A.Lupan-80, eseurile "Priveghi de toamnă", "Ochiul de ciclop", "Şpigonii"

Ziarul "Viaţa Satului", Chişinău	12.02.1992
A.Lupan-80, eseurile "Priveghi de toamnă", "Ochiul de ciclop", "Şpigonii"
the original: (662KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-07-02 22:51:25

FRATE AL PĂMÂNTULUI
Andrei Lupan la 80 de ani

În raport cu existenţa universului această vârstă e ca o aşchie de stea, de meteorit. În raport cu veacul omului e o vârstă respectabilă. Cu atât mai mult când ea conturează şi definitivează destinul de creaţie al unui om de litere cum este Andrei Lupan. De-o vârstă aproape cu secolul acesta zbuciumat şi devorat de cataclisme sociale, confruntări de idei, poetul, fireşte, a fost şi a rămas un exponent al timpului său, cu toate componentele şi contrastele nu rareori izbitoare ale acestuia.
Dar înainte de toate octogenarul nostru a trecut prin grădina literaturii nu ca un simplu vizitator şi spectator, ci ca un măiestrit grădinar care a avut grijă s-o păzească de uscături, de năvala buruienilor de tot soiul. A îngrijit de vlăstarii tineri ai acestei grădini ca un bun şi înţelept părinte. Iar atunci când asupra ei au dat năvală vânturile năprasnice el, Andrei Lupan, a găsit puteri, voinţă de caracter, curaj şi bărbăţie pentru a sta în calea lor, a lua sub ocrotitoarea-i aripă plăpândele destine literare care abia se înfiripau.
Poetul a fost şi a rămas un fidel fecior al pământului basarabean pe care l-a iubit, l-a ocrotit, l-a slujit, continuă să-l iubească, să-l ocrotească, să-l slujească cu aceeaşi ardere a sufletului şi firii.
Fie-vă anii plini de rod împlinit, de bucurii nesecate pământeşti şi de speranţe mari şi senine, dragul nostru poet, părinte înţelept şi neobosit pe glia literaturii naţionale.

PRIVEGHI DE TOAMNĂ

Casa de la Mălăieşti în care de abia mă instalasem singur, era înjghebată sumar şi chiar, într-un fel nătâng, după cum am aflat mai apoi de nişte băieţandri din măhală. Avea o scăriţă cu o singură treaptă în faţa uşii, deasupra cu un cozoroc înjumătăţit de şifer.
Bura tomnatec în noaptea târzie: eu nu puteam dormi. Mi-am luat un scăunel şi m-am aşezat afară sub acel cozoroc. Aveam destule pricini ca să-mi depăn un monolog confuz, îngemânat cu visul şi destul de întunecat.
Noapte adâncă, în afară de burniţă - nici o mişcare. Alături, la colţul casei, în butcă, dormea liniştită Ruja. Dacă nu lătra ea, însemna că nu se clinteşte nimic în tot satul. Era un câine obişnuit, strânsură de sat, dar de o agerime extraordinară. Ar trebui poate să zic - inteligenţă. În tăcerea ei, mă simţeam în absolută linişte şi ocrotire. Mă ţineam ca într-un lăcaş de hodină, cu noaptea şi cu ploaia măruntă care zârnâia deasupra pe şifer. Se vede că începusem a dormita, pentru că atunci când mi-am dat seama de ceea ce se petrece, m-am pomenit parcă într-o realitate nouă.
De fapt nu se petrecuse nimic.
Numai eu, cu uşa casei şi cu ploaia ceva mai înteţită, intrasem într-un miracol neaşteptat. Era o fulguială de lumini şi reflexe jucătore ca nişte izbucniri de aur sublimat. Din cap până în picioare îmi fluturau cioburi de lumină, cu tremur lent ca nişte embleme de sărbătoare. Pluteau molcum pe faţă şi pe haine - un dar neprihănit de sclipiri siderale.
Eram ca la o joacă feerică şi copilărească. Am tresărit cu un fior de uimire, măgulit parcă de o distincţie rară. Vraja era mai ales luminoasă şi împăciuitoare. Mă simţeam, pentru câteva clipe, ca desprins din întuneric, anume pentru această străluminare.
Mulţumesc de acum întâmplării, care m-a ales atunci pe mine pentru jocul ei amăgitor. Era ca la un râvnit ritual al purificării.
De fapt nu se petrecuse aproape nimic. Dincolo, peste gard, la o zvârlitură de băţ se găsea cocioaba lui moş Diomid. Uneori vorbeam între noi, eu din pragul meu, el din prispa lui.
Ne despărţea totuşi minunea unui copac de măreţie fără seamăn. Era nucul bătrânului. Înalt, cuprinzător şi puternic, într-o armonie de simetrii fremătătoare - adevărat monument al naturii. Să fi avut la vreo 40-50 de ani.
Când l-am văzut pentru prima dată, mi-am însemnat în gând că e hărăzit să poarte pentru totdeauna pomenirea moşneagului, chiar după trecerea acestuia. Nucul lui moş Diomid - aşa avea să-i zică satul. De fapt, mai apoi, lucrurile s-au întors altfel, dar astea e o istorie poate pentru mai târziu.
Atunci la căsuţa moşneagului se aprinsese lumina. Avea el instalat lângă prispă pe un par înalt - nepotul său era un fel de electrician amator - avea spânzurat un bec arhiputernic de nu ştiu câte sute de waţi.
Într-un răstimp de amorţeală, cât m-am găsit poate între somn şi veghe, se aprinsese dincolo de nuc becul acela formidabil. Răzbeau spre mine, cernute printre frunziş, sclipirile revărsate ale neaşteptatei minuni. Şi mă poleiau ca anume, din cap până în picioare, cu jocurile lor molcume şi binevoitoare. Mi se dăruia o adiere de pace, purtată sărbătoreşte în sclipiri în susurul abia sesizat al ploii prin frunzele de nuc. Mă trezeam între ele ca la un îndemn înţeles şi prietenesc. Şi astăzi, aducându-mi aminte uneori, binecuvântez ceasul acela de noapte, cu ploaia, cu becul aprins şi cu straja foşnitoare a nucului lui moş Diomid.
Nuc care nu mai este...

***
Iată ce s-a petrecut mai apoi cu nucul.
Peste vreo doi ani, în toamnă, după culesul roadei, lipsisem două zile, plecat cu treburi la Chişinău. Când m-am întors, încă înainte de a deschide poarta, mi-am aruncat ochii dincolo de fundul grădinii spre copacul prieten. Mă obişnuisem de acum cu astfel de întâlniri după fiecare zi de despărţire. Era cum ne-am fi dat bineţe pe tăcute.
Acum, reîntors, mi-am aruncat ochii bineînţeles într-acolo. La început nici nu mi-am dat seama de ceea ce se petrece. Era ca o trezire cu buimăceală în faţa unui tablou hâd şi înstreinat. Nucul mă întâlnea dezgolit de crăcile de jos, cele mai puternice, ciuntit până aproape de jumătate şi desfigurat, parcă supus la o neînţeleasă, neagră umilinţă. În locul acelor mândreţe de ramuri care treceau, într-un fel protectoare, peste gard în grădina mea rămăseseră doar nişte cioturi scheletice, ridicate în aer ca un efort de macabră neputinţă. Pe cel mai de sus, aproape de jumătate a copacului, se ţinea urcat moşneagul. Cu o mână se sprijinea de creanga cea mai apropiată, iar cu cealaltă mânuia ferestrăul, tăindu-le pe cele din jur.
În vârstă de peste optzeci de ani, căţărat acolo sus, cu ferestrăul la ciuntirea copacului, avea el singur ceva de arătare fantastică. Deşi în plină zi, îl vedeam ca pe un chip de noapte zămislit de jocul visului. Însăşi arătarea era de necrezut, acolo, aievea, la lumina zilei.
COPACUL primea umilirea, în nemişcare scheletică, despuiat de podoabă, îndepărtat parcă într-o stupidă muţenie. Moşul lucra gospodăreşte, cum ar fi făcut ceva foarte obişnuit, la munca zilnică. Era doar mai încruntat şi mai grăbit ca de obicei; se stăruia cum se vede, să ducă mai degrabă lucrul la capăt.
Mi-am adus aminte că-i spusesem de câteva ori gândul meu despre frumuseţea şi puternicia monumentală a nucului. I-am spus chiar că aşa cred eu, că multă-multă vreme, poate chiar sute de ani, el o să-i poarte amintirea şi numele. Nucul lui moş Diomid - aşa aveau să-i spună oamenii: şi cei de azi, şi cei necunoscuţi care vor veni. Şi iată, stăteam sub copacul ciuntit şi priveam în sus la bătrân, ca la un corb fantastic cu chip de om, ieşit dintr-o vedenie de coşmar.
- Ce faci, moşule? l-am întrebat necrezându-mi parcă ochilor. Nu mi-a răspuns deodată, şi-a văzut de lucru până a fost tăiată craca începută, apoi s-a uitat la mine, fără nici o expresie şi a zis aşa, ca printre altele:
- Prinde prea mult loc. Iacă a trecut şi la dumneata pe jumătate. Şi-apoi creşte alăturea aist tânăr.
Mai încolo, la vreo treizeci de paşi creştea într-adevăr un alt nuc destul de firav, să fi avut vreo 4-5 ani. Poate că numai mi s-a părut, dar lămurirea avea ceva ascuns spusă aşa ca să fie terminată vorba. Posibil că în fapta distrugerii intrase, nemărturisită, socoteala că o parte din crengi treceau gardul la mine. Le pusesem proptele de nădejde ridicându-le pe cât mi-a fost cu putinţă. Roada, i-am spus bătrânului, că-i aparţine şi-i întorceam tot ce cădea aici. El rezista fără prea multă stăruinţă, totuşi uneori aducea peste pârlaz, la copii, câte o strachină de nuci. Acum priveam copacul cu armatura lui scheletică de jos şi restul de coroană care mai foşnea înspre vârf şi cu omul de sus, în vârstă de peste optzeci de ani; totul pentru mine avea un înţeles întunecat, ca o prevestire de rele.
Mi-a dat în gând să fixez tabloul. Am luat camera de filmat, pe care aproape că nici nu o puteam mânui (nici azi nu ştiu), m-am urcat la balcon şi, cumva-cumva, i-am dat drumul să lucreze. Distanţa era apreciabilă, vederea prin fereastră slabă, dar a ieşit ceva destul de distinct. Pelicula a prelucrat-o Tatiana sau Alexei; undeva posibil că se păstrează.
Atâta mi-a rămas din întâmplarea aceea, din ultimele zile ale falnicului monument de natură - nucul lui moş Diomid.
După amiază a venit şi fecioru-său, au luat un ferestrău şi în doi au dus lucrul gospodăreşte la capăt. Au porăit cu toporul şi cu beschia până ce pe locul uriaşului a rămas doar un rest de buturugă, ieşită din pământ ca de vreo două palme, retezată neted, fără greşeli. Cât n-ar părea de stupid, dar lucrul acesta, într-un fel, m-a consolat. În locul de adineaori, cu scheletul acela monstruos, cu jocul de fantomă al bătrânului, a apărut pământul curat, cu trunchiul ca un fragment de soclu, bine şi puternic sprijinit în rădăcini. Ceva mai departe, lângă cocioaba vecină se arăta acum distinct nucul cel tânăr. Se instala parcă o nouă ordine, cucerindu-mi pe nesimţite deprinderea.

OCHIUL DE CICLOP

Din istoria tragică a nucului s-au iscat şi alte vedenii... În zilele următoare au lucrat în doi, bătrânul cu feciorul; copacul a fost prefăcut în lemne. Tulpina groasă, abia s-o cuprinzi cu braţele, a fost tăiată în buturugi, potrivite, iar crengile - curăţite sumar şi aranjate grămadă în dosul casei. Veneam la gard şi priveam la locul cu pricina. Încercam o stare de suflet destul de neaşteptată. Mă mai stăpânea buimăceala de la început, amestecată cu o adevărată jale şi duioşie pentru uriaşul doborât. Era ca o pierdere irepetabilă a ceva viu, legat cu mine prin deprindere şi prin sentimentul apropierii; pierdusem un sprijin al admiraţiei naive şi al înrudirii cu natura. Mă simţeam însingurat, într-un fel, părtaş cu vinovăţie la cele petrecute. Sentimentul vinovăţiei m-a izbit chiar a doua zi, când dimineaţa (satul încă dormea) m-am apropiat de locul gol al dramei.
A fost ca un şoc ascuns pe care mai că n-aş vrea să-l mărturisesc şi care m-a scăzut cu mustrare în ochii proprii. Totuşi odată ce-am pornit să povestesc, nu-l voi ascunde.
Descopeream că lipsa copacului limpezea lumina din jur, deschisese un spaţiu larg prin desişul grădinii; în locul dezgolit răzbea, instalându-se molcum, dimineaţa de toamnă, cu zare de prospeţime rece şi rumănă.
Ingrată fire şi jale ticăloşită...
Descopeream acum, până departe prin livadă, siluetele a fel de fel de coroane, mai scunde sau mai înalte, via pe haragi şi căsuţa adormită cu nucul cel mic de alături.
Descopeream, iartă-mă doamne, copacule falnic, descopeream că ţinusei prea multă umbră: jertfa ta, pe care o plângeam, limpezise împrejurimile, să fii tu binecuvântat.
Peste vreun ceas, când ştiam că de acum e treaz, l-am strigat pe moşneag. I-am cerut să-mi dea mie prima buturugă, cea mai groasă, dinspre rădăcină; ştia moşul că nu e pe degeaba.
În doi am trecut butucul peste gard. L-am aşezat pe nişte suporturi, la un loc potrivit în ogradă, să fie ca un fel de bancă. L-am instalat parcă anume acolo unde trebuia şi, într-un fel, a început să-mi stăpânească locul.
Peste câteva zile avea să mă cuprindă şi pe mine un joc de enigmă pe care n-o bănuisem şi n-o puteam dezlega. Faţă de tot ce mă înconjura, buşteanul ajunsese a fi străjuitor, cu un fel de legătură nouă care comunica ceva din adânc. Mă opream adesea şi-l priveam îndelung, după ce alegeam locul potrivit şi depărtarea. Mă vedeam purtat fără voie de un sentiment al singurătăţii şi al muţeniei, care veneau nu din amintirea celor petrecute, ci din prezenţa butucului. Treptat-treptat am prins a bănui ceva confuz ca un înţeles, care trezindu-mă, se închega în chipul lemnului, cum s-ar fi eliberat dintr-o ascunzătoare. Am început să le desluşesc, semnele acelea care veneau şi din rana totuşi vie a prieteniei mele cu copacul. Înţelegerea s-a limpezit brusc, ceva cam ca o revelaţie.
Ciclopul - am tresărit, recunoscându-l deodată.
Nu, nu era cel din cărţi şi din tradiţii. Era un ciclop tânăr de tot abia ieşit din copilărie, rupt în descumpănire din trupul acela de copac, rămas orfan, făr-de rădăcină, în muţenie încremenită. Îl priveam cuprins eu însumi ca într-un abur de febră. Era, dacă vreţi, o zămislire a întâmplării şi a retrăirilor mele, în care stăruia fiinţa fostului copac.
Făptura materială i-o împlinise, cu beschia şi cu toporul, moş Diomid.
Ciclopul era o cutremurătoare fiinţă fantomă zămislită de mâna vecinului meu. Nici un maestru versat n-ar fi putut, cred, ajunge cu gândul la o asemenea concentrată deznădejde a elementelor, a eliminării fără întoarcere din viaţă. În orice caz aşa pusese stăpânire pe mine însingurată buturuga orfană.
Ce se întâmplase? Nimic deosebit. Trăsese moşul nu ştiu din ce pricină câteva lovituri de topor la marginea groasă a butucului. Câteva lovituri piezişe ciopliseră două răni de o parte şi de alta într-o simetrie grosolană şi foarte aproximativă. Era cel mai nesăbuit joc al întâmplării. Rănile ţesute conturau o aparenţă de urechi lipite de lemnul primar. La tăietura de jos, între acestea pe toată secţiunea de ferestrău, se ţineau înscrişi anii copacului, la vreo 40-50 de inele. Unul, cel din centru, mai viu parcă şi distinct evidenţiat era ochiul fragmentului de copac - ochiul Ciclopului.
Privea în neştire. Zăvorât în tăcere şi, rupt iremediabil de ele, căuta parcă pierdutele legături cu rădăcina şi cu pământul. Un tânăr şi dezolat orfan al unei fiinţări nimicite răspundea doar cu inerţia neputinţei la chemarea fostelor seve. De câte ori îl priveam mă pomeneam cuprins ca într-o mreajă, în muţenia sa dezolată. Ne înţelegeam parcă şi ne sprijineam reciproc, într-o rătăcire fără obiect şi fără putinţă de comunicare. Şi totuşi se închega un efect de apropiere omenească. Era cum am fi avut nevoie unul de altul.
Îmi dădeam seama că totul porneşte de la mine. Şi încă de undeva de mai departe dintr-o pâclă streină, pe care ochiul de ciclop încerca zădarnic a o străbate. Anume în felul acesta se instalase, ca să dureze acolo, între noi, drama absurdă a falnicului copac cu care prietenisem. Era trunchiul dinspre rădăcină, cu scoarţa crăpată, cu cioplitura aceea grosolană într-o simetrie de urechi teşite cu inelele de vârstă şi cu privirea iluzorie din centru. Un joc al întâmplarilor, cu elemente concrete, din proza obişnuită a vieţii săteşti la care eu mă pomenisem părtaş tot din întâmplare...
Mai era toamnă târzie, şi ploile şi singurătatea străjuitoare a nopţilor. Din ele se iscase vedenia care mă urmărea, cu toată ţesătura zbuciumului ei de nedezlegat.
AM CERCAT să le arăt şi altora faptul acesta - imaginea ochiului de ciclop. Erau cunoscuţi vechi, oameni înrudiţi cu cartea şi cu plăsmuirea. Reacţia a fost departe de aşteptările proprii, fugară şi aproximativă: "da, este ceva". M-am deprins, cu trecerea vremii, să-mi port închipuirea nemărturisită, ferind-o de atenţia altora. Dar nu m-am despărţit de ea, ca s-o aduc în câmpul realităţii. Nici nu mi-a venit în gând s-o apropii de lecturile de mitologie, cu semenii groaznicului Polifem. Ciclopul de la Mălăieşti, abia ieşise din copilărie când a fost lovit de absurditatea destinului. Înrudit era doar cu locul, cu copacul dispărut şi cu toate cele întâmplate pe care eu nu le puteam uita. Nici nu vroiam să le uit. Amăgirea devenise un fel de sprijin şi chemare "într-acolo", în burniţa târzie a toamnei, în dibuirea gândurilor sumbre, nedezlegate. Spre toate privea, din încremenirea sa nepătrunsă, ochiul purtător de obsesie.
AŞA a trecut toamna. Iarna a venit cu vânturi, cu zăpadă, cu ploi şi lapoviţă, cu îngheţuri şi dezgheţuri. Toate au lovit necunten în imaginea şi în făptura amărâtului meu prieten. Lemnul, scoarţa, contururile primare cu viaţa ochiului din centru au devenit pradă lunilor de intemperii. Când am revenit la începutul următoarei primăveri, am găsit, fără emoţie, buturuga învechită şi lipsită de expresie, aşezată la locul ei. Trebuie să recunosc că, dincolo de aversele iernii, pătrunsese şi în casa gândurilor mele curgerea iernaticei despărţiri şi păcătoasa uitare omenească. Priveam în ogradă cu nedumerire - "parcă a fost ceva". Acuma, rar detot, mai mult înspre toamnă adie câte o aducere aminte. Se năzare parcă, la locul anumit, părăsita privire a ochiului de ciclop cu butucul trunchiat din nucul bătrânului Diomid.

"ŞPIGONII"

AM AUZIT o asemenea ocară, ca o izbucnire de înjurătură şi blestem, din gura unei femei, o ţărancă aproape bătrână dintr-un sat dinspre Nistru. O luasem în maşină, la ieşirea din Chişinău, unde aşteaptă oamenii transport de ocazie. Aveam un loc liber şi, văzând-o încărcată cu buclucuri, după ce mi-a rostit numele satului, i-am arătat să se aşeze acolo, pe banca din fund. S-a dovedit a fi o femeie cunoscătoare şi vorbăreaţă. Numai am pornit maşina şi ea m-a atins pe umăr cu un fel de bucurie:
- Eu te cunosc pe dumneata?
- De unde, am întrebat-o.
- De la radio, zice. Te-am cunoscut după vorbă.
Bucuros, bineînţeles, am început a întreba câte ceva despre treburile gospodăreşti ale sătenilor. La asemenea întâlniri se pot afla multe noutăţi şi mai ales necazuri încâlcite ale oamenilor necunoscuţi. De asta chiar şi obişnuiesc, atunci când am loc, să-l aleg pe câte unul, din oamenii care îmi ies în drum cu mâna ridicată. Chiar dacă Alexei frânează, mormăind mai întotdeauna ceva neînţeles, dar cu subînţeles destul de acru, îmi fac obiceiul cu statornicie. Femeia s-a dovedit a fi gospodină aşezată şi cumpănită, de la care într-adevăr se puteau afla multe noutăţi.
DRUMUL nostru cârnea la dreapta, dincolo de sovhozul-şcoală de la Grătieşti. (Sau dacă vreţi Stăuceni). Fac paranteza pentru că lucrurile se petreceau pe timpul reformelor de pomină cu integrarea, concentrarea şi specializarea, când şi numirile aşezărilor omeneşti erau adesea schimbate şi întoarse de-a -ndoaselea. Răscrucea de acolo, vestea direcţia printr-o placă monumentală, vopsită în culori proaspete, cu litere mari: COMPLEXUL ZOOTEHNIC CIMIŞENI. Urma numărul kilometrilor pe care l-am uitat. Şoseaua se construise nouă tot pe culmea înaltă a dealului, cu mijloace solide şi cu pretenţii de modernizare, care s-ar putea numi de "americanizare". La loc potrivit, unde drumul de ţară se bifurcă spre Vad, a fost măiestrită o spirală măreaţă, cu întortocheli savante, care până şi astăzi încurcă şoferimea. Mai târziu, se vede că dându-şi seama că ferma de porci de la Cimişeni nu merită o asemenea americanizare grandioasă edilii au schimbat indicatorul de la răscruce - au scris pur şi simplu Odesa. Nu face să mă extind aici, dar istoria acestei combinaţii are mult duh provincial de imitaţie potemkiniană.
Făcusem de la răscruce vreo cinci minute de drum, când femeia din spate, m-a apucat cu mâna de umăr, zgâlţâindu-mă brusc.
- Stai, opreşte!...
- Ce este, am întrebat-o.
- Opreşte!... Opreşte, să vezi! a zis ea aproape poruncitor. Am stopat "Niva" şi am ieşit mai mult împins de ea afară.
ÎN VREMEA aceea, în primii ani de inaugurare, şoseaua era absolut liberă, mai nimeni nu o folosea. Treceam eu din când în când, şi pe tot parcursul se mai întâmpla câte un motociclist sau câte un mic tractor cu remorcă. Pentru mine era extrem de binevenită, glumeam chiar uneori că a fost construită anume cu o asemenea destinaţie.
Stăteam toţi pe şosea şi ne uitam contrariaţi la pasagera noastră.
- Vină să vezi! a rostit, trăgându-mă de mânecă. M-a îndemnat spre panta din stânga de unde venea într-adevăr zgomot dezordonat de motoare.
Am ieşit pe culmea apropiată şi îndată, ca năucit, am început să-mi lămuresc unde sunt şi ce se petrece.
- Uite ce fac şpigonii! mi-a strigat femeia. Înţelegerea a venit ca o lovitură de măciucă pe neaşteptate. Eram acolo, pe culme, în dumbrava de stejari de lângă Chişinău, care domina locul pe o întindere de câteva zeci de hectare. Vorbă să fie - dumbrava de stejari... Dispăruse dumbrava aproape în întregime. Pe tot întinsul ei zăceau coroane şi trunchiuri dezrădăcinate, printre gropi gigante şi muşuroaie de pământ. Numai parte înspre vale, de unde venea zgomotul, lucrau de zor maşinile ucigătoare, tractoare grele şi buldozere. Cu lanţuri şi cu căngi ciclopice de metal, prindeau trunchiurile şi le dezrădăcinau prin repetate smuncituri de coloşi.
- Ai văzut? s-a răstit la mine femeia. De două săptămâni ucid pădurea, şi iaca, o mântuie, n-are cine o scăpa.
Cum stăteam năucit, a tăcut şi ea un răstimp, apoi a adăugat mai domol:
- Dumneata eşti de la radio, de ce nu le spui? Este pe undeva un drac care vra să strice, un şpigon. Şi grădinile şi viile le smulg din rădăciniş.
Cum se poate asta?
A FOST o văicăreală lungă în care nu ne-am putut lămuri. Şi ce era de lămurit când oamenii se zbăteau fără scăpare sub dictatul stupidităţii? De abia acuma au ieşit mulţi care ştiu a lămuri.
Cunoşteam bine dumbrava aceasta. Era o mândreţe de pădure cu copaci, parcă pe alese, tot stejari, unul ca unul. Întemeiată fusese poate de peste un veac, aici, în imediata apropiere a oraşului. Plămânii Chişinăului, aşa îi ziceau oamenii. Se adunau aici, în prospeţimea înverzită, la sărbătorile primăverii.
Cine putea s-o condamne la nimicire? Cine a împlinit neagra faptă criminală? Nici azi nu ştiu, parcă nu ştie nimeni. Nici n-am întâlnit pomenit undeva fapta aceasta. Ştiu numai cum s-a răzbunat pădurea. Acolo unde i-au fost rădăcinile, s-a prăbuşit pământul, toată culmea dealului, pe o întindere de kilometri. S-a prăbuşit şoseaua şi au izbucnit apele din fund. Aproape doi ani au cărat aici molozuri şi dărmături, şi uriaşe bârne de beton ca să înalţe din nou culmea dealului cu şoseaua. S-a lucrat ca la o mobilizare în timp de război, cu nenumărate camioane, compresoare, buldozere şi cu simple hârleţe de mână. A fost, cum se spune, totul pus la locul său. Acuma şoseaua a devenit mai frecventată, mai zgomotoasă.
Numai că acolo unde a fost pădurea de stejari, pământul a rămas vătămat: de o parte şi de alta, în loc de copaci se întind bâltoace stătute, cu broaşte şi cu stufăriş.
Atâta ştiu, din ceea ce văd cu ochii.
DACĂ ar fi s-o întâlnesc acuma pe ţăranca înspăimântată de atunci, spre ruşinea mea, n-aş putea să-i spun altceva cu înţeles mai limpede.

See also:

-	Înregistrări video -> Secvenţe din emisiuni, cronici -> Din cronica familiei -> Nucul lui moş Dionis, Mălăieşti