art."Bătrânii scriitori se întorc tăcuţi în pământ..." (N2 1995)

Revista "Quo vadis", Chişinău	1995
art."Bătrânii scriitori se întorc tăcuţi în pământ..." (N2 1995)
the original: (242KB)	Author : Vieru Nicolae - scriitor
updated: 2006-06-29 08:00:17

Nicolae Vieru

BĂTRÎNII
SCRIITORI
SE ÎNTORC,
TĂCUŢI,
IN PAMINT...

Nu li se iartă nimic bătrînilor scriitori. S-a ivit, în timpul din urmă, vorba lui Sadoveanu, o brigadă de neîntinaţi şi de bărbaţi curajoşi, care dau cu piciorul, fără milă, într-un trecut încă viu, încă palpabil, încă prezent. Lachei mărunţi pe timpuri sau doar retraşi în aşteptare, bărbaţii curajoşi se zbat să facă ordine într-o literatură care nu le mai place, dărîmînd totul în jurul lor, uitînd cu desăvîrşire cum stăteau cuminţi, în faţa bătrînilor duşi, aşteptînd o silabă de susţinere. Astăzi, triumfători, calcă peste mormintele lor, lepădîndu-se de cei care i-au crescut cum au putut. Cînd mai bine, cînd mai rău, dar aproape totdeauna apărîndu-i de autorităţi.
Au slujit regimul, strigă bărbaţii de astăzi, şi nu mai vor să-şi amintească de timpul cînd făceau coadă la uşa lui Bucov şi Lupan, pentru că fără cuvîntul lor, pe atunci greu, o întreagă pleadă de corifei, pur şi simplu, nu ar fi existat. Astăzi însă, cine să mai vrea să-şi amintească de bâtrînii scriitori, care nu au făcut nimic bun, în viaţa lor, decît doar că au cîntat regimul.
Să ne mai amintim de clipele grele, cînd doar vocea aspră, temerară a bătrînului Andrei Lupan apăra bruma de cultură şi nu lăsa să se distrugă măcar temelia? Publicaţiile de astăzi nu amintesc de el, nimeni nu pronunţă nici măcar un cuvînt în apărarea celui dus, dar cîţi s-au găsit să arunce pietre?
S-a întors în pămînt, convins că a avut dreptate. Sigur că a greşit, dar bătrînul a crezut sincer în aceste ide aluri, pe care istoria Ie-a măturat ca pe nişte gunoaie. Ce s-ar întîmpla însă, dacă vreo revistă literară ar avea curajul să publice procesele verbale ale adunărilor scriitoriceşti de pe timpuri? Ca să vadă cititorul cum temerarii de astăzi se tîrau pe burtă în faţa Puterii, demonstrîndu-şi loialitatea şi credinţa de nestrămutat în idealurile comuniste?
Îmi pot permite să scriu despre lucrurile astea, pentru că Andrei Lupan, cred, nici nu m-a cunoscut. N-am vorbit măcar o singură clipă cu el. Dar de fiecare dată, cînd nori grei se adunau asupra Uniunii Scriitorilor, şi asta se întîmpla destul de des, vocea patriarhului răsuna tare, acoperind tunetele.
Morţii nu pot răspunde. Astăzi orice netot se crede obligat să revizuiască trecutul nostru Iiterar şi să-l înjure. Pentru că netotul îşi imaginează că treaba asta înseamnă curaj. Cei fără obraz încearcă să se scuture de noroiul în care am fost înecaţi pîna în gît, cu toţii. După mine, zadarnică pierdere de timp.
Au făcut compromisuri, evident, bătrînii scriitori. Sau chiar au crezut în idealurile comuniste, cine ştie? Şi atunci ce te faci? N-a fost de fel uşor să scoţi adevărul din vrafurile de minciună. Cum nu e nici acum lesne să te descurci în noianul de demagogie de toate culorile. Acesta e destinul omului: să orbecăiască prin întuneric.
Nu sunt un admirator al literaturii lui Em. Bucov, dar îmi amintesc şi acum strigătul lui sfidător, chiar în prezenţa marelui Bodiul, că nu există două limbi, ci numai una şi aceea română. Într-o sală amuţită de frică. Unde se aflau pe atunci bărbaţii neamului? Sub scaune, temîndu-se să respire.
În ultimii ani nu a apărut nici o carte a unui bătrîn scriitor. Daca sunt bătrîni, nu se mai pot apăra, au fost scoşi din listă. S-au tipărit numai operele celor care se află sau s-au aflat la Putere. Nu e normal? Resemnaţi, scîrbiţi de ceea ce văd, bătrînii tac. Şi se duc. Cînd se duc, unii îşi amintesc de ei şi rostesc cîte o cuvîntare. Apoi respectivii domni se întorc la ale lor: bătutul apei în piua.
Nu demult a plecat Irina Stavschi. N-a mai apucat sâ-şi vadă măcar o placheta tipărită în grafie latina. Doamna Eugenia David şi dl. Arhip Cibotaru au cerşit de la nu ştiu cine trei sute de lei, pentru praznic. Ce să discutăm? Bătrînii scriitori trăiesc într-o mizerie cumplită. Cunoaştem răspunsul: ţara e săracă, n-a plouat. Pentru parlamentarii de toate culorile, care se plimbă prin Europa, ca să ne facâ de ruşine, a plouat din belşug. Şi pentru alţi "factori de răspundere", cînd le vine dorul să lumineze străinătăţile, de asemenea, a plouat. Pentru circa cinci sute de ziare şi reviste, majoritatea proaste, dar lingâtoare de un partid sau altul, plouă şi acum. Pentru măcar o singură carte semnată de I.C. Ciobanu, Vera Malev, Ariadna Salari ş. a. continuă să bîntuie seceta.
Am fost, acum jumătate de an, la o persoana de răspundere. Cu un program editorial care, după umila mea părere, ar fi ameliorat situaţia. Ne-am înţeles. Mi s-a promis. S-a întîmplat însă ca peste cîteva zile conducerea să organizeze faimoasa sindrofie "Casa noastră comună-Republica Moldova". M-am uitat la televizor şi mi s-a făcut scîrba de ce am văzut. Pentru că într-o societate civilizată există limite peste care nu se trece. Pur şi simplu nu se trece. Şi am scris la ziar. Şi s-a lăsat, domnilor, o tăcere adîncă între noi. Apoi mi s-a explicat, că dacă vreau să obţin ceva, apu' trebe' să... Şi eu am zis: poate că trebe', da' nu pot. Că-s bătrîn şi mi-a înţepenit şira spinării. Aşa că nu pot să...
Nu mai continuu, că mă umflu de mîndrie de cît sunt de curajos şi m-o mai băga cineva în lista de eroi şi mar tiri naţionali. Că din aceştia avem tare mulţi. Mai puţini oameni de omenie, dar de, că veni vorba, aşa ni-i neamul.
Închei ca un romantic. îmi imaginez cum Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul inclusiv, domnii Snegur, Lucinschi şi Sangheli vor citi acest discurs istoric şi, înduioşaţi, îi vor ajuta pe bătrînii scriitori să-şi editeze măcar cîte o singură carte. Pentru că-s bătrîni. Şi-s singuri. Şi pentru că o societate de bădărani ca a noastră îi calcă în picioare.