A.Lupan-80 - art. "Dreptul la nume" de B.Marian, poezii de A.Lupan şi o notă despre poezia "Olimp dispreţuit" (1-3.1992)

Revista "Moldova", Chişinău	03.1992
A.Lupan-80 - art. "Dreptul la nume" de B.Marian, poezii de A.Lupan şi o notă despre poezia "Olimp dispreţuit" (1-3.1992)
the original: (1166KB)	Authors : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) Marian Boris - traducător
updated: 2006-06-29 07:48:20

DREPTUL LA NUME

Ca un gorun pe măgura vremii

1.

Încep să aştern aceste rânduri cu teama să nu lunec în ispita epitetelor pioase, să nu cad în schema omagiului de circumstanţă. Nu de alta, ci din respectul pe care i-l port, ştiind anume cât de mult nu-i plac bombasticul, emfaza, pe care le evită cu străşnicie atât în viaţă, cât şi în poezie. Însăşi muza îi îngână parcă mersul grav de plugar şi privirea gospodărească mereu aţintită la brazdă sau la cer.
Meseria de traducător m-a apropiat şi m-a ataşat de Andrei Lupan în pragul anilor 70, când îşi pusese în gând să scoată o nouă carte în ruseşte. Socotea, pe bună dreptate, că multe din traducerile precedente erau prea străine de modul său de expresie. Deşi traducători i-au fost poeţi ruşi cu renume. Dar fiind o personalitate poetică, fiecare îşi lăsa amprenta pe versul lupanian, umbrind personalitatea autorului. Pe când mie mi-a formulat programul într-o singură frază: "O carte în care să mă simt ca în casa mea".
Am stat în doi cred că la vreo sută de ore asidui, dumnealui în calitate de redactor şi coautor la traduceri. Fireşte, în acest proces de lungă colaborare am avut ocazia să-l cunosc şi mai îndeaproape şi ca gânditor, şi ca om, să-i aflu mai bine caracterul, atitudinea, anumite aprecieri la adresa colegilor de breaslă şi a conducătorilor politici de atunci. Şi am înţeles că e un om dintr-o bucată.
Exigenţa sa creativă, ajungând uneori până la pedantism, mă disciplina, îmi perfecţiona meseria, desigur, dar şi cât necaz îmi făcea! Căci, în tendinţa sa de a exprima întocmai sau şi mai pronunţat decât în original ideea, fondul social al operei, atmosfera timpului, respectiv autorul adesea sfida până şi regulile, şi stilul limbii ruse, pe care, evident, n-o cunoştea la perfecţie. Eu însă mă opuneam categoric în asemenea cazuri, izbutind adesea să-i temperez zelul. Mă încumetam uneori să-i spun, de exemplu, că propunerea făcută sună agramat ruseşte, că nu există o asemenea expresie ş. a. m. d. Cedând, Lupan mai bombănea sub nas nişte înjurături nostime ori mă înţepa cu câte o vorbă pipărată. Iar o dată s-a ridicat brusc de la masa de scris, dând a lehamete din ambele mâini:
- Ei, lasă-mă şi mata cu acest "velikii şi mogucii russkii iazâk". Ce limbă poliţistă mai este şi asta: aşa nu se scrie, ceea nu se poate, cutare nu se admite. Ieşi din cameră.
Am rămas contrariat, de unul singur, înţelegând că s-a produs un scandal, dar neştiind cum să ies din situaţie. Peste vreo cinci minute însă mi-am dat seama că moş Lupan o făcea pe grozavul, căci a reapărut cu un ulcior cu vin, nişte nuci pe tavă şi cu un zâmbet abia mijind pe buze:
- Vreau, tovarăşe Boris, să te cinstesc cu un pahar de vin făcut de mâna mea - poate ai să te înmoi oleacă.
Într-o zi mă înfăţişai cu o variantă (chipurile, definitivă) a poeziei "Închinare fără carte". După ce o citi pe îndelete, mă scrută ispititor. N-am mai avut răbdare să aştept ce o să urmeze:
- Cum adică, nici aşa nu-i aşa?
Sentinţa rostită, ce e drept pe un ton cam vinovat, a fost următoarea:
- E prea frumos tradusă. Haide s-o stricăm şi s-o facem din nou, dar aşa ca să zgârâie cumva auzul.
Teama aceasta de "frumuseţuri", adică de spoială, zorzoane şi de versul neted ca oglinda l-a urmărit întotdeauna, transformându-se în cele din urmă într-un principiu estetic.
Andrei Lupan nu este unicul poet moldovean, pe care l-am tradus în ruseşte. Nimeni însă, afară de dumnealui, n-a muncit cu atâta osârdie alături de traducător şi nu l-a "exploatat" atâta. Îmi amintesc, la un schimb tradiţional de replici înţepătoare i-am spus că dacă rămânea ţăran, avea să devină un chiabur fără pereche. Nu s-a supărat, a râs doar scurt şi reţinut - semn ca n-am fost departe de adevăr...
Majoritatea poeţilor noştri, sosind la Moscova să-şi editeze opera - bineînţeles, cu un supliment de lichid "vesel" în damigeană - erau primiţi favorabil, dacă acceptau singura condiţie: să se dezică de traducerile localnicilor, acestea fiind declarate sub nivel, fără măcar să fie citite. Autorului i se cerea doar un "podstrocinik", adică o transpunere prozaică ad-literam a originalului, care urma să fie versificată. Clar: editorii moscoviţi aveau propria tagmă de traducători, cum să scape ei banul din mână?
Toţi ai noştri acceptau această condiţie, numai nu şi Andrei Lupan. Le-a declarat de la bun început că are manuscrisul gata, asupra lui s-a lucrat conştiincios, că traducerile sunt aprobate de dânsul, deci insista să fie acceptate. Pentru această "încăpăţinare" a poetului editarea culegerii "Noşa svoia" la Moscova fusese pusă sub semnul întrebării. Lupan însă n-a dat înapoi. În cele din urmă n-au rezistat editorii: cartea a apărut, deşi, abia după vreo doi ani de "grevă", fiind bine apreciată de critică şi presă. Ce e drept, la o discuţie pe marginea ei, unii vorbitori, cântându-i osanale maestrului Lupan, au încercat să dea vina pe traducători pentru metehnele operei. La care bardul nostru a intervenit cum numai el putea să facă:
- Ba rog să-l criticaţi mai întâi pe autor, fiindcă el i-a chemat pe traducători, ca să fie cât mai fideli originalului, aşa încât ei, săracii, i-au păstrat şi gafele...
Am fost profund mişcat de acest gest de camaraderie literară. I-am simţit şi preţuit întotdeauna principialitatea, curajul. Din păcate, mulţi dintre acei ce s-au înfruptat din dărnicia sa şi care mai ieri îi cântau osanale, numindu-l învăţător, astăzi, în cel mai bun caz, se fac morţi în păpuşoi, atunci când o mână de ţipălăi politici, îl blamează în stil proletcultist, inventariindu-i până şi rimele "antinaţionale". Amare zile a ajuns maestrul, mai ieri atât de aplaudat, iar la bătrâneţe înstrăinat ca un sihastru în pustiu. Ba nu - mai curând ca un gorun pe măgura vremii, biciuit de crivăţ.

2.

Nu ne văzuserăm ca de vreun an şi ceva, decât întâmplător, pe stradă sau în culoarele vreunei adunări. Purtam în suflet o teamă să nu fiu tratat şi eu de către dascălul meu ca un speriat care nu dă ochii cu el de frica insultelor bine dirijate. I-am telefonat, totuşi, rugându-l să ne întâlnim pentru un dialog pe teme actuale, la rugămintea revistei "Moldova". Mă iscodi:
- Cum să te numesc: "tovarăş" ori "domn" sau altcumva?
Ideea unui interviu n-a acceptat-o în termeni categorici, pe motiv că nu e "în toanele sale". Subtextul pentru mine era limpede: recent fusese acuzat în "Literatura şi Arta" de românofobie pentru nişte versuri satirice la adresa lui Hitler şi Antonescu, scrise în timpul războiului. Ceva mai înainte "Curierul de seară" îi făcuse o replică veninoasă, numindu-l retrograd, pentru că protestase împotriva profanării monumentului lui Lenin la Chişinau...
L-am găsit acasă, răcit şi resemnat. De când îl cunosc îl mai văzusem de două ori în asemenea stare de consternare. Prima dată a fost când în republică se declanşase campania antinaţională alăturată hulitorilor partinici ai lui Druţă. Iar a doua oară - după ce într-o noapte nişte hoţi neidendtificaţi îi prădaseră poetului casa de la ţară. Atunci l-am văzut cu sufletul rănit pentru faptul că răufăcătorii nu se mulţumiseră cu agoniseala lor hoţească, ci au devastat locuinţa, au stricat provizia din magazie şi mai ales - au furat tot vinul, marcă proprie, făcut cu mâna lui şi cu care el se mândrea în mod deosebit. Pentru asta nu-i putea ierta pe aceşti nerozi.
L-am consolat zicând că nu mă încape gândul ca nişte moldoveni, ba şi consăteni, fie ei şi hoţi, să-i facă o atare porcărie poetului lor.
Monologul meu puţin cam patetic l-a enervat, probabil, deşi ştiam că foarte rar îşi pierde umorul. Îmi amintesc până şi gestul nerăbdător, şi grimasa specifică exprimându-i supărarea, şi replica ceea amăruie:
- Lasă şi dumneata, tovarăşe Boris, idealismul ista! Şi te mai numeşti ziarist cu experienţă, ba încă scrii despre criminali... Ar trebui să ştii barem că ticăloşii nu au naţiune.

3.

Mă bucur, totuşi, că printre defăimătorii lui Lupan n-am întâlnit nici un poet de prestigiu, nici o personalitate cu adevărat marcantă a vieţii noastre spiritual-culturale, cu toate că mulţi din aceştia nu i-au împărtăşit vreodată nici filosofia socială, nici erorile politice. Însă cei ce îi cunosc scrierile şi felul său de a fi îşi dau seama că Andrei Lupan nu s-a vândut nicicând nimănui. Din fragedă tinereţe a fost un angajat al ideilor dreptăţii sociale, în versiune marxist-leninistă. Era pe vremurile când această doctrină însă nu se înscăunase la putere pe aceste meleaguri, şi susţinătorii ei se alegeau nu cu premii sau titluri, ci cu privaţiune de libertate.
Cât priveşte începuturile sale literare vom nota că în 1937 tânărul poet se antrenează în "polemica secolului" din jurul numelui lui Stere, susţinându-i în mod argumentat şi tăios în revista "Dacia nouă" pe sterişti - în viziunea lui, antifascişti, democraţi şi adevăraţi apărători ai ţărănimii basarabene. Iată, deci, care îi sunt izvoarele poeziei social angajate. Cei ce îi impută astăzi păcatul de a fi dat crezare mitului despre "ţara-minune" U. R. S. S." ar trebui să înţeleagă că nu de dragul nomenclaturii bolşevice, ci din crunta realitate basarabeană a anilor 30 au izvorât emoţionantele poezii de factură socială - "Ion Agache", "Tată", "Monolog", "Onachi"... Junii noştri politicieni, care ne revizuiesc trecutul, ar trebuie să mai ştie că până şi Pantelimon Halippa, chiar şi el, cutremurat fiind de chinurile ţăranilor basarabeni sub regimul regal, a declarat în Parlamentul român că aceştia sunt gata să-i cheme pe bolşevici, ca dânşii să-i scape de umilinţă. Acelaşi lucru, de altfel, îl afirma nu o dată în faţa reacţiunii şi a teroarei şovine şi Constantin Stere.
Cât priveşte idealizarea sistemului sovietic, apoi se ştie câţi adepţi rătăciţi avea printre cele mai luminate minţi din Europa. Ca să nu repet răscunoscutele nume, mă voi referi la Gala Galaction, ilustru scriitor şi filosof român, profesor la seminarul teologic din Chişinău, autor al celebrei traduceri în româneşte a Sfintei Scripturi. Căci şi el a salutat cu entuziasm revoluţia din octombrie în cartea "O lume nouă". Zeci şi zeci de distinşi intelectuali i s-au alăturat. Ce să mai pretindem de la tinerii studenţi antifascişti, printre care activa şi Lupan?
Mă tem că gălăgioşii defăimători ai poetului n-au idee despre toate acestea. Cu atât mai puţin or fi cunoscând ei lirica intimă şi meditativă lupaniană - "Masca", "Rugă de măscărici", "Colind", "Amintire", "Fata nopţii", "Urmele tale", de exemplu, şi multe-multe altele. Altfel n-ar insista că Lupan nu e decât un cântăreţ al modului sovietic de viaţă. În acest caz ei speculează cu câteva poezii de duzină, împrăştiate prin crestomaţiile şcolare, pe care însuşi poetul le tratează cu autoironie amară.
Cât priveşte poezia satirică antifascistă (ostăşească) din perioada războiului, pentru care Andrei Lupan este etichetat în ultimul timp ca românofob: în acest caz se substituie cu reavoinţă fascismul, demascarea clicii Hitler-Antonescu cu o inventată atitudine antiromânească. În realitate Lupan s-a ridicat mai dârz decât oricine altul împotriva obscurantismului bolşevic antiromânesc, opunându-se şantizării limbii române literare. Îndrăzni-vom oare să-l calificăm drept românofob pe cel ce a inspirat şi organizat binecunoscuta sesiune ştiinţifică unională din Chişinău a romaniştilor în 1951? Sesiune care a impus recunoaşterea oficială a limbii noastre drept limbă romanică, ceea ce a însemnat înfrângerea reacţiunii ciobaniste în lingvistica şi un pas hotărâtor spre izbânda care a venit abia peste circa 40 de ani prin proclamarea limbii de stat în Moldova. El a contribuit şi prin luări de cuvânt în presă, şi prin acţiuni practice la editarea pionerilor literaturii române, interzişi până atunci în Moldova Sovietică. Lupan i-a apărat nu o singură dată de critica proletcultistă ai anilor 50, înrădăcinând treptat opera clasicilor noştri în conştiinţa naţională. Căci în primii ani postbelici, când era curmată cu străşnicie orice încercare de a vorbi despre identitatea lingvistică a populaţiei de pe ambele maluri ale Prutului chiar şi atunci limba noastră materna a fost afirmata ca limba a lui Eminescu, Creangă, Alecsandri... Şi s-a încetăţenit aceasta prin străduinţa lui Andrei Lupan şi altor scriitori basarabeni cu demnitate.
Oare nu s-ar cuveni, mă întreb, să facem cunoscut generaţiei tinere acest merit patriotic?
Oare nu s-ar cuveni să adunăm cu grijă aceste străduinţe ale poetului, dându-le publicitate barem de ziua Domniei sale?
Un viitor biograf al lui Andrei Lupan nu va reuşi să-i redea viu şi complet chipul, dacă va evita descrierea nenumăratelor conflicte dintre poet şi demnitarii comunişti, personal Ivan Bodiul. Au mai fost oameni în Moldova, deşi foarte puţini, care s-au pus în poară cu el ori i-au întors cuvântul, însă nimeni din ei nu i-a opus atâta rezistenţă, atâta curaj civic şi demnitate, încât să-l scoată la hat, cum s-ar zice, pe acest ureadnic provincial cu apucături de reformator diletant. Când tăvălugu-i birocratic, acompaniat de asurzitoarea orchestră propagandistică, a pornit peste sistemul tradiţional de gospodărire agricolă, împânzindu-ne meleagul cu coştireţe gigantice, otrăvitoare pentru pământ şi om, cu livezi enorme, văduvite de păsăret, atunci a răsunat, ca un strigăt de alarmă, glasul protestatar al poetului. A răsunat în 1976, sub bolta vechiului Teatru de Operă, la Congresul al VI*-lea al scriitorilor, în prezenţa "jupânului".
Îmi stăruie şi azi în faţa ochilor cum impostorul îşi pitise capul mic între umeri, de parcă aştepta să se prăbuşească tavanul peste prezidiu. Comparând livada tradiţională moldovenească cu cea nouă, intensivă, Lupan o asemuia pe prima cu o doină, fără de care n-ar dăinui sufletul acestui neam. Despre a doua, numită "spur" şi impusă de autorităţi, vorbea cu o uşoară ironie, comparând-o cu o oaste de pitici. Metaforele oratorului loveau fără cruţare în obrazul protipendadei, iar peste inimile noastre, a majorităţii din sală - cădeau ca nişte flori de măr.
Vorbind ca un poet, Lupan judeca ca un adevărat gospodar, chemând căpeteniile industrializării agricole şi pe savanţii să experimenteze cu prudenţă, pe terenuri mici, asupra noilor tehnologii, "cum experimenta Louis Pasteur cu microbii turbării". Este interesant, cred eu, să reproduc întocmai cuvintele cu care şi-a încheiat Andrei Lupan acel discurs de pomină: "Fie ca patosul dezrădăcinării să cedeze şi să se supună cerinţelor spirituale, moralei ţăranilor trudnici. Doar livădarii nu sădesc pomii pentru a-i dezrădăcina în pripă". Era, de fapt, o generalizare a reformei agricole bodiuliste.
Dacă în ziua aceea în teatru ar fi explodat o bombă, nu cred ca ea să fi avut un efect mai mare decât revolta lui Lupan. Bodiul rău s-a mai supărat pe rebelul poet pentru toţi cei zece ani câţi îi mai rămăseseră să stea la cârmă. Consecinţa: o campanie de admonestare publică a "ereticului", marginalizarea lui din cercul suspuşilor, din viaţa publică şi activităţile oficiale.
Chiar în a treia zi după congres Bodiul a convocat o întâlnire cu tinerii scriitori, care a avut loc într-o livadă-model, la o masă la fel de enormă. Nu ştiu dacă "spurul" i-a încântat pe musafiri, dar de ospăţul cela împărătesc mulţi dintre ei îşi amintesc până azi. Scopul satrapului - de a-l înstrăina pe Lupan de tinerii confraţi de condei - a fost atins cel puţin parţial. Oricum, nici atunci, nici mai târziu nimeni dintre scriitori, în afară de Ion Druţă, n-a ridicat glasul în apararea patriarhului nostru literar, aşa cum şi-l ridica dânsul şi pentru Meniuc, Druţă, şi pentru Leonida Lari, si pentru Codru, si pentru Lidia Istrati, când aceştia nimereau sub gloanţele criticii partinice...
Bătrânul poet, însingurat şi resemnat, dar mereu lucid şi integru, nu mai caută dreptate sau cel puţin indulgenţă la noii trăgători de sfori literare. Din fericire, plugarul de la Mihuleni nu s-a lăsat în nădejdea criticilor, nici pradă jocurilor politice. El însuşi şi-a imprimat adevărata imagine în versurile sale. Citiţi sau recitiţi poezia "Mea culpa" - această destăinuire în care, poetul se autoacuză sincer şi necruţător:

Îs vinovat pentru tributul
ce l-am plătit la nătărăi
c-o stihuire mai limbută
şi c-un glosar ştampat de ei.
Ruşinea asta arzătoare
La ce-aşi ascunde-o în deşert?
Chiar dacă toţi mi-or da iertare,
Eu unul nu pot să mi-o iert.

Citiţi sau recitiţi şi poezia "Dreptul la nume", pe care Andrei Lupan a scris-o când era marginalizat de hunta bodiulistă. Ea se potriveşte de minune şi situaţiei sale de azi:

Izbânzilor sortit,
dar poate încă prigonit pe urme,
alături de tovarăşii tăi vrednici,
sau printre haite lătrătoare de netrebnici,
rămâi al tău,
fii purtător de nume!

Aici poetul are în vedere numele ce "l-au durat din rândurile vieţii" strămoşii, pe care tu, preluându-l, trebuie să-l înnobilezi cu valenţe noi. Numele lui Andrei Lupan a intrat în conştiinţa noastră naţională şi va supravieţui în ciuda tuturor intemperiilor.

Boris Marian

* congresul V

---------------------------------

ÎNSEMNARE

Din câte s-au adunat cu anii, hârţoage fel de fel, cu rost sau mai fără, s-ar putea alege câte ceva pentru lumina zilei. Ar trebui chiar să fac asta pentru unele confruntări cu vremea. Nu ştiu de m-oi învrednici să încerc. Alegerea impune încordare lungă şi plină de lehamite, ceea ce nu intră în năravul meu. Anumite bucăţi, întrerupte, nefinisate, mă leagă ca o încercare de spovedanie. Ar putea deveni prezenţă activă, militantă, numai însoţite de lămuriri şi comentarii retrospective. Dar asta acum are preţ numai pentru mine. Suntem doar la taraba vorbelor, unde toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Dintre unele pagini ce le am, ferite anume de tipar, mai nimic n-a căzut sub interdicţii. Pur şi simplu le-am ferit eu singur, fără nici o temere sau arhiprudenţă, aşa din bunăvoia înţelegerii mele. Una dintre asemene bucăţi am vroit însă neapărat s-o public sub presiunea hâdă a disperării. Şi am publicat-o, căutând o ieşire din zăbrelele neputinţei. Poezia se numeşte "Olimp dispreţuit".
Trebuie să-i refac apariţia, tipărind-o din nou, aici şi acum.
Rătăceam prin satele Moldovei în iarna de coşmar a anului 1947. Ştim cu toţii dezmăţul foametei de atunci. Degeaba aşi cerca să-l invoc astăzi. S-a întâmplat că eu cutreieram prin satele de sud. Soseau de acum transporturi cu mijloacele cunoscute de ajutorare. Lucrau improvizate cantine de salvare.
Dar se arătau grimase locale care erau mai hâde decât moartea. Produsele se descărcau mai ales pe la gări, iar satele în majoritate erau la distanţă de 10-15 şi chiar 30 kilometri de calea ferată. Republica toată era sub troian, transportul local îl constituiau 2-3 sau 4 sănii cu cai slabi, hămesiţi. Am văzut oameni disperaţi, întorşi de la jumătate de cale, târând caii ca să-i salveze, pentru că răspundeau de ei. Oamenii care mai erau în stare, trebuiau să plece pe jos cu sacii, să aducă prin troiene jalnicul ajutor. Era un mijloc de salvare sub dictatul disperării. Şi ne zbăteam ca înciumaţi în ghearele neputinţei. Şi nu vedeam ieşire din prăpăd.
Eram condamnat la neagra solidaritate a tragediei. Altceva ce-ai fi putut face?
În Cimişlia am fost de faţă la o înmormântare. Doi copii în două sicrie mici erau duşi cu preot şi cu cruci la locul de veci. Poate că erau dintr-o familie mai deosebită, pentru că lume se adunase destul de multă. Şi se împlineau tradiţiile consfinţite ale ritualului, erau steaguri şi icoane şi băsmăli curate şi chiar modeste prosoape. Dar, ce era mai de necrezut, copiii purtau crenguţe de copaci împodobite cu turte, covrigei, bomboane şi chiar cu mici colaci împletiţi, bunătăţi zugrăvite în culori vii şi luminoase. Albi colacii, rumeni covrigeii şi toate celelalte ademeneau parcă înflorite în roşu, în galben, în alb, în verde. De mult nu mai văzuseră aşa ceva hămesiţii locului. Şi totul era sub semnul pierzaniei. Ştiam până atunci tragedia în nenumărate arătări zilnice. Dar prohodul acela smulgea parcă din oameni inima cu puterea lor de a înţelege. Nimeni nu putea gândi măcar: ce-i de făcut?
Mi-am dat seama că tot ritualul funebru cu darurile înflorite era din zugrăviri. Colaci de lut, covrigei de lut, turte şi bomboane de lut, totul vopsit în roşu, alb, galben, cu otrăvita jele a celor vii.
Mai mult ce puteau face? Puteai să te baţi cu capul de pereţi, să te întrebi şi tu acelaşi lucru. Întrebarea era groaznică pentru scriitori. Pentru mocirla zbaterii lor, în blestemata neputinţă. Ce-i de făcut?
Aşa a fost scrisă poezia Olimp dispreţuit. Trebuie să spun că faptul mă privea direct pe mine, dar în aceeaşi măsură pe toţi ceilalţi. Cine o citeşte cu minimă atenţie descoperă aceasta în fiecare vers. Pentru relaţiile vremii era un atentat criminal, antipatriotic. Dar am vrut să-l public acest material, neapărat, ca un gest de apărare a conştiinţei.
De aceea i-am pus data - 1937. Poezia a fost stăruitor comentată şi susţinută ca o demascare a poeţilor înstrăinaţi, afundaţi în lirică apolitică, estetică contemplativă. Oricine ar fi recunoscut adresa eroului în realităţile de faţă, la ni în Moldova, în zilele de atunci. Vreau să îndrept acum lucrurile şi să prezint bucata încadrată în adevăr cronologic - 1947.
Deşi aceasta nu mai poate schimba nimic.

Andrei Lupan

See also:

-	Opera -> Poezie -> Poezii din ciclul "Din tăceri" -> Olimp dispreţuit