art. "Veleitarii" (în căutarea unui răspuns la tragedia lui Pavel Boţu)

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	15.07.1993
art. "Veleitarii" (în căutarea unui răspuns la tragedia lui Pavel Boţu)
the original: (187KB)	Author : Cibotaru Mihail Ion - scriitor
updated: 2006-06-29 07:58:24

Veleitarii

Piatra aruncată cu atâta uşurinţă acum câţiva ani în preşedintele Uniunii Scriitorilor Pavel Boţu a devenit grea prin ucidere. Piatră pizmaşă, neputincioasă, cu preţiozitate scoasă din sân şi tăvălită în răutatea mahalagistă a calomniilor de soi - piatră a veleitarilor. Ea a plodit cartuşul fatal!
Pavel Boţu a tras în sine. A apăsat cu propriul său deget pe trăgaciul propriei sale arme în împrejurări inexplicabil de absurde. Ce l-a determinat?
În funcţia sa de preşedinte al Uniunii Scriitorilor de peste douăzeci de ani el, fireşte, îşi câştigase firii tot serul imun de rezistenţă celor mai acide ultragii, violenţe, palme răsunătoare venite din partea mai micilor sau mai marilor săi inamici. Părea zâmbăreţ. Flutura un statornic sentiment de încredere în văzul tuturor cu un calm (poate părelnic) al frumosului ronţăitor de varză. Ce suferea însă realmente în clipele de confruntare sau după aceea - nu ştiu. Revenea în cabinetul său punându-şi capul între pumni şi gândindu-se ce scârnă hămăitoare-i totuşi lumea? Ori se grăbea să uite totul între cei de-acasă? La şcoala din Cruglic mi s-a mărturisit cum a fost aţinut într-un amurg pe malul iazului (deseori fugea la peşti)...

Iar valul care mă lovea avar
Urnea greoi pe funduri pietre grele
Şi deschidea lagune de cleştar...

Pornit de-a pururi spre miraculoasele LAGUNE DE CLEŞTAR, de câtă vreme simţea poetul apăsându-i pieptul PIETRELE GRELE?
Acum nu vom mai şti.
Trebuia să-l întrebăm atunci.
Lumea caută mereu un refugiu. Nu-l află. Poate că nici el nu l-a putut afla în acel moment? Da, e ceva să ai un refugiu. E mult prea ceva între atâţia nervoşi, pripiţi şi ţâfnoşi să găseşti un spaţiu de relaxare stelei tale. Chiar dacă nu e mai mult decât pala de pe ţărmul de aer când îţi stă nodul în gât. Ultimele zile îl vedeam tot mai întunecat la chip, taciturn, urcând treptele ca o umbră de cenuşă vie. Saluta, intra şi peste zi aproape că nu ieşea. Ce-i dacă îşi proptise ţeava în tigvă silit de cineva? Putea exista un atare motiv? Ce taină îl învăluia? Cu ce obligaţii? Faţă de cine? Mai este şi varianta preşedintelui din calea noilor evenimente care imediat urmau să se declanşeze chiar în incinta Casei Scriitorilor. Dar dacă nu el a apăsat totuşi pe trăgaci? Nu admiteţi cazul unei asasinări bine mascate?
Oricum, împuşcătura predestinată preşedintelui Boţu s-a stins cu efect înăbuşit ca într-un perete de gumă.
Deocamdată nimeni nu şi-a asumat răspunderea pentru misteriosul omor. Nici Kremlinul, unde Pavel fusese doar cu câteva zile înainte, nici Chişinăul, unde apărea absolut toropit. Mulţimea încă vuindă, sus - în sfere - faptul era ca şi cum deja epuizat. Paneraşele cu flori depuse defunctului, părerile de rău exprimate, negrele maşini de lux s-au retras la treburile lor statale. Filmul s-a încheiat. Tristul sentiment închis în tragica dispariţie a unui confrate scriitor a rămas pe seama arheologilor.
- De ce n-ai spus?...
În ţintirim strigarea aceasta înlăcrimată a lui Andrei Lupan s-a lovit cu vaier de oameni şi pietre şi s-a prăbuşit sub fulgi. Unică între toţi cuvântăreţii de serviciu (dar, de fapt, dintr-o deprindere şi ea) strigarea aceasta parcă vroia să zică: uite, spuneai, ne duceam, rezolvam...
Dar altul era blestemul.
Acum, după ani trecuţi, accepţia cabalistică a uluitoarei împuşcături transpare ca printr-o pieliţă de rugină. Nu e clar. De parcă o scamă de nor se bâlbâie peste toate. Zvonuri, îndoieli, presupuneri. Dar s-au perimat şi ele. Adevărul nu-l ştim.
Evident este însă că piatra care a lovit în Pavel a fost zămislită de veleitari.
În societate veleitarii - de la VELEITATE, adică oameni cu pretenţii, cu ambiţii nejustificate - păi tipi ca aceştia în societate sunt cu nemiluita încă din epoca preiscarioteană, iar printre toţi cei care au luat vreodată condeiul în mână să închege un op, ei fiind ca dintotdeauna, s-au prăsit mai ales în acest timp ironic, timp al psihozei, discriminării şi destrămării - un timp al cameleonului în lege. Veleitarul urăşte. Este cel mai proeminent dintre semnalmente în buletinul său de identitate. El urăşte prin neputinţă. Abil, dar mărginit. Nu posedă un ideal. Nu poate iubi. Nu are harul de a crea, promova, apăra. Stă ca gâlma. Starea lui - starea repulsiei. Pe dinăuntru îl mănâncă golul. Are sufletul mereu spălat de spuma tulbure a spleenului. Suspiciunile îl dirijează, moftul îi e stăpân. Nu propune, nu realizează, nu participă. El are doar Pretenţia. Ambiţia. În urmă - respinge totul. Duh contrar. Deşi o face pe revoluţionarul, în realitate nu este decât un instigator, un gâlcevitor. Bolnăvicios prin invidie, iese din vreme în vreme de-şi manifestă pe ici-colo ficatul, lasă picături de venin în sânul altora şi dispare. Judecata nu-l priveşte. Codul penal nu conţine măsură de pedeapsă asupra lui. Şi n-a fost nimeni să aibă un mai favorabil timp şi loc de acţiune.
Deci iată-l acţionând...
Aşa veţi şi fi reţinut, probabil, trecând în lume freamătul despre o seamă de semnături trimise demnitarilor asupra lui Pavel..
Nu o fi că în luarea de amprente veleitarului stă cifrat nodul unor fireşti perspective?
Fiecare om este un unicat.
A nu răni. A nu diminua. A nu permite veleitara scuipătură în suflet.
În relaţiile cu Pavel nu aici rămăsesem?
Înainte de plecarea - de ultima sa plecare la Moscova - m-a poftit în cabinet. M-a luat de braţ: lasă, a zis, poate că şi eu... cândva...
În glas, în cuvinte vibra un vaiet de recunoştinţă. Aflase de vizita mea la casa unui coleg. Colegul, de altfel om de treabă în temeiul lui, cunoscut mie la mâncarea pudului de sare pe parcursul mai multor ani munciţi faţă-n faţă, încropise - nu fără concursul veleitarilor ce-i călcau pragul! - un şir de răvaşe de discreditare a personalităţii preşedintelui Boţu şi le expediase organelor respective. Am ciocnit păhărelul de vin cu el şi cu nevastă-sa, l-am dumerit să-şi ia înapoi ruşinoasele compuneri. Am procedat la bunul meu simţ, absolut departe de gândul meschin. Şi nu m-am mai destăinuit nimănui. Cumva, Liviu Damian aflase totuşi. Duse vestea şi Pavel o primi, în acele clipe grele pentru el, cu un sentiment de recunoştinţă neşovăitor.
Cum îs oamenii! - exclamă undeva Nicolae Labiş.
A trăi nu-i o nimica toată - zâmbeşte Boris Pasternak.
Nu lua numai minciuna - zice Pavel Boţu.
Studenţi, locuiam într-o cameră. Cu plapuma trasă până peste cap, ticluiam «versuri pe întuneric». Aşa le numeam. După care ne ridicam la un ceai cu posmagi şi o tuleam la cursuri. O vreme elaboram dimpreună «Foaia literară» a facultăţii. Eu desenam. El scria, cu o mână inconfundabilă, titlurile. Titlurile altora. Pe ale sale le-a arătat abia la cea dintâi plachetă de versuri.
«Fiecare îşi ia, dacă-a fost, lovitura în parte» - scria el.
Cel mai frecvent cuvânt în scrierile lui - drumul.
În drum a şi murit.
Dacă intra în conflicte? În chestiuni de principiu - da. Însă purtarea sa, ca de toată viaţa, era a unui eminent. Poate dintr-o internă însingurare. Poate din temerea de a-şi face duşmani. În convorbiri, în atitudini, în zilnice căutări de a pune umărul s-a înfăţişat mereu ca un egal al tuturor.
Şi oare nu anume de aceea, tăbărându-l vânzători veleitarii, el s-a pripit a se topi în disperare? Nu anume curăţenia sufletului său dovedeşte intrarea-i, prin disperare, în moarte? S-a mai admis şi împrejurarea de complice în comiterea unui furt? Dar cine altul şi-ar da astăzi curajul a-şi pune arma în tâmplă, pur şi simplu, pentru un furt?
Toţi copiii din generaţia lui Boţu au învăţat la şcoală că nu atât Dantes l-a omorât pe Puşkin, cât nedreptatea socială din societatea în care poetului i-a fost dat să trăiască o societate-dantes.
Dar moartea lui Pavel Boţu nu ţine şi ea de o societate-dantes, una a spiritului veleitar modern care, disperându-l l-a provocat la sinucidere?
Când cele două Germanii desfiinţară zidul separator din inima Berlinului reunindu-se, vestea despre curioasa sinucidere a poetului Rolf Bossert fu interpretată ca un act de slăbiciune al unui neadaptat la ritmul şi condiţiile noi de viaţă.
Pavel Boţu nu a stat şi el pe muche în neputinţa adaptării sale de peste noapte la noile situaţii?
E greu să pui întrebări. E şi mai greu să capeţi răspunsul la întrebările puse într-o societate unde serile sau şi ziua în amiaza mare mangafaua se laudă din tot cerul gurii că te poate omorâ măcar şi în schimbul unei singure sticle de votcă...
Pavel Boţu, de fapt, pus ca mijlocaş între cei din dreapta şi cei din stânga Nistrului, a fost sortit încă din clipa aşezării sale în scaunul preşedinţiei.
Erau veleităţile timpului.
Aşa sau altfel, dar m-am referit la toate acestea în umbra pietrei poetului din Ţintirimul Armenesc conştient de tăcerea îngerilor care se aşteaptă de mult să-şi antreneze îndreptătoarele trâmbiţe de aramă.
Într-un moment, când adierea a zvâcnit, frunzele au suspinat, iar soarele a sclipit în solzii pietrei, am avut siguranţa că-i disting într-o necruţătoare durere pe toţi veleitarii acestei părţi lumeşti de parcă în lumina focului de armă disperat.
Şi m-am gândit la permanenţa răspunderii noastre.

Mihail Ion CIBOTARU
6 iulie 1993