|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Ziarul "Cultura", Chişinău | 10.08.1974 |  |
| art. "Andrei Lupan: Începuturi" (partea 1) (sub genericul "Candidaţi la Premiul de Stat URSS") |
||
the original:
(320KB)
|
Author : Beşleagă Vladimir - scriitor |
|
Candidaţi la Premiul de Stat al Uniunii RSS ANDREI LUPAN: Începuturi Luând cuvântul, alături de alţi scriitori, în faţa unui grup de învăţători de limbă şi literatură moldovenească din republică, sosiţi la cursurile de perfecţionare, am remarcat, printre altele, faptul - am spus: tristul fapt - că în cursul ultimilor ani apar prea puţine talente literare din mijlocul elevilor. Pe când, ziceam, acum şase-şapte ani tradiţionalele olimpiade literare republicane, organizate de facultatea de filologie a Universităţii, cu participarea Uniunii scriitorilor, veneau să evidenţieze o serie întreagă de băieţi şi fete nu numai îndrăgostiţi de cuvântul artistic, dar ei înşişi autori ai unor frumoase compuneri, fie în proză sau în versuri, ba chiar şi în genul dramatic, cel mai greu şi deficitar gen, după cum susţin dramaturgii înşişi. În continuare, îmi exprimam părerea, fundamentată în parte pe convorbiri cu pedagogi, in parte pe proprii observaţii, că interesul faţă de cuvântul artistic, activitatea cenaclurilor literare în şcoli a scăzut mult, că în acest domeniu constatăm o stagnare cvazitotală şi că e o situaţie îngrijorătoare, care nu mai poate fi tolerată. La acea întâlnire a participat, a luat cuvântul, a vorbit, şi-a împărtăşit părerile, a citit din versurile sale şi poetul-academician Andrei Lupan. Dumnealui a adus intersante desluşiri în ce priveşte problemele de dezvoltare a limbii literare moldoveneşti contemporane, a însuşirii ei de către masele largi de oameni ai muncii, a vorbit despre predarea literaturii artistice în şcoală, despre rolul prim ce revine învăţătorului de limbă şi literatură în propaganda cărţii artistice la sate. Tot odată, tangenţial, şi-a spus părerea - e părerea mea personală, a subliniat dumnealui - că cenaclurile literare din şcoli sunt chemate să cultive elevilor dragostea pentru cuvântul artistic, pentru frumos, pentru literatură, şi nu «să crească poeţi şi scriitori». Cunoscând firea hărţăgoasă a poetului, am încercat să-i obiectez, că eu, vorbind, n-am avut în vedere să cerem învăţătorilor de limbă şi literatură «să pregătească» sau «să crească» scriitori, ci să învioreze lucrul cenaclurilor literare, care, la rândul lor, vor crea condiţii favorabile, necesare pentru manifestarea tinerelor talente literare. Şi aici veneratul poet mi-a replicat, spunând cu tărie în glas, că: talentul, dacă-i talent, îşi va croi el drum singur, să n-avem grijă, dar dacă vom căuta să descoperim şi să creştem talente, vom crea teren prielnic pentru grafomani. Adică, talentele să răzbată singure, dacă au putere şi încredere în sine. Probabil că în chestiunea aceasta, extrem de delicată şi complexă, ca în toate problemele de acest fel, adevărul e undeva la mijloc. Are dreptate poetul-academician Andrei Lupan, dar am dreptate şi eu. La urma urmei, faptul rămâne fapt, independent de părerile expuse în cadrul întâlnirii cu învăţătorii: activitatea cenaclurilor literare lasă mult de dorit, apariţia de talente din mijlocul elevilor, azi, e de domeniul viselor, aşteptării. *** Opera lui Andrei Lupan, realizată pe parcursul a mai bine de patru decenii, mai ales acum când a apărut integral în trei volume, vine să ni se prezinte ca o reflectare veridică, emoţionantă a marilor transformări sociale şi culturale, prin care a trecut poporul nostru în acest interval de timp istoric. Creaţia poetului se situază, incontestabil, printre valorile de frunte ale literaturii sovietice moldoveneşti, este bine cunoscută şi îndrăgită şi de cititorul din republică, şi de cel unional. Poezia sa, de la apariţia primei plachete, întitulate simplu «Poezii» în greul an de după război, 1947, şi până la ultima culegere, purtând pe copertă cuvântul cu sonorităţi de limbă veche «Gromovnic», a intrat şi trăieşte ca un factor dintre cele mai active în conştiinţa maselor de oameni ai muncii, ajutându-i şi inspirându-i în construirea unei vieţi noi, în marea familie a popoarelor sovietice. Poet, neobosit activist pe tărâm social şi cultural, Andrei Lupan, trecut de vârsta celor şaizeci de ani, dă dovadă de aceeaşi vigoare tinerească, de spirit creator, de participare cu dăruire de sine la tot ce se face în literatura şi viaţa culturală a republicii. Felul său de a fi, trăi, munci, neastâmpărul ce-l caracterizează, este un model de urmat pentru noi, scriitorii - şi cei mai în vârstă, şi cei mai tineri. Ceea ce impresionează la Andrei Lupan este atitudinea hotărâtă, realistă faţă de cutare stare de lucruri, faţă de cutare eveniment, care intră în sfera lui de interese şi activitate. O altă trăsătură este consecvenţa nestrămutată cu propriile convingeri, felul deschis, direct de a-şi expune părerile. Aş susţine chiar că poetul apărea de la prima carte publicată - deşi era, ce-i drept, un debut târziu, la 35 de ani - apărea complect format, fără să înregistreze, ulterior, diferite etape de evoluţie, devieri de la idealul estetic şi social, formulat în tinereţe - lupta pentru dezrobirea semenilor săi, pentru dreptatea socială şi o viaţă demnă, avută, lupta pentru idealul comunist, căruia şi-a închinat viaţa, ca om, şi sufletul, ca poet şi cetăţean. *** Luată în întregime, creaţia lui Lupan s-a bucurat dintotdeauna de atenţia istoricilor literari şi criticilor la zi, atât de la noi, cât şi din alte părţi, a fost studiată, analizată, interpretată în toate compartimentele ei - poezie, dramaturgie, traduceri, poate mai puţin - publicistică. Bineînţeles, o operă atât de variată, originală şi interesantă va oferi totdeauna substanţă pentru noi exegeze şi interpretări. În ceea ce urmează nu mi-am pus scopul de a enunţa opinii noi, inedite în acest plan, vreau doar să atrag atenţia cititorului şi criticilor literari asupra unei laturi, care le-a scăpat, şi anume - asupra personalităţii poetului şi activistului social şi cultural Andrei Lupan. Pentru că în multe privinţe anume prin felul său de a fi şi a se produce în faţa unui auditoriu, public de cititori sau altă asistenţă, prin discursurile şi luările de cuvânt, prin ceea ce se numeşte elocinţă, artă oratoricească, poetul nostru ajunge să exercite o influenţă dintre cele mai puternice, mai emoţionante în domeniul vieţii literare, culturale, în domeniul gândirii, înţelegerii şi promovării ideilor de stringentă actualitate. E o latură, o faţetă dintre cele mai importante ale personalităţii şi activităţii dumnealui, e unul din componentele talentului lupanian ca om care profesează arta cuvântului, om al cărui verb e o temută, pentru dogmatici şi anchilozaţi, armă de luptă... Am făcut această digresiune nu de dragul vorbelor, ci ca să revin la chestiunea pusă în discuţie la începutul acestor fugare note, şi anume: aceea a intensificării activităţii cenaclurilor literare în şcoli, a cultivării gustului pentru literatura artistică, pentru frumos, a stimulării, cultivării şi îndrumării tinerelor talente din mijlocul elevilor, chestiune atinsă la amintita întâlnire cu învăţătorii de limbă şi literatură moldovenească din republică. Când maestrul Lupan a replicat, spunând: să nu cerem cenaclurilor «să crească poeţi şi scriitori», am avut un sentiment contradictoriu, de nedumerire şi de regret tot odată - cum, un poet cu renumele lui Andrei Lupan n-ar vrea să apară noi talente literare din mijlocul celor mai tineri îndrăgostiţi de literatură? Apoi, când şi-a expus partea a doua a gândului: «aşa putem ajunge să creştem grafomani», adică scriitori falşi, pe urmă, a adăugat: «eu nici odată n-am fost contra tinerilor», ceea ce e foarte şi foarte adevărat, în fine, şi-a încheiat gândul, după cum spuneam: «talentul adevărat va răzbi prin orice greutăţi», atunci mi-am zis: în aceste cuvinte poetul s-a exprimat pe sine însuşi în cel mai concis şi clar mod. Da, un talent adevărat, dacă e talent, până la urmă va învinge greutăţile, va răzbi la lumină, va ajunge la inimile oamenilor, semenilor săi. «Dar dacă nu le va învinge? - M-am întrebat. - Dacă va fi el învins de acele greutăţi şi obstacole? De ambianţa antiliterară, de indiferenţa celor din jur... Şi se va stinge, se va pierde - atunci? Desigur, pierind un talent, noi, poate, nici nu vom şti, că el înmugurise, că era să izbucnească cu o lume nouă de frumuseţi şi adâncimi de gândire... Aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori, cu atâtea talente din mijlocul poporului în decursul multor sute de ani de viaţă sub regimurile vechi... Avem noi oare dreptul, astăzi, să lăsăm la voia întâmplării această sferă a vieţii spirituale a tinerilor noştri, care este creaţia literară-artistică?». Aceste gânduri şi reflecţii mi-a provocat discuţia, despre care vorbeam, şi tot schimbul acela de păreri, ambele un pic unilaterale, dar conţinând în ele cele două jumătăţi ale adevărului, m-a condus spre gândul: ei bine, dar însăşi biografia de creaţie a poetului Andrei Lupan este un strălucit exemplu a răzbirii prin greutăţi şi obstacole, spre inimile oamenilor, semenilor săi. Ce-i drept, în alte condiţii, în împrejurările regimului burghezo-moşieresc al României regale din anii treizeci în Basarabia. Aş fi curios să aflu: oare tinerii de azi, acei care au deschise în faţă marile porţi ale ştiinţei şi culturii, s-au aplecat asupra paginilor, în care poetul vorbeşte despre frământările şi zbuciumul său, când era la anii lor, la vârsta începuturilor sale, au meditat oare asupra negrăitelor greutăţi, pe care a trebuit să le învingă tânărul aspirant la gloria de poet al neamului său, atunci, poetul apreciat şi îndrăgit de astăzi? «Înţelegem rău măsura faptelor noastre. Ne silim să îmbătrânim curând», - spune Andrei Lupan la începutul eseului, întitulat «Din caietele vremii» şi care cuprinde note făcute de poet în anii 1932 - 1937 (Aflăm din studiul introductiv la «Scrieri» că aceste «Caiete» au fost salvate în timpul războiului de un prieten al poetului, mulţumită cărui fapt avem astăzi posibilitatea să facem cunoştinţă cu problemele ce-l frământau pe tânărul Lupan, să ne dăm seama cât de cât de felul în care a ajuns să se limpezească pe sine însuşi, să-şi formuleze un scop în viaţă, să-şi creeze un ideal literar şi social, să-şi traseze un program de activitate, într-un cuvânt, să-şi făurească personalitatea). În fraza citată mai sus sunt cuprinse elementele de bază ale oricărei existenţe umane active - înţelegerea lumii, conştiinţa şi faptele, adică activitatea practică. E aş zice, întrebarea fundamentală, ce şi-o pune fiece tânăr, care intră în viaţă. Să vedem cum şi-o punea şi o dezbătea poetul Lupan la cei douăzeci de ani pe care-i avea în 1932 şi până la douăzeci şi cinci în 1937, fiind succesiv elev al şcolii agricole, apoi - student la facultatea de agronomie. «Înţelegem rău...» nu înseamnă altceva decât ruptura dintre faptele ce le săvârşim şi interpretarea lor, sensul lor (De altfel, cuvintele acestea sună atât de viu şi proaspăt, de parcă ar fi adresate tinerilor noştri de astăzi, îndemnându-i la o mai profundă şi justă înţelegere a celor ce fac şi întreprind ei). Aşa dar, «înţelegem rău măsura faptelor noastre», scrie tânărul autor în aceste note şi adaugă: «ne silim - să îmbătrânim curând». Deci, căutăm să fim prea peste măsură de înţelepţi, de socotiţi şi prevăzători. «Socoteala şi prevederea», spune mai jos autorul, «sunt duşmani periculoşi. O poticnire evitată azi e o perdea mai mult pe ochi şi un capac de schijă pe inteligenţa ta... Nu-ţi face metru, nici litru şi nici kilogram pentru viaţă. Calcă prin gropi, să ştii că sunt şi ele... Îţi vei sparge capul şi-ţi vei frânge picioarele cu folos». Sunt concluzii izvorâte din propria experienţă de viaţă a autorului, care, plecat la învăţătură din satul lui, de acasă, a luat cu el sfaturile alor săi; să bagi seamă... te duci printre străini... lumea-i rea... Şi tânărul, urmând aceste sfaturi şi îndemnuri, dar tot odată ascultând de propriile îndemnuri ale instinctului de autoconservare şi apărare, se ţinea izolat, departe de freamătul vieţii şi de colegii săi. Îmi vine greu, desigur, să mi-l imaginez pe Andrei Lupan la vârsta aceea, dar cred că nu era decât un obişnuit băietan de la ţară, timid, retras, ca orice fiu de ţăran plecat pe la şcoli să înveţe carte, întâi într-o altă localitate, apoi la Chişinău (Deşi în notele la care mă refer apar nume proprii de persoane, ca Macar Gobrea şi Nicolae Vladu, ca şi cum ele ar prezenta un schimb de scrisori între doi prieteni sau colegi, eu în cele ce urmează, le voi trata ca un jurnal intim, ţinut de poet în acei ani şi nu ca o proză obiectivă sau de analiză, cu atât mai mult că într-un loc autorul însuşi scrie: «Mă găsesc iar înfiorat în faţa jurnalului care-şi flutură pe linii goale zădărnicia hotărârii mele de la început. Aproape două luni l-am părăsit...»). Deci, îndemnul, ce şi-l adresează sie însuşi tânărul, «Calcă prin gropi... Îţi vei sparge capul şi-ţi vei frânge picioarele cu folos» vrea să însemne că el simţea în sinea lui energii mari, energii uriaşe, dar care energii erau înăbuşite de «socoteala şi prevederea» ţărănească, de acasă, nativă. Dar nu numai! Vladimir BEŞLEAGĂ. (Va urma). «Cultura» N 33 (1517) |