imposibil de rezolvat. Un lucru e cert: tot ce s-a spus - în articole, studii, monografii - despre creaţia lupaniană de pînă la 1940 se aseamănă cu un castel înălţat pe... nisip. De exemplu: "Pentru literatura moldovenească contemporană, pentru cititorul sovietic de astăzi opera poetică şi publicistică de pînă la 1940 a lui A.Lupan reprezintă o pagină revelatoare şi emoţionantă, rămasă mult timp nevalorificată şi deci rămasă tară răsunet şi influenţă în epocă, a scrisului nostru combatant, un document autentic, ce reflectă zbuciumul de foc al acelor ani" (H.Corbu, Op.cit, p. 92).
O fi fiind "revelatoare" creaţia lupaniană de pînă la 1940, dar numai sub aspectul publicării acesteia abia după război, cînd nici autorul, nici editorul ei nu mai purtau vreo răspundere în faţa nimănui şi încercau - cu întîrziere groaznică - să "compună" o "biografie" practic inexistentă.
"Rămasă mult timp nevalorificată" e spus corect, dar cum ar fi putut fi "valorificată" o poezie (şi o publicistică) de care - iară practic -nu ştia nimeni în afară de autor?
Şi atunci despre ce fel de "răsunet şi influentă în epocă" ar mai putea fi vorba?
Iar în concluzie: de unde dreptul de a considera scris combatant şi document autentic ceea ce n-a existat practic?
Aşa-zisa "pagină" a creaţiei de pînă la 1940 a lui Andrei Lupan este... goală şi a vorbi despre ea în termenii pe care i-a folosit H.Corbu, iar de altfel nu numai acest cercetător, înseamnă a fi complice la o mistificare evidentă, cu atît mai regretabilă. Pînă la 1940 Andrei Lupan n-are "biografia" pe care i-o atribuie criticul.
Spunem toate acestea nu pentru a bate cuiva obrazul, ci numai şi numai pentru a da cercetătorilor literari imboldul cuvenit de a înceta să "analizeze" ceea ce n-a fost tipărit în epocă şi, prin urmare, nu poate fi considerat ca atare. Tipărirea acestei literaturi "clandestine" o vedem posibilă în exclusivitate în ediţii ştiinţifice, de interes îngust profesional, în scopuri propriu-zis ştiinţifice (poate şi etice), în orice caz nu ca pe o literatură a anilor 30.
A doua problemă complicată (şi delicată) prilejuită de creaţia scriitorului este aceea a lucrărilor întemeiate pe motive suprasaturate cu element politic: Sat uitat, Lumina, Există un asemenea partid!, Cetatea păcii etc. Putem admite -şi în acest caz - că scriitorul a crezut sincer în perspectivele inaugurate de "eliberarea" din 1940 şi s-a bucurat din toată inima pentru ziua de mîine a satului basarabean antebelic etc, dar astăzi, după ce cunoaştem (şi recunoaştem) cu toţii că în 1940 n-a avut loc o eliberare, ci o ocupare forţată de către Rusia a acestei părţi de pămînt românesc, eventuala lectură a aşa-numitului poem Sat uitat devine o simplă, curată şi diabolică bătaie de joc.
Dar colectivizarea forţată a agriculturii, desţărănizarea satelor, cu toate consecinţele lor?
Nu intenţionăm să politizăm cu orice preţ aceste rînduri, dar cînd ştim că anume sub conducerea partidului comunist au fost săvîrşite toate fărădelegile fără de aseamăn, începînd - dacă vreţi - cu însăşi răsturnarea de guvern din 1917, cui i s-o mai fi întorcînd limba în gură să rostească cel puţin titlul "poeziei", atît de preţuită odinioară, Există un asemenea partid!?
Apoi cîte alte opere similare trec astăzi (nu pot să nu treacă) drept minciuni sfruntate, mai mult sau mai puţin abil versificate?
Şi atunci?
Ce rărnîne din creaţia scriitorului? se poate întreba un cititor exigent, eventual un confrate de breaslă tînăr, nutrit cu lecturi din poezia modernă, poate chiar modernistă, atît de blamată odinioară în necuprinsa ţară a sovietelor.
Rămîne ceea ce a fost simţit adînc, înţeles just şi exprimat cu talent şi inspiraţie, i-am răspunde, în pofida tuturor celor întîmplate cu ţara şi cu scriitorul. Ba chiar cu Scriitorul, am zice.
Cu Scriitorul, pus asîăzi în faţa Destinului.
Aşa cum s-a pomenit în faţa unui extrem de neaşteptat, complicat şi pînă la urmă poate nedorit - nu numai de scriitorul în cauză, ci de nimeni pe lume - destin Pavlo Tîcina (din literatura ucraineană şi, mai larg, sovietică). Pomenim de Tîcina, sub influenţa unui foarte înţelept eseu al lui Ivan Draci, publicat în "Literaturnaia gazeta" din 13 februarie 1991. "Poăt stanovitsea poătom-akademikom, kogda prodaiot duşu vlasti, ili vseo ăto vraki i vseo zavisit ot urovnea celoveceskoi zavisimosti? Nikto tak vîsoko ne vzletal v nebo ukrainskoi poăzii, no i nikto tak nizko ne...".
Ei da, e clar: ne padal...
În literatura noastră avem cîteva cazuri similare: Emilian Bucov, Bogdan Istru şi - aţi intuit! -Andrei Lupan. Tustrei înzestraţi de la natură cu talent, ca şi Nicolai Costenco, Liviu Deleanu, George Meniuc şi Paul Mihnea din aceeaşi generaţie, dar - spre deosebire de aceştia - aflaţi din 1940 şi pînă mai ieri într-o apropiere atît de apreciată atunci şi atît de defăimată acum faţă de... putere (vlasti).
Aici este locul să amintim că toţi scriitorii noştri care şi-au început activitatea "în condiţiile regimului burghezo-moşieresc", după cum le-a plăcut şi lor înşişi să spună, au avut o atitudine de compasiune pentru omul muncii şi una de opoziţie faţă de... putere, după cum şi mai mult le-a plăcut lor înşile să se spună (şi creaţia fiecăruia în parte o confirmă cu prisosinţă). Consecinţa a fost că ei toţi au scris o poezie dură şi, în mare, durabilă.
După 1940 ei au îmbrăţişat cu trup şi suflet noua putere, cea comunistă, şi rezultatul nu este greu să-1 ghicească chiar şi acei care n-au citit nici Lumina lui Andrei Lupan, nici Ţara mea a lui Emilian Bucov, nici Pohoarnele lui Bogdan Istru.
Ne dăm seama dureros de bine ce a fost la mijloc - anume în cazul scriitorilor pomeniţi aici - şi cum s-au desfăşurat lucrurile. Astfel încît îi putem înţelege.
Dar, înţelegîndu-i omeneşte, totuşi nu-i putem recomanda cititorului de azi tot ce s-a ţinut prea aproape - şi, prin urmare, prea păgubos - de politica acelor timpuri pe care nu le dorim întoarse nici măcar cu numele.
Şi atunci unde li-i talentul? va întreba, poate zeflemitor, cititorul exigent.
Este, răspundem. El n-a putut să nu se afirme în operele cu un puternic substrat general-uman, care, chiar depinzînd într-o măsură de elementul concret-istoric, îl depăşeşte pe acesta şi se afirmă ca ceva permanent. Politicul şi general-umanul se situează în acelaşi raport unul faţă de celălalt precum efemerul şi durabilul.
Şi deci, mai concret, unde-i talentul lui Andrei Lupan? În poeziile publicate de autor pînă la 1940, poezii pe cît de sincere, pe atît de dureroase, în sensul că te pătrund pînă la inimă şi te îndeamnă la atitudine, chiar atunci cînd opera se constituie doar dintr-o consemnare a unui episod din viaţa omului sărman (Biografie) ori ia forma unei parabole, cu motto din Ion Barbu (Noi şi părcănenii). În această ordine de idei nu ne rămîne decît să regretăm că Andrei Lupan n-a încredinţat tiparului mai multe poezii pe care le-o fi scris totuşi pînă la 1940 şi în felul acesta nu poate fi considerat un participant activ la procesul literar al timpului.
Dar de atunci şi pînă în 1973, cît a publicat versuri, scriitorul a contribuit în mare măsură la dezvoltarea poeziei noastre, cărţi ca cele intitulate Poezii (1947), Intrare în baladă (1954), Meşter faur (1958), Frate al pămîntului (1962), Legea găzduirii (1969) şi Gromovnic (1973) impunîndu-se atenţiei criticii literare şi cititorului şi formînd, în mare, atmosfera întregii literaturi din partea stîngă a Prutului.
Inegale şi acestea, întîi de toate pentru că autorul a plătit în continuare tribut ideologiei comuniste, "cîntînd", partidul şi Rusia, "eliberările" de tot soiul şi alte asemenea teme, cărţile enumerate cuprind şi o seamă de opere cinstite, scrise cu căldură şi cu talent.
Coborîtor din ţărani de la coarnele plugului, Andrei Lupan şi-a însuşit de la bun început un statut psihologic, intelectual şi moral pe potriva înaintaşilor, timpului şi locului unde a văzut lumina zilei. Spre deosebire de Emilian Bucov şi Liviu Deleanu, care pînă la 1940 au activat la Bucureşti, fiind încadraţi în chip magistral în mişcarea literară, avînd posibilitatea să publice şi să editeze, apoi spre deosebire de George Meniuc, Alexandru Robot, Teodor Nencev, Nicolai Costenco şi Bogdan Istru, care, deşi au abordat tematica basarabeană şi şi-au publicat unele opere la Chişinău, au avut totuşi acces şi la editurile bucureştene, cunoscînd preţuirea din partea unor personalităţi artistice marcante ale timpului (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Călinescu etc), Andrei Lupan a fost, în temei, un autodidact. În puţinele sale poezii tipărite pînă la 1940 găsim, mai uşor decît în creaţia confraţilor de generaţie, un ecou direct la problemele aflate pe atunci la ordinea zilei; preocupările de ordin formal se pare că lipsesc; coborîrea în intimitatea personajului liric, tendinţa spre metaforizare şi spre simbolizare, persistente la Bucov sau la Meniuc, îi sînt străine; ecouri din Baudelaire, ca în poezia lui Costenco, la Lupan sînt de neînchipuit. El s-a inspirat în mod nemijlocit din grijile, necazurile, bucuriile oamenilor nevoiaşi. De aici caracterul autohton al poeziilor sale, mai autohton (dacă ni-i permis să ne exprimăm aşa) decît al creaţiei oricărui confrate. Iar dacă luăm în consideraţie şi faptul că vorbele de duh, proverbele şi zicalele, unele credinţe populare sînt frecvente în Noi şi părcănenii, Tată, Satul ciudat, putem vorbi nu numai despre elementul autohton al tematicii, dar şi despre natura pronunţat autohtonă a mijloacelor de realizare a acesteia. Ştefan Grosul din Noi şi părcănenii, bunăoară, e "ca păstaia de chircit, / cu suciţi ochi la slănină / şi făină ", părcănenii erau "bulbucaţi şi clăpăugi, /cu ciomege-n laba groasă, / spumegau pojar cu gura... ".
După 1940, începînd din anii războiului, Lupan manifestă aceeaşi predilecţie pentru fondul autohton al inspiraţiei sale, după cum se vede clar în poeziile Strajă, Doina, Trec ucigaşii, Intrare în baladă etc.
După război nu atît poeziile pitoreşti, nutrite de seve folclorice, La coasă şi Tărăboi au determinat faţa scriitorului, cît poemul Hat în hat şi faţă-n faţă, care mult timp n-a avut vreun concurent puternic în ceea ce priveşte profunzimea şi claritatea exprimării psihologiei ţăranului la ora cînd acesta a fost pus în faţa colectivizării agriculturii (abia pe la 1957 s-a născut concurentul: povestirea Frunze de dor de Ion Druţă).
In anii 60 poezia lupaniană sloboade noi rădăcini viguroase în realitatea meleagului natal, talentul scriitorului afirmîndu-se în opere ca Fîntîna lui Pahoma, Ion Agache, Filimon, Isop şi altele izvorînd de-a dreptul din ţărîna strămoşească. Mai tîrziu li s-au adăugat antologica poezie Legea găzduirii, parţial cea intitulată Lăutărească şi cîteva alte opere.
Aici este cazul să spunem că nu numai şi nu atît fondul etic al inspiraţiei decide în poezie, ca şi în întreaga literatură. În centrul orişicărei opere de artă, mai cu seamă în centrul poeziei, se află - într-un fel sau altul - autorul. Din acest motiv o premisă, poate principala, a caracterului autohton al poeziei o constituie măsura în care poetul însuşi este un exponent reprezentativ al baştinei, al oamenilor dintre care a ieşit şi între care s-a format ca scriitor, într-un şir întreg de poezii Andrei Lupan se dovedeşte anume un atare exponent al oamenilor din partea locului. De aceea la lectura operelor pe care le avem în vedere simţim dezlănţuirea stihiei lăuntrice a ţăranului chinuit de pe dealurile noastre cu vii şi livezi, a gospodarului dăruit cu vorba şi cu felul de a fi al omului trecut prin ciur şi dîrmoi. (Childurile, pătăraniile, glumele, aforismele şi alte comori folclorice sînt cît se poate de frecvente în creaţia sa.)
Bine, bine, pare să nu se ogoiască acel cititor exigent sau acel confrate de breaslă mai tînăr, pe care l-am avut în vedere mai înainte, dar cum rămîne cu relaţia dintre artă şi.. putere, la care se referea Ivan Draci în eseul despre Pavlo Tîcina?
Andrei Lupan a ţinut cu puterea în sensul că a crezut sincer în victoria socialismului. În condiţiile pluralităţii de opinii n-avem dreptul de a-l lipsi de acest... drept. Mai cu seamă că el a fost, de-a lungul vieţii, un luptător cu totul aprig împotriva nomenclaturii comuniste, de cele mai multe ori retrogradă şi reacţionară. Să ne imaginăm, de exemplu, cît curaj i-a trebuit lui Lupan, iar de altfel şi lui Bucov, Istru etc, ca să-i convingă pe alde Cernenko, Postovoi, Medvedev şi chiar pe Brejnev, ajuns într-un timp în fruntea conducerii de partid a republicii, că Mihai Erninescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri şi ceilalţi clasici nu sînt numai ai românilor de peste Prut, sau că limba noastră nu este cea de dincolo de Nistru. Iar în ceea ce-i priveşte pe Serdiuk şi Bodiul, nimeni din toată republica nu le-a dat atît de întemeiate replici cîte le-a spus Andrei Lupan, dovedind o îndrăzneală pe care să dea domnul s-o avem şi noi dacă cumva ni se va cere vreodată.
De aceea Andrei Lupan, ca şi Pavlo Tîcina, ca şi Rasul Gamzatov, ca şi alţi scriitori sovietici ai epocii, necesită o înţelegere dreaptă şi o apreciere pe potriva agoniselii de o viaţă, subiectiv pusă pe altarul literaturii noastre naţionale. Subiectiv! Dar avem a cerne şi discerne cu multă migală şi răspundere operele rămase de la scriitor, pentru a ne convinge care dintre ele se pretează în mod obiectiv includerii în sanctuarul culturii noastre şi care se situează iremediabil şi pentru totdeauna în afara acesteia.

***

Cele mai vechi religii, cele mai înţelepte legi, cele mai însemnătoare civilizaţii, toate sînt datoare poeţilor. Ei mergeau înaintea tuturor noroadelor lumei întregi cu lira în mînă pe deosebite drumuri ce au umblat. Poeţii singuri au dat pricină şi au împins înainte spre sporire toate înţelegerile.
Ion ELIADE-RĂDULESCU