art. "Andrei Lupan: drumuri şi răspântii"

Ziarul "Săptămîna",Chişinău	18.10.1996
art. "Andrei Lupan: drumuri şi răspântii"
the original: (521KB)	Author : Corbu Haralambie - critic literar, academician AŞM
updated: 2007-04-17 20:19:09

Andrei Lupan: drumuri şi răspântii
(15.02.1912, Mihuleni, Şoldăneşti - 24.08.1992, Chişinău)

Revista noastră a abordat în repetate rânduri activitatea şi opera lui Andrei Lupan. Îi oferim astăzi cuvântul dlui academician Haralambie Corbu, care pe parcursul a patru decenii şi ceva s-a manifestat nu numai ca un cercetător asiduu al literaturii noastre clasice, dar şi ca un atent valorificator al procesului literar contemporan. A semnat studii şi analize critice privind creaţia lui I. Druţă, I.C. Ciobanu, Em. Bucov, G. Meniuc, Ana Lupan, Samson Şleahu, Vera Malev, Ariadna Şalari, Iosif Balţan, Gh. Malarciuc, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi etc.; Domniei sale îi aparţin şi câteva studii de proporţii despre activitatea şi creaţia lui Andrei Lupan, printre acestea monografia "Letopiseţ al timpului" (1982) (în limba rusă -"Letopis vremeni", 1986) şi prefaţa la ediţia în 3 volume: Andrei Lupan "Scrieri", Chişinău, 1973.

Personalitate distinsă, complexă şi aparent contradictorie, poetul-academician Andrei Lupan a fost, rămâne şi va continua, cred, să rămână încă mult timp o enigmă nedezlegată în cultura şi spiritualitatea moldovenilor din spaţiul dintre Prut şi ambele maluri ale Nistrului pe tot parcursul perioadei postbelice. În destinul, activitatea şi opera lui Andrei Lupan şi-au aflat reflectare, într-un fel sau altul, istoria şi zbuciumul acestui mult pătimit pământ basarabean, aruncat de soartă la frontiera intereselor neîngrădite ale unor popoare şi seminţii din vecinătatea imediată, şi nu numai. Pornind de la această premisă istorico-socială şi uman-psihologică complexă orice tentativă de interpretare unidimensională şi monocoloră a operei şi activităţii scriitorului e sortită eşecului. Rezultatul final, în acest caz, nu poate fi decât unul singur: denaturarea, cu voie sau fără voie, a imaginii reale a poetului şi a timpului istoric oglindit în creaţia sa.
Descendent dintr-o familie de vechi ţărani, cu mulţi copii în casă (au fost de toţi şapte, şi cu părinţii nouă), autorul poemului "Sat uitat" a purtat, în străfundurile conştiinţei, pe parcursul întregii sale vieţi, imaginea nealterată a baştinei şi chipul bărbătesc şi înţelept al plugarului basarabean legat cu trup şi suflet de glia strămoşească, de frumuseţile şi asprimile pământului natal. Una din cărţile sale de poezii autorul şi-a întitulat-o ostentativ: "Frate al pământului". Deşi pe matricea iniţială a chipului ţăranului primordial s-au suprapus ulterior şi alte sedimente, uneori străine şi improprii, ce aduceau evidente prejudicii imaginii de început, atitudinea lui A. Lupan faţă de înfrăţiţii cu pământul a fost permanent şi neschimbat - una plină de respect şi veneraţie feciorelnică. Studiile la facultatea de agronomie din Iaşi (filiala Chişinău, devenită în 1940 Institutul Agricol) au pornit din acelaşi legământ şi din acelaşi ataşament al scriitorului faţă de gospodarii, faţă de stăpânii, dar şi robii pământului, pe care îl frământau în propriile sudori şi îl scăldau cu propriile lacrimi.
Temeinicia, cultura şi înţelepciunea ţărănească a lui A. Lupan de acolo porneau şi acolo reveneau ori de câte ori conştiinţa scriitorului îşi căuta repere şi îşi verifica identitatea.
Şi a mai fost ceva la acele începuturi lupaniene, un "ceva" despre care la noi nu se ştie sau nu s-a vorbit până acum aproape nimic. E vorba de factorul Stere în formarea spirituală şi conştiinţa socială a lui Andrei Lupan. Cei care l-au cunoscut mai în de aproape ştiu că autorul "Legii găzduirii" a fost cutremurat, în anii de tinereţe, de destinul tragic al colosului de la Soroca; că romanul-fluviu "În preajma revoluţiei" a fost pentru tânărul condeier de la Mihuleni o carte de căpătâi; că volumul publicistico-memorialistic "Documentări şi lămuriri politice. Preludii: Partidul Naţional-Ţărănesc şi "cazul Stere", scris (dictat) în decursul doar a câtorva săptămâni, în vara anului 1930, după ce autorul lor fusese silit să părăsească arena vieţii politice, s-a impus în conştiinţa tânărului studios drept un model şi un exemplu de comportament civic şi moral de cea mai înaltă probă; că junele elev de prin părţile Orheiului l-a avut ca director la Şcoala de Viticultură din Chişinău, prin 1928-1930, pe Roman Stere, fiul mai mare al lui C. Stere, cu care a contactat şi de la care a putut să afle lucruri impresionante şi inedite despre întreaga familie Stere; că hărţuitul şi huiduitul şi el la acea vreme de "puternicii zilei" A. Lupan a făcut tot ce i-a fost în puteri în acele condiţii, ca să-i înlesnească urmările dureroase ale loviturilor pe care i le aplicau lui I. Vasilenco "paznicii" purităţii ideologice de pe timpuri, după apariţia - la 17 ianuarie 1963 - în ziarul "Cultura Moldovei" a articolului tânărului şi curajosului cercetător despre Constantin Stere; că A. Lupan a fost printre foarte puţinii, dacă nu unicul scriitor, care l-a condus în ultimul drum, în 1977, pe autorul articolului despre Stere, după sfârşitul tragic al acestuia, sfârşit "neobservat" de către toţi acei care erau obligaţi să-l observe, inclusiv şi de către autorul rândurilor de faţă. A. Lupan, şi-a făcut, şi la acest capitol, în mod exemplar datoria şi responsabilitatea umană faţă de aceia care fuseseră militantul de la Soroca - Constantin Stere - şi neîmplinitul, dar înzestratul şi eruditul cercetător literar de la Chişinău - Ion Vasilenco.
Aceşti doi factori, despre care am pomenit mai sus (legământul de destinul trudnic al ţăranului basarabean, pe de o parte, şi factorul Stere cu ataşamentul necondiţionat al acestuia faţă de destinul împovărat de griji şi nevoi al ţăranului român în genere), au influenţat nemijlocit asupra opţiunilor social-politice şi etico-morale ale lui Andrei Lupan, situându-l de la bun început pe poziţiile stângii.
A. Lupan a crezut în idealurile democratice din tinereţe şi le-a rămas fidel până la moarte. Însă idealurile umaniste în varianta lor socialistă nu şi-au găsit întruchipare adecvată în practica de toate zilele. Comunismul de cazarmă, dictatura ideologică şi politică, instaurată pe a şasea parte a globului, crimele directe săvârşite de regimul totalitar faţă de propriul său popor încă nu erau atunci cunoscute în toată amploarea şi dimensiunile lor tragice. Dar devierile de la normele elementare ale conduitei sociale şi umane erau mai mult sau mai puţin evidente. Pentru scriitorii basarabeni, veniţi din frământările social-politice şi culturale ale României anilor treizeci, cu norme democratice de conduită, dar şi cu manifestări şi tendinţe dictatoriale (dictatura legionară, dictatura regală) se ridica marea problemă a existenţei lor spirituale şi fizice, în sensul cel mai direct al cuvântului. Chestiunea se punea numai într-un singur sens: sau să se adapteze la condiţiile impuse, încercând să se afirme, să salveze şi să promoveze anumite valori sub aspect spiritual, cultural sau naţional, sau să ia calea Siberiei şi a GULAG-urilor. Scriitorii basarabeni, trecuţi prin diferite gimnazii, licee şi universităţi româneşti: Andrei Lupan, Em. Bucov, George Meniuc, Liviu Deleanu, Al. Robot. T. Nencev, D. Vetrov, Gr. Adam, I. Balţan; criticii şi istoricii literari R. Portnoi, N. Corlăteanu, E. Russev, V. Coroban, N. Romanenco, Gh. Bogaci, Vera Panfil ş.a. au acceptat cea de a doua cale.
Fiecare din condeierii enumeraţi mai sus au creat, în limitele talentului şi restricţiilor pe care le impunea ideologia oficială, opere artistice memorabile, care au jucat un rol pozitiv în ce priveşte educarea gustului şi preferinţelor artistice ale cititorului moldovean de atunci; iar unele din aceste scrieri s-au dovedit în stare să reziste în genere controlului riguros al timpului. Căci talentul, dacă el este, nu poate să fie totalmente strivit şi, cel puţin parţial, el găseşte căi, posibilităţi individuale şi colective de afirmare. Chiar în cadrul aşa-zisului realism socialist sau, mai exact, în pofida riguroaselor restricţii şi îngrădiri dogmatice ale acestuia.
Dacă e să revenim la Andrei Lupan, şi până azi au rămas în memorie creaţiile: "Scrisoare de pe deal", "Straja", "Doina", "Izvorul copilăriei", "Întoarcerea acasă", bucăţi din culegerile de versuri "Meşter faur", "Legea găzduirii", "Gromovnic". Se remarcă mai cu seamă versurile de factură folclorică şi filosofică, cât şi cele realizate într-o cheie satirică şi umoristică.
Desigur că A. Lupan, ca şi toţi ceilalţi condeieri, a plătit grea dijmă ideologiei oficiale, proslăvind "marile realizări", de cele mai multe ori inexistente ale socialismului, lupta de clasă şi "gloriosul" trecut revoluţionar. Toate acestea trebuie să fie riguros selectate şi separate de pseudovalori. Însă nu poate fi acceptată nici cealaltă situaţie când, împreună cu pseudovalorile, se aruncă la coş şi realele reuşite şi izbânzi, atâtea câte au fost şi în măsura în care acestea au fost posibile.
Un moment care se cere remarcat ţine de anumite controverse ce s-au iscat în jurul poeziilor scrise de A. Lupan până la război, unele dintre care denotă, de altfel, evidente urme de lecturi din Ion Barbu şi Tudor Arghezi. O mică parte din ele, inclusiv şi câteva articole de publicistică, au văzut lumina tiparului în presa literară basarabeană din deceniul al patrulea (deşi debutul literar poetul l-a făcut în publicaţia bucureşteană "Adevărul literar şi artistic" , în anul 1932). Cea mai mare parte din scrierile antebelice a rămas însă în manuscris şi a fost încredinţată tiparului abia după război. Scopul nu era, cum înclinau să creadă unii (şi poate mai sunt şi azi persoane care ar fi tentate să acrediteze această idee), că A. Lupan ar fi dorit prin asta să-şi dreagă o biografie literară mai întinsă şi mai "arătoasă", alături de biografiile literare ale lui Em. Bucov, G. Meniuc, B. Istru, Al. Robot, T. Nencev, N. Costenco, care reuşise să publice până la 1940 câte două sau trei culegeri de poezii. Poetul a infirmat în repetate rânduri aceste spuse, subliniind absolut clar că scrierile "în litigiu" constituie doar un fapt al propriei biografii literare, şi nicidecum un fapt literar public cu urmări sau ecouri în conştiinţa cititorului de atunci. Şi asta din simplul motiv că nu au fost publicate.
De ce nu au fost publicate, e o altă chestiune. Scriitorul mărturisea adeseori că el nu intenţiona să facă literatură de meserie, că n-a umblat şi nu cunoştea redacţii sau cercuri literare, că ceea ce făcea - făcea mai mult pentru "uz intern", pentru satisfacerea propriilor interese şi verificarea propriilor posibilităţi. Majoritatea scrierilor tipărite au nimerit pe masa editorilor mulţumită unor prieteni, care le-au prezentat, nu o singură dată chiar fără ştirea autorului, publicaţiilor respective.
Se cere repudiată categoric şi bănuiala, de bună sau rea-credinţă, cum că în genere aceste scrieri ar fi fost elaborate post-factum în anii de după război.
E o bănuială absurdă şi lipsită de orice temei, căci scriitorul, mai întâi, nu avea nevoie de aşa ceva, şi, în al doilea rând, nu putea s-o facă măcar şi în virtutea excepţionalelor rigurozităţi etice şi morale, pe care şi le impunea singur şi cărora se subordona permanent şi în chip neabătut. Lucrând la monografia "Letopiseţ al timpului" (1982) am avut la dispoziţie toate aceste caiete îngălbenite de timp, încărcate cu scris mărunt şi îngrijit, într-o frumoasă grafie latină. Cred cu siguranţă că manuscrisele se păstrează şi astăzi în arhiva familiei Lupan.
Cele mai importante realizări ale poetului şi publicistului A. Lupan trebuie căutate, poate, nu atât în domeniul creaţiei propriu-zise, cât mai ales în domenii adiacente acesteia. E vorba, înainte de toate, de problemele limbii şi moştenirii noastre literare, când recunoaşterea comunităţii limbii şi literaturii române de pe ambele maluri ale Prutului era interzisă de politica oficială.
Greul muncii de repunere a realităţilor lingvistice şi literare în cadrul lor istoric şi ştiinţific firesc (deşi nu complet şi nu prin text deschis) îi revine primei generaţii de intelectuali basarabeni, despre care am pomenit mai înainte şi care în primele două decenii postbelice a izbutit, prin eforturi şi riscuri enorme, să obţină legiferarea publică a normelor de bază ale limbii literare şi editarea, deşi parţială şi incompletă, a clasicilor noştri - de la cronicari şi marii oameni de ştiinţă şi cultură - N. Milescu-Spătaru, D.Cantemir şi alţii - la V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu. Limba şi clasicii au fost cele două poziţii principiale, de soluţionarea justă a cărora depindea nu numai dezvoltarea, cu mai mult sau mai puţin succes, a literaturii artistice moldoveneşti de mai târziu, dar şi menţinerea unui nivel cultural oarecum satisfăcător şi cu şanse de a prospera în condiţii mai prielnice. Fără rezolvarea la timpul cuvenit a chestiunilor sus-menţionate noi eram sortiţi să fim supuşi unei degradări forţate, cu repercusiuni grave de durată lungă.
Sesiunea ştiinţifică comună a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. din decembrie 1951, la care, alături de cercetători şi literaţi din Chişinău - A Lupan, Em. Bucov, N. Corlăteanu, G. Meniuc, V. Coroban, Gh. Bogaci - au participat savanţi cu renume din Moscova şi Leningrad (academicienii V.F. Şişmariov şi V.V. Vinogradov, profesorii R.G. Budagov, S.B. Bernştein, B.A. Serebrennicov, D.E. Mihalci); întrunirile ştiinţifice de la Academie din 1956, 1963 privind chestiuni principiale de ortografie şi editare a clasicilor, congresele scriitoriceşti (în special Congresul I din 1954 şi congresul IV* din 1965) - au jucat un rol hotărâtor în promovarea programului de salvgardare a culturii noastre naţionale în aspectele ei definitorii.
Andrei Lupan a fost unul din participanţii şi iniţiatorii cei mai activi şi consecvenţi ai acestor manifestări culturale de amploare, imprimându-le, prin prestigiul său şi prin puterea sa de convingere, o pondere ştiinţifico-publicistică deosebită.
La cele spuse mai trebuie de adăugat rarul har al lui A. Lupan de a depista din rândul tineretului adevăratele talente şi de a le susţine cu toată puterea intelectului şi talentului său deosebit. Câteva generaţii de scriitori de la Ion Druţă şi Ion C. Ciobanu - la Lidia Istrati şi Leonida Lari, au fost sprijinite inspirat şi cu generozitate de acela care a stat la leagănul Uniunii Scriitorilor din Moldova, imprimându-i acesteia pecetea profundului său mesaj şi spirit organizatoric.
La o privire retrospectivă, calmă şi obiectivă, s-ar putea constata că A. Lupan s-a aflat într-o permanentă confruntare cu Puterea. Şi tocmai de aceea că apăra poziţiile şi principiile despre care am vorbit mai sus, în faimosul articol "Să dezrădăcinăm până la capăt naţionalismul burghez" din "Sovetskaia Moldavia" (1948), cât şi în lunga şi necruţătoarea "dispută", timp de două decenii, cu I.I. Bodiul - acest "filosof" cu apucături de dictator - A. Lupan era făţiş sau în surdină, calificat drept un naţionalist burghez înveterat şi un susţinător indubitabil al antisovietismului.
Prestigiul lui A. Lupan în ochii opiniei publice din Republica Moldova şi din afara ei era atât de mare şi general recunoscut, încât reprezentanţii Puterii, oricât de mult ar fi dorit-o, nu puteau să recurgă la metode de răfuială publică; ba, din când în când, erau nevoiţi să-i decerneze chiar nişte premii sau înalte distincţii de stat.
A. Lupan a fost membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1961 şi a participat activ în viaţa ei până la plecarea sa în lumea celor drepţi, contribuind efectiv şi cu dăruire la soluţionarea multor şi diverselor probleme ale culturii noastre spirituale.
Personalitate neordinară, A. Lupan a avut numeroşi admiratori, dar a avut parte şi de detractori! Admiratorii, cum se întâmplă adesea, pare să-l fi dat uitării, în timp ce detractorii îl ţin minte şi nu-i iartă nimic din cele săvârşite, chiar nici după moarte.
Ar fi mai rezonabil poate din moment ce viii nu se pot încadra întotdeauna în perimetrii unor norme de comportament civilizat, să fim mai toleranţi şi mai drepţi cu cei care nu mai pot depune mărturii şi nu se mai pot apăra. De fapt, oamenii de talia lui A. Lupan, de regulă, nu depun mărturii, nu se justifică, nu-şi etalează meritele, nu acuză pe nimeni. Chiar şi atunci când ar putea sau ar trebui s-o facă. Ei nu pozează narcisiac nici în faţa oglinzii, nici în faţa istoriei. Ei îşi lasă hulitorii să se sucombe în propriul venin, privindu-i cu îngăduinţă şi dispreţ suveran din turnul singurătăţii şi demnităţii lor neîntinate. Şi dacă totuşi se încumetă vreodată, foarte rar şi foarte sumar, să depună anumite mărturii, o fac numai în faţa propriului destin şi a propriei conştiinţe. Aşa cum a făcut-o A. Lupan în cutremurătoarea "Mea culpa". De autoanaliză şi disecare purificatoare au nevoie nu ei, acei întorşi în humusul din care am pornit cu toţii, ci noi, cei rămaşi temporar în lumea celor vii, pentru a duce în continuare povara responsabilităţii şi demnităţii umane, în numele nostru personal, dar şi al acelor ce au depus deja steagul la porţile eternităţii.

Haralambie CORBU

19.09.96

* III