art. "Lumină vie" (despre opera lui Mihai Eminescu)

Ziarul "Tineretul Moldovei", Chişinău	01.1980
art. "Lumină vie" (despre opera lui Mihai Eminescu)
the original: (421KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-16 23:24:29

LUMINĂ VIE

Ne întoarcem peste veacuri la izvoarele îndrăgite ale poeziei. Rar de tot s-a întâmplat ca marii poeţi să-şi împlinească misiunea în condiţii de viaţă prielnice, să fie răsplătiţi de contemporani pentru tezaurul de lumină ce ni l-au dăruit. Pe toată faţa pământului, în decursul istoriei, se poate spune că vitregia vremurilor a lovit fără cruţare în aceşti purtători de zbucium, de însufleţire şi de frumuseţe fără moarte.
Moştenirea înveşnicită şi recunoscută astăzi, ca o valoare inerentă propriului nostru suflet, poartă în ea nenumărate mărturii de prigoană şi de grea suferinţă. Pricina e bine cunoscută. Rugul veşnicei frumuseţi a izbucnit din veac, înfruntând opreliştile, inconştienţa, inerţia, a izbucnit ca să biruie în mod necesar împreună cu popoarele luptătoare pe calea progresului şi a libertăţii.
Pentru că marea poezie, în orice împrejurări, devine conştiinţă înflăcărată, din ea se adapă pentru totdeauna setea de adevăr şi de înnoire a oamenilor. Cei care au călcat peste ea cu vrăjmăşie, au fost condamnaţii de istorie.
Din nenumărate destine de mari creatori se înalţă tăria acestui adevăr. Deaceea afirmăm noi dreptul revoluţiei la tezaurul moştenirii culturale. Realitatea noastră sovietică, înflorirea literaturii şi artei în toate graiurile înfrăţite ale lumii noi, acesta e în faptă şi triumful ctitorilor de cultură. În realizările Patriei se împlinesc năzuinţele lor cele mai înalte. Şi întocmai, cum înfăptuim noi toţi în unitate indestructibilă imperativul de viaţă al vremii, tot astfel şi valorile istorice ale culturilor noastre îşi desfăşură infinitele frumuseţi, ca renăscute într-o armonie nouă.
Încadraţi în eroica revoluţiei, noi ridicăm astăzi, ca un triumf al geniului nostru popular, opera lui Mihail Eminescu. Se împlinesc o sută treizeci de ani din ziua naşterii poetului. Ca sub un năvalnic impuls de lumină, ne ridicăm ochii minţii înspre geniul său care se contopeşte cu însăşi poezia. Cu trecerea vremii, cu noile generaţii de cititori, el devine parcă tot mai nedespărţit de fiinţa noastră, sporindu-şi mereu arderea şi frumuseţea.
Aşa se petrece, cum se vede, cu toţi marii poeţi care prin caracterul şi prin opera lor întruchipează însuşi sufletul poporului. Aşa s-a petrecut şi cu geniul lui Puşkin, cu poezia sa veşnic tânără şi înnoitoare. Am putea înscrie aici la nesfârşit nume înstelate, nimbate de taina adevăratei frumuseţi, făuritori de artă, de poezie.
Mihail Eminescu a rămas încadrat şi statornicit în conştiinţa populară cu aureola eroilor plăsmuiţi de folclor. Îl confundăm în adoraţie cu chipurile mitice create de el însuşi, mai ales cu Sărmanul Dionis şi Hyperion. Asta vorbeşte nu numai despre înţelegerea plastică a fanteziei populare, care şi l-a adaptat structurii sale proprii, dar şi despre extraordinara putere de pătrundere şi comunicare a poeziei sale. Numai creatorii cu misiune într-adevăr epocală se contopesc atât de viu şi durabil cu sufletul mulţimilor.
A fost deschizător de drum dintr-o necesitate istorică imperioasă. A făcut limba literară pe care avea să se sprijine pentru veacuri cultura viitoare. Expresia eminesciană smulge din mărginiri graiul bătrân şi-i dă puteri miraculoase. Nici nu e posibil să fie definită amploarea acestei înnoiri. Tot ce a fost cucerire universală în cultură, în filozofie, în sensibilitate lirică, în coordonatele intelectului modern, totul la el capătă factură vie, expresie cristalizată. Şi ceea ce e mai uimitor, asta s-a petrecut nu ca o răsturnare fenomenală, ci ca o regăsire firească. Cuvintele au căpătat viaţa nouă, păstrându-şi şi chiar reafirmându-şi bătrânele temeinicii din cronici şi din balade. Împărat şi proletar, Glossa, Luceafărul, Scrisorile, în aceeaşi vibraţie cu basmul Călin, cu Revedere (Codrule, codruţule), Ce te legeni, apoi Memento mori, Cezara, Sărmanul Dionis şi toate celelalte, e într-adevăr universul fără margini în pulsaţia verbului demiurgic.
S-a spus că a fost un om slab, dezarmat în faţa vieţii. A fost un neadaptabil, a respins orânduiala coruptă burgezo-moşierească, a îndurat mizerie şi prigoană, a încercat şi prăbuşiri tragice, dar în credinţa faţă de poporul muncitor, în lupta între bine şi rău, în protestul social el a manifestat o tărie fenomenală. Îi ştim viaţa şi cunoaştem prea bine suferinţele ce le-a îndurat. Dar el n-a făcut concesii în faţa potentaţilor ci a lovit în ei cu necruţare. Şi-a apărat tragicul destin şi independenţa geniului creator. În această misiune prometeică el n-a ştiut de resemnare. Toată opera sa colosală, în veşnic zbucium şi căutare, sondarea sensurilor absolute, în viaţa socială, în destinul oamenilor şi al civilizaţiilor, în drama proprie, străfulgerările în tării ale lui Hyperion, totul e la înălţimea supremă a încordării şi a înfăptuirii. Totul rămâne în durata veacurilor şi a poporului, în devenirea contemporană a geniului uman.
Rămâne şi azi luminător şi încărcat de zbucium, între noile avânturi ale creaţiei, pe culmea sa de înfăptuire şi de veghe. E mereu cu noi pe drumul datoriei, al demnităţii şi al dragostei noastre.

1980