art. "Andrei Lupan: Începuturi" (partea 2) (sub genericul "Candidaţi la Premiul de Stat URSS")

Ziarul "Cultura", Chişinău	17.08.1974
art. "Andrei Lupan: Începuturi" (partea 2) (sub genericul "Candidaţi la Premiul de Stat URSS")
the original: (492KB) (1021KB)	Author : Beşleagă Vladimir - scriitor
updated: 2007-04-17 20:13:17

Candidaţi la Premiul de Stat al Uniunii RSS

ANDREI LUPAN: Începuturi

[...]
...fel să se pună în acord cu ceilalţi, cu lumea. Despre sine autorul spune, întrebându-se: «voi putea săvârşi... un om întreg din mine sau mai exact din sufletul meu, un suflet cum îl vreau să fie! Dar el işi dă seama, că propria fire, sufletul său e un ceva obiectiv, un ceva dat, pe care nu-l poate modela după propria dorinţă, mai bine zis, că intervenţiile conştiente au o limită, reducându-se doar la o bună dirijare a datelor firii sale. Or, să fie fidel sie însuşi. «De fapt, nu ştiu dacă vreau cu adevărat să fiu om întreg, cu suflet neprefăcut în înţelesul comun al cuvântului. Poate doresc altceva. O viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea. O viaţă aspră şi amară... De-ar fi această viaţă chiar murdară pentru restul lumii şi absurdă, să fie în ochii mei adevărată». Autorul este sincer până la cruzime cu sine însuşi, aşa este, aşa trebuie să fie orice om, care vrea să se depăşească. Numai făcându-şi un proces de conştiinţă, punându-şi în balanţă toate calităţile şi deficienţele, numai atunci se poate depăşi, poate creşte, se poate dezvolta, perfecţiona.
Vorbeam mai sus de setea de ideal a tânărului Lupan, care ideal nu era clar încă la începutul notelor de care ne ocupăm, dar care se conturează din ce în ce mai mult, până ajunge să se limpezească definitiv, prin încadrarea poetului în activitatea politică, întâi ca membru al comsomolului (1934), apoi ca membru al partidului comunist (1936). Calea aceasta este însă plină de frământări interioare, de mutaţii psihice şi de idei în sufletul şi conştiinţa lui. «Simt nevoia unei pasiuni mari, dezinteresate», scrie tânărul Lupan în 1933. «Mi-e duşmană viaţa care am trăit-o», adaugă în alt loc, şi noi simţim cât de fierbinte este nemulţumirea de sine a poetului. «Ne trebuie... o conştiinţă de sine, de tot ce voim şi simţim, pentru că vorbim doar: «eu, tu, noi» - şi aceasta presupune o individualitate conştientă de faptul existenţei sale». Şi mai jos, autobiciuindu-se fără menajament: «Dobitocus! Grăbeşte-ţi osânda la căldură, dragul meu, prea paşnic dobitoc!» E cuprins în aceste cuvinte dispreţul faţă de somnul conştiinţei, revolta faţă de propria lene a minţii, este o chemare spre ieşirea hotărâtă din sfera tabieturilor şi deprinderilor naturale, patriarhal-împăciuitoriste. Cuvinte, care, citite, te fac să te cutremuri şi să simţi cu toată fiinţa marile energii ce clocoteau în tânărul ţăran cuprins de ambiţia să arăte lumii de ce este el în stare.
O întrebare dintre cele mai mistuitoare, care îl frământă, este aceea privind metodele, căile de atingere a scopului propus (despre care nu ştim încă). «Sunt aici pe pământ cuceriri mari plătite cu sânge şi cu moarte sau toate ascensiunile se fac în labe, târâş?». Iată dilema ce se conturează în înţelegerea tânărului: a-şi formula un scop, un ideal şi a-l atinge prin renunţarea la sine, la demnitatea sa umană, «târâş» sau a înainta spre el cu fruntea sus, fiind gata să-şi verse sângele, să plătească cu viaţa şi moartea sa? Neîndoielnic, ambianţa socială, realitatea burgheză îi oferea exemple numeroase, când omul, pentru a face o carieră, a realiza o ascensiune, acceptă să înainteze spre scopul său în genunchi, prin noroiul înjosirilor, dezumanizării. Tânărul nu acceptă, respinge categoric această din urmă cale, şi aici vedem cristalizându-se în conştiinţa lui una din trăsăturile fundamentale ale personalităţii, ale firii, ale vieţii lui de mai departe.
Şi acum să vedem cum îşi formulează el scopul vieţii, cum îşi defineşte idealul, spre care îşi va îndrepta toate energiile sufletului, existenţa. Paginile acestui jurnal intim, care ia uneori forma unui dialog (schimb de scrisori, poate) între doi prieteni, care prieteni sunt de fapt o singură persoană, autorul dialogând cu sine însuşi, - cuprind meditaţii în versuri, dovadă că tânărul Lupan îşi definise în fond forma activităţii sale - poezia. Dar cu ce altă avere, cu ce altă armă decât cuvântul putea intra în arena vieţii un fiu de ţăran? «Cerc o acţiune autonomă, - spunea autorul - pe care mă voi sforţa să o menţin. Trebuie, de-o mie de ori trebuie, căci vreau să rămân cu ce-i mai de preţ în mine, pe foi de hârtie!». De unde înţelegem, că poetul era conştient nu numai de enormele energii spirituale, de potenţialul psihic uriaş ce-l poseda, dar şi de remarcabilele valori umane, pe care simţea nevoia să le exteriorizeze, să le materializeze în forma unor scrieri literare, în producţii poetice. Când după o zi intreagă de muncă asupra coalei de hârtie îşi dă seama că n-a reuşit să scrie nimic bun, se întoarce iar asupra sa şi spune: «Am privit seara aspectul jalnic al primei foi şi am rupt-o descurajat. Mă gândeam la un fapt stupid. Ce-aş fi în stare să fac cu scrisul meu?» Urmează un model de poezie în spiritul vremii: pe jumătate meditaţie pesimistă, pe jumătate romanţă nostalgică, care vine să ne spună că, deşi tânărul autor simţea nevoia unui sprijin real, unui izvor concret, viu pentru inspiraţia şi creaţia sa, nu-l găsise încă, se afla în sfera lecturilor, viselor goale, a influenţelor literare ce-l striveau, nedându-i posibilitatea să se manifeste, să se realizeze, să se dezvăluie pe sine însuşi. Ori, cum spune într-un loc: «stăpânirea drumului tău unic», adică a ceea ce este al tău, şi numai al tău.
Pentru a exemplifica, transfigurată în imagini poetice, starea de spirit a autorului în acea perioadă a zbuciumului, frământărilor, vom cita următoarele versuri din jurnal: «Ce?/ Dar întrebarea pe cine-l va pătrunde?/ Că nu se naşte ca săgeata, -/ Zbor spre ţintă,/ din inima care-a gemut... / Ne stinge-n gând odată, / făr-de pornire undeva, / pe când începe bruma serilor./ Cine merge cu inima să bată / de un vis iscodit / e-al zărilor./ Amurguri fără za,/ pe muchii de deal pleşuve,/ spinii uscaţi,/ iarba făr-de rădăcină,/ în loc gol,/ nici frunze, nici izvor,/ pentru deşteptarea adâncurilor.../ În el strălucirea dacă o va trezi -/ cine? - va striga/ plecat cu ochii pe zi;/ tăcere, lumină!/ Că ziua surâde/Iar în noi durerea se dezbină/ veche,/ Şi geana în curând se va deschide.»
Versurile citate aici fac parte din notele de jurnal, purtând titlul «Din caietele vremii» şi sunt scrise în aceeaşi perioadă antebelică, la fel ca şi ciclul care deschide «Scrierile», cu simbolica denumire «Din tăceri». (De altfel, aşa cum apare acuma, ciclul «Din tăceri» ne vădeşte un talent viguros, având bine conturate aproape toate coordonatele proprii creaţiei poetice lupaniene de mai târziu, în perioada sovietică, şi merită, neîndoielnic, o analiză aparte, detailată, în cadrul acestor pagini, însă, mi-am propus să exprim anumite păreri, discutabile, poate, despre perioada de formare a personalităţii creatoare a poetului anume pe baza notelor sale de jurnal, referindu-mă doar la versurile încorporate în aceste note, pe care autorul însuşi nu le-a inclus în opera poetică propriu zisă.) Ultimele rânduri vor să sugereze o presimţire a iluminărilor ce vor urma, aşa cum o spune autorul prin versul: «şi geana în curând se va deschide». Deşi, la drept vorbind, vagul mai dăinuie în aceste versuri, fiind o reminiscenţă a lecturilor neasimilate, a tributului plătit modelor literare ale vremii sau, poate, o treaptă necesară în evoluţia creatoare a tânărului poet.
În pagina ce urmează, acelaşi Macar (care nu e altul decât alter ego-ul autorului) notează: «...să prind legătura firească între aceste două fiinţări: viaţa mea şi a tatălui meu». Dacă până aici toată atenţia autorului era concentrată asupra propriei persoane, asupra propriei vieţi şi a frământărilor din sufletul său, acum el simte nevoia de a-şi analiza existenţa nu luată izolat, ci incluzând-o în şirul generaţiilor, deci în aspect istoric.
În poemul «Încercare de nepoveste», ţesut pe canavaua basmului «Capra cu trei iezi», poetul povesteşte, în mod alegoric, întâmplarea bietei capre, ca şi cum ar fi fost o biată ţărancă vădană, al cărei bărbat a fost împuşcat de nişte boieri, care-şi făceau pe-aici de cap cu arme, /cu ogari/ şi cu muieri...
Capra a rămas cu cei trei iezi orfani, a umblat cu datu-n judecată, cu lacrimi, cu boceli.
Şi a înţeles capra că plânsul,/ nu face nici un pitac, dacă-i plâns de om sărac.
De la existenţa tatei tânărul autor urcă la analiza existenţei altor oameni, a satului său, a sutelor de sate oropsite şi necăjite. «Mortalitatea e în creştere atât printre copii, cât şi printre adulţi, - notează autorul, şi te cutremuri la întunecatele realităţi ce le descrie. - Majoritatea zdrobitoare e subalimentată. Copiii nu ştiu de şcoală... Dă uneori câte-o boală în sat şi seceră de-a valma dintr-o margine în alta. Pentru ţărani e aceeaşi tragedie: tifosul pentru adulţi, scarlatina pentru copii, brânca pentru porci, difteria pentru păsări». Este de neînchipuit să credem că un fiu de ţăran, care trăise toate acestea, care suferiseră laolaltă cu fraţii şi părinţii mizeria vieţii, cu lipsurile şi bolile inerente, să cultive o poezie ermetică, simbolistă sau să-şi îngăduie un joc gratuit de-a literatura, făcând artă pentru artă. Ţăranii pentru el nu e o noţiune abstractă, e clasa din care a ieşit şi care aşteaptă ca el să dee glas durerilor şi năzuinţelor ei. Şi ce mult se apropie felul de a munci al ţăranului de felul cum ar trebui să muncească poetul, atunci când îşi notează această poruncă în forma unui îndemn venit din partea tatei: «De ce nu lucrezi mai gospodăreşte, fiule? Începe lucrul de sub nas şi du-l încet-încet, dacă vrei să ajungi departe». Şi poetul ascultă şi munceşte dârz, cu încăpăţânare chiar, căci poate oare el să se lase pradă lenii, în vreme ce semenii lui, ţăranii, muncesc după cum spune: «Şi muncesc statornic, greu şi de prisos, de după miezul nopţii până se întunecă seara de tot. Munca lor obositoare, haină, care-i stoarce şi-i face să cadă pe la 45 de ani, răpuşi de slăbiciune şi boli, munca lor sfântă şi lăudată e o batjocură a pământului, de cum se înmoaie zăpada şi până în inima toamnei». Iar foamea ce seceră oamenii şi dobitoacele? Citiţi episodul cu caii satului alungaţi prin păduri, pentru că oamenii n-aveau nutreţ, herghelia fugind nebună ca un spectru al foamei, cel cu râia ce se întinde din casă în casă până ce a ajuns şi la popa şi abia atunci a fost chemat medicul...
Realităţi sumbre, de necrezut pentru noi astăzi, dar au fost realităţi. Când meditezi asupra acestor pagini de jurnal, îţi dai seama încă o dată de marea forţă demascatoare a poeziei lupaniene, care-şi avea sursa în durerea sa pentru poporul oropsit, ţinut în mizerie şi bătut de pumnul legii şi în revolta contra celor îmbuibaţi, care guvernau ţara şi dispuneau de destinele celor ce munceau.
O notă culeasă cu petit, dar care aduce lămuriri esenţiale privind orientarea tânărului Lupan, cercul de lecturi şi probleme ce-l preocupa, influenţa ce au exercitat-o asupra lui anumite cărţi citite de el în acea vreme: «Cartea în traducere franceză se numea: «Le deuxieme jour de la creation. Ilya Ehrenbourg». Venise cu duhul ei nou, răscolitor, şi cu eroii care chemau la un control inevitabil, demult întrezărit». Concluziile, spre care-l conduce lectura acelei cărţi a unui scriitor sovietic este că eroii ei «afirmă creaţia, munca. Dar ce facem noi? Ce putem găsi valabil în noi în afară de imbecilitatea noastră cotidiană?». Răsună un autoreproş, fără de cruţare, pe care l-am mai întâlnit şi care e una din trăsăturile principale ale autorului acestui jurnal.
Deocamdată, pe baza notelor din care spicuim, vedem că felul de înţelegere a lumii, a realităţii sociale este în fond aceea formată acasă. În imaginaţia, în înţelegerea ţăranului, oropsit de munci grele, ce ţineau din primăvară până în toamnă, din zori de zi până seara târziu, salvarea era ieşirea din mediul rural şi plecarea la oraş. Ca acel Arhip, un băietan de şaisprezece ani, care a fugit de acasă, de la părinţi, «la Bălţi, în ţara făgăduinţei», dar care a ajuns un paria, un vagabond «fără palton şi fără culcuş, rătăcind prin măhăli după lucru», pentru ca, până la urmă, hămesit de foame şi cu picioarele bocnă de ger, să ia cale întoarsă spre sat. Tot de filosofia de secole a ţăranului ţine şi convingerea că scăparea de muncile grele şi istovitoare ale câmpului e să pleci la carte, să înveţi, fără a-şi închipui că într-o societate bazată pe exploatare şi intelectualii sunt nevoiţi să-şi vândă vlaga creierului şi nervilor.
La sfârşitul notelor, extrase «Din caietele vremii», citim un poem cu titlul «Abecedar», care are forma unei adresări-porunci din partea părinţilor, sau poate a întregii ţărănimi, căci stilul e subliniat oral, aşa cum ar vorbi un tată către fiul său:
«Copilule, să înveţi carte!/ Pui zălud de ţăran.../ Acolo, în droaia aceea de băieţi,/ Să fii smerit,/ Să fugi de harţă,/ Să tot asculţi,/ Să tot înveţi, / Că cine ştie carte /Ajunge departe în viaţă./ Poate-i avea noroc să pleci din sat,/ pe la învăţături mai mari,/ de unde vin prin sate cărturari,/ poate-i scăpa de viaţa asta,/ de ticăloşi şi de plugari». Este exact ideea despre care vorbeam ceva mai sus: în învăţătura de carte ţăranul vedea scăpare de munca grea a pământului, de mizeria şi sărăcia vremii. Însă în versurile ce urmează acestora răsună alte note, pătrund alte motive, care, depăşesc sfaturile pur practice, el, ţăranul, prin gura căruia vorbeşte poetul, dându-şi seama că lumina cărţii aduce lumina minţii, iar mintea luminată totdeauna năzuie spre dreptate, dreptate socială, în primul rând, şi că, pornit pe calea învăţăturii, fiul de ţăran va ajunge, neapărat va ajunge, la ideea şi necesitatea luptei sociale, de clasă, la activitatea politică.
«Iar când vei fi mai mare şi-mbrăcat / frumos ca cei din târg, / după multă buche şi greu sârg,/ să ţii minte,/ să te gândeşti la noi./ Oriunde-o fi,/ oricum vei vieţui./ sau fericit şi dezmierdat de soartă, / sau prigonit de nenoroc,/ alături de cel mic şi urgisit,/ sau pedepsit şi zăbrelit departe/ pentru cine ştie ce gând nelegiuit,/ Tu/ Să ai a te gândi neîncetat/ cu dor şi cu nădejde / la fundătura asta şi la sat...»
Este cuprins în aceste versuri crezul poetic şi social militant al poetului, căruia Andrei Lupan i-a rămas în cel mai înalt grad fidel în întreaga-i activitate de mai târziu, pe parcursul deceniilor, atât în opera literară, cât şi în activitatea sa de om politic şi activist pe tărâm cultural.

***

Aceste scurte reflecţii mi-au fost prilejuite de lectura notelor «Din caietele vremii», la care am revenit după întâlnirea ce-am avut-o la Uniunea scriitorilor cu învăţătorii de limbă şi literatură moldovenească din republică şi la care întâlnire a fost atinsă starea activităţii cenaclurilor literare în şcoală. Într-adevăr, mă declar de acord cu afirmaţia poetului, că un talent adevărat până la urmă va răzbi la lumină, şi în cele expuse nu am urmărit alt scop decât ca, pe baza notelor de jurnal de tinereţe ale poetului nostru îndrăgit, să arăt ce muncă aprigă şi dârză urmează să dee un talent la începuturile sale, cu sine însuşi şi cu mediul, pentru ca să se poată forma şi consolida, să-şi formeze propria personalitate de om şi creator. Fie-mi permis, cu această ocazie, să-mi exprim adeziunea totală la gestul ce l-a făcut organizaţia de scriitori din republica noastră, propunând candidatura lui Andrei Lupan la Premiul de Stat al Uniunii RSS în domeniul literaturii şi artei pe anul 1974 şi să subliniez încă o dată înalta valoare a operei poetului pentru literatura moldovenească şi pentru literatura sovietică multinaţională, al cărei strălucit exponent este poetul Andrei Lupan.

Vladimir BEŞLEAGĂ.