Un cuvînt de rămas bun - evocări despre Paul Mihnea


Un cuvînt de rămas bun - evocări despre Paul Mihnea
	Author : Lupan Ana - scriitoare
updated: 2007-04-16 23:17:09

UN CUVÂNT DE RĂMAS BUN
(EVOCĂRI)

Cu întârziere am aflat că a murit poetul Paul Mihnea, faţă de care am o datorie veche. Tot vroiam să i-o plătesc şi iată când a venit timpul - când el nu mai este.
În viaţa mea Paul Mihnea a fost primul poet viu cu care am făcut cunoştinţă. Era după război şi seceta cea groaznică din anii 46-47. Pe atunci învăţam la tehnicumul din Cocorozeni şi nici nu visam să ajung cândva printre oamenii din lumea literelor.
Ieşisem din război destul de prăpădită şi la propriu, şi la figurat. După mult umblet şi zbucium, ca să-mi refac cumva sănătatea, fratele meu mi-a făcut rost de o foaie la Eupatoria, la sanatoriul "Sacco şi Vanzetti". Acolo unde era marea, soare şi nămol trebuia să-mi vin în fire - aşa mi-au spus specialiştii. Problema însă era că aveam nevoie de un condrumeţ pentru ca să plec aşa departe. Un drum atât de lung nu mă simţeam în stare să-l fac singură.
- Ai o ocazie minunată, - mi-a spus fratele, - taman pleacă un poet de-al nostru la Semeiz, dar de acolo e o zvârlitură de băţ până la Eupatoria.
Era pe la începutul lui martie. Mă simţeam puţin stingherită de un asemenea condrumeţ: bărbat, dar încă poet...
Un poet în închipuirea mea nu putea fi un om obişnuit. El trebuia să fie din altă lume, streină pentru mine - o lume ireală, misterioasă, care-i aparţine numai lui.
Plecam cu trenul "Chişinău-Odesa". Când am intrat în compartiment, Mihnea era de acum acolo.
- Uite, - mi-a spus fratele, - asta-i cel mai mare poet din Moldova. Apoi, adresându-se dumnealui, - Sora mea, te rog să ai grijă de ea dacă va fi cazul.
A pornit trenul, obişnuindu-mă puţin cu situaţia, am ridicat sfioasă ochii să-l văd mai bine pe însoţitorul meu, căutând să găsesc într-însul ceva din trăsăturile, pe care trebuia să le aibă un poet în închipuirea mea.
În faţa mea, pe o laiţă şedea un om slăbănog, palid, jerpelit, îmbrăcat într-o haină, după care nu puteai să-ţi dai seama: e o manta soldăţească ori ceva refăcut din ea. Avea ochi aprinşi, puţin adânciţi în orbite, în care fremăta pulsul neastâmpărat al vieţii. Ce e drept, pletele erau ceva mai lungi decât se obişnuia pe atunci. Era şi el puţin încătuşat, căutând pe-semne un capăt de vorbă.
- Dumneata dece n-ai fost la discuţia piesei fratelui săptămâna trecută? - m-a întrebat fără nici o introducere, parcă cerându-mi socoteală. - A fost o discuţie foarte interesantă. Portnoi a vorbit o oră jumătate. Măi, ce limbă - ceva grozav! În comparaţie cu ceea ce se scrie... Dar chipul Tuşei cât face! Dumneata măcar ai citit piesa?
Trebuie să fiu sinceră, n-o citisem. Văzând că nu poate găsi în mine un interlocutor, a schimbat tema "discuţiei":
- Dumneata de ce suferi?
I-am povestit.
- Ei lasă, o să ne întoarcem de acolo sănătoşi! Aer de mare... - parcă vroia să mă consoleze.
Trenul se îndepărta de Chişinău şi încetul cu încetul am simţit cum mă cuprinde un fel de amorţeală neplăcută - mă pătrundea frigul.
- Ştii că e frig în vagon, - parcă-mi ghicise starea, - şi eu sunt îmbrăcat atât de subţire. M-a sfătuit Lupan să nu iau lucruri călduroase, fiindcă în Crimea e cald. Şi într-adevăr, dece sa târâi bagaj de prisos? Până acolo rezistăm noi cumva.
- Până la Odesa o să fie mai greu. Acolo am o mătuşă, - a continuat el, vrând parcă să mă încurajeze. - Tragem la dânsa, o să ne încălzim şi mâine plecăm mai departe cu vaporul. Nu cred că şi acolo va fi frig. O să rezistăm, - a repetat el.
Şi într-adevăr am rezistat. Dar cum?
La Odesa am ajuns în miez de noapte. Sleiţi de frig şi oboseală, am colindat pe străzile Odesei, căutând casa mătuşii. Când am găsit-o parcă ne încălzisem puţin. Pe scară, undeva la etajul III, el s-a oprit brusc şi a început să dezbrace mantaua. L-am privit nedumerită, neînţelegând dece o face. Sub manta era numai o cămaşă. El a dezbrăcat-o şi pe aceea, rămânând într-un maiou. Văzând că mă holbez tot mai tare şi mai tare, a încercat să-mi explice:
- Ştii, mătuşa cunoaşte cămaşa asta - e a fratelui meu care a pierit în război. Dacă o vede se va amărâ. A îmbrăcat mantaua peste maiou şi a continuat să urce scările.
Am urcat o scară veche, largă, cu trepte de fier, dacă nu mă înşel, până la etajul IV sau V şi el a sunat la o uşă masivă de lemn. A sunat lung şi insistent. Din locuinţă nu răspundea nimeni. A mai sunat de câteva ori. Făcea pauze şi iarăşi suna.
- Oare să fi plecat undeva? Ştiu bine că locuieşte aici, are şi un fecior.
Ostenit, s-a aşezat pe o treaptă, a făcut o pauză. Un bec slab lumina scara.
- Ştii, mi se pare că darul meu de la dânsa se trage... De fapt şi mama avea ceva poetic în ea, dar mătuşa are ceva mai mult... Poezia nu i se dă oricui şi eu sunt mândru că mă aflu printre aleşii ei...
Iar s-a întins spre sonerie. În sfârşit dincolo de uşă s-au auzit nişte paşi.
- Cine-i acolo? - a întrebat o voce somnoroasă.
- Sunt eu, Paul, nepotul matale. Am sosit de la Chişinău, deschide.
- Eu n-am nici un nepot Paul, - a răspuns morocănos o voce. Şi s-a lăsat linişte.
Paul a mai sunat vre-o 10 minute, dar înţelegând că nimeni nu se va apropia de uşă, a început să coboare scările. Eu mergeam după el.
- Oare să nu fi fost ea? Nu, era vocea ei...
Nu ne ramânea decât să dormim pe scările celea, dar el a găsit o soluţie:
- Mergem la hotel! Nu e departe de aici. Dumneata mai poţi umbla?
Puteam - nu puteam, trebuia să mă mişc.
La hotel, ca de obicei, locuri nu erau. Holul era arhiplin de lume. Ne-am înghemuit şi noi cum am putut într-un colţ, unde am tremurat până-n dimineaţă. Abia s-a luminat de zi când în hol a dat buzna o femee voluminoasă, zgomotoasă, însoţită de un tânăr. Ne-a găsit dintr-o privire, s-a năpustit asupra lui Mihnea, a început să-l îmbrăţişeze, să-l sărute.
- Paul, asta tu ai sunat azi noaptea la uşa noastră? Ce, eşti nebun, cine o să-ţi deschidă uşa la Odesa în miez de noapte? Iaca asta-i vărul tău. Unde pleci, când ai vaporul? -
Nu-i dădea răgaz să răspundă la nici o întrebare. - Bilete aveţi?
- Dacă n-au chitanţa că ai trecut deparazitarea, nu le vor da drumul nici pe un vapor, - cu o voce de mentor s-a inclus nepotul.
N-aveam nici o chitanţă şi desigur ne-am îngrijorat.
- Ce chitanţă? Unde? - s-a revoltat Paul.
- Haideţi, am să vă arăt, - i-a răspuns vărul.
Nu departe de chei stătea o gheretă ("budca"), care fumega zi şi noapte. Să trecem deparazitarea însemna să ne reţinem şi să nu dovedim la vaporul nostru. Sincer vorbind, nici chef nu prea aveam să trecem această procedură. Ieşire din situaţie a găsit-o tot vărul:
- Da voi n-aveţi vre-o hârtiuţă, ceva să arătăm la control agramaţilor ăştea? Haideţi, merg şi eu cu voi!
Am scotocit prin buzunare şi într-adevăr am dat de o hârtie, care nici eu nu mă puteam dumeri ce ar însemna. Mai târziu m-am priceput: cu câţiva ani în urmă la noi în sat ieşise moda: dacă nu te socoteai cu "postavca", nu-ţi dădeau voie să ieşi din sat nici la moară, nici la oloiniţă. Chitanţa, care nu ştiu prin ce minune nimerise în buzunarul meu, arăta că tatăl meu, răposat de vre-o doi ani, se achitase cu "postavca". Paul a găsit şi el o hârtiuţă. Vărul le-a înhăţat pe amândouă:
- Las-că le prezint eu, - ne-a spus cu tonul unui om de afaceri.
Cei de la control au rămas satisfăcuţi şi noi am urcat pe vapor uimiţi singuri de aşa o rezolvare simplă a problemei.
- Ştii că vărul acesta al meu e genial, - a spus Paul bine dispus. - Şi ce era scris în hârtiuţa dumitale?
- Era scris că tata putea pleca la oloiniţă, fiindcă s-a socotit cu "postavca".
- Chiar aşa era scris? Ha, ha, ha - a râs radios Mihnea pentru prima dată de când făcusem cunoştinţă.
Întâmplarea ne-a dres dispoziţia. Se sparse gheaţa ceea între noi, pe care o simţisem tot drumul.
De pe chei mătuşa flutura o basma, vărul flutura din mână.
- Paul, la întoarcere numaidecât să intri pe la noi, - strigă mătuşa.
Vaporul a dat serena de plecare şi răspunsul lui a rămas nedesluşit.
La început pe vapor totul era bine. Nimerisem într-o cabină curăţică, unde afară de noi mai erau câteva studente zgomotoase din Odesa, care plecau la practică spre Masandra. Veselia lor ne-a molipsit puţin şi pe noi şi începusem o discuţie despre struguri, despre vinuri. Fetele aveau cunoştinţe mult mai vaste la temă şi poate din această cauză, ca să nu se simtă mai inferior, Mihnea, observând că una din ele e prea fardată, a început să citească o lecţie despre frumuseţe adevărată. Fetele îl ascultau cu interes, cu toate că, cum se vede, nu prea aveau de gând să-i urmeze sfaturile în viaţă. La un moment dat el s-a oprit din vorbă, a tuşit de câteva ori şi s-a întins pe pătuc. A închis ochii, faţa i-a devenit cenuşie, a smuls şervetul de la capul patului şi l-a dus la gură. Într-o clipă şervetul deveni roşu. Fetele au fugit după doctor.
- Vin-o, te rog, mai aproape, - m-a chemat. - Du-te la bucătărie, ia un pahar cu apă şi pune în el un pumn de sare. Fă o soluţie suprasaturată şi adă-mi-o.
Până atunci nu vorbise nimic despre boala lui. Când i-am adus soluţia, a băut-o şi s-a lungit pe pătuc. În sfârşit fetele au venit cu doctorul, care l-a lăudat pentru că a ştiut cum să oprească hemoragia, dar foarte insistent i-a interzis să meargă mai departe cu vaporul. Situaţia deveni critică.
- Dacă continui să mergi cu vaporul, se poate întâmpla că până la Yalta n-ai să ajungi.
Veni şi căpitanul vaporului. Doctorul i-a lămurit situaţia, cerându-i ca în portul apropiat numaidecât să-l debarcheze.
Portul cel mai apropiat era Sevastopolul, un oraş închis. Ca să cobori, trebuia să ai un permis special. Căpitanul nu putea da un asemenea permis. Ne frământam cu toţii, ce e de făcut.
- Eu te-am prevenit, - i-a spus doctorul şi a plecat. A plecat şi căpitanul, lăsându-ne singuri să ne descurcăm.
Între timp vaporul a sosit la Sevastopol. Trebuia să stee un ceas-două. Ne framântam totuşi ce-i de făcut.
- Ştii ce, - i-am spus eu de o dată hotărâtă, - dar ce-ar fi să coborâm fără permis?
- Nu se poate, - a protestat el, - ne arestează.
- Ei şi ce? - am devenit mai îndrăzneaţă. - La miliţie o să cerceteze, o să vadă că nu suntem spioni, o să ne ţină cât o să ne ţină şi ne-or da drumul.
- Nu se poate, - a dat din cap Mihnea.
- Atunci ce, mai bine să mori? - am protestat eu naiv. - Ai auzit ce a spus doctorul? La urma urmei ne vor întoarce înapoi pe vapor şi atât.
Pare că l-am convins. Am adunat puţinele catrafuse pe care le aveam şi cu oarecare îndoială am început să coborâm scările vaporului . Aşteptam ca cineva de pe vapor să ne oprească...
- Să ştii că jos o să ne întâmpine miliţia, - încercă el să mă sperie.
- Ne-a întâmpina - ne-a întâmpina, - îmi era totuna.
Cu inima cât un purice am trecut prin mulţimea, care se adunase pe chei. În port era sărbătoare, cânta muzica, se înălţau o mulţime de steguleţe multicolore, înfloreau copacii şi era mai cald decât la Chişinău. Am urcat o coastă de deal, unde se adunaseră o mulţime pestriţă de fete frumoase, unele plângeau, altele râdeau.
Paul, parcă revenindu-şi puţin, a început să se intereseze cu ce ocazie era aşa o manifestare. Am aflat că în ziua ceea se demobilizau câteva generaţii de marinari, care-şi făcuse serviciu la Sevastopol. Unii se căsătorise aici, alţii aveau legături de dragoste... Acuma ei plecau, fetele rămâneau şi jalea se amestecase cu veselia. Vazându-ne scăpaţi, neurmăriţi de nimeni, un oarecare timp am stat şi am privit acest spectacol interesant. După pauză Paul mi-a spus:
- Dumneata du-te şi ia bilete la calea ferată, iar eu plec să văd oraşul.
Nu-mi venea a crede şi i-am observat:
- Care oraş, ai uitat ce a fost adineaori?
- Să fiu la Sevastopol şi să nu-l văd? - s-a mirat Mihnea.
Am dat a lehamite din mână şi m-am pornit după bilete. La întoarcere de la plimbare Mihnea era foarte revoltat:
- Canaliile, ce-au făcut din acest oraş! Dacă vrei, stau eu mai departe după bilete, iar dumneata du-te şi vezi câtuşi de puţin oraşul. Aşa ocazie nu trebuie să pierzi.
N-aveam nici puteri, nici timp.
La Yalta ne-am despărţit, el plecând spre Semeiz, iar eu - spre Eupatoria. Ne-am înţeles ca peste o lună să ne întâlnim tot aici. Eu aveam foaie pe o lună, el - pe două. Ţinea neapărat să ne întâlnim ca să transmită ceva acasă. A adus o scrisoare într-un plic dintr-o sugativă, făcut de mână, adresa era scrisă cu creionul. M-a rugat s-o transmit soţiei sale. Dar nu i-am transmis-o nici până astăzi... Am băgat-o într-un portmoneu, pe care din prostie l-am pus în buzunar. Desigur că mi l-au furat cu scrisoarea cu tot. Nu ştiu ce a crezut Paul Mihnea despre întâmplarea asta mai târziu, când am încercat să-i explic, dar îmi pare că nu m-a crezut.
Câţiva ani nu l-am văzut, iar când l-am întâlnit, mi s-a părut că supărarea încă nu-i trecuse. Terminasem şi eu studiile mele la Cocorozeni, mai terminasem nişte "studii", de care nu vreau să-mi aduc aminte. Între timp începusem să scriu câte ceva şi uneori îl întâlneam pe Paul Mihnea la Uniunea scriitorilor. Apoi îl vedeam tot mai des, plimbându-se cu soţia pe strada principală a oraşului. Când îl întâlneai, era în stare să te ţină ore întregi şi să-ţi vorbească despre poezie. Cu asta trăia, cu asta se hrănea, cu ea se mângâia şi-şi alina toate durerile vieţii. Era mândru că-i poet şi că anume lui Dumnezeu s-a îndurat să-i dăruiască acest har.
Era un om destul de straniu. Despre poeţii de la noi aproape că nu vorbea. Îi preţuia mai mult decât pe alţii pe Paul Valery, pe Rilke, operele cărora le-a şi tradus. Dintre poeţii sovietici ţinea mult la Pasternac, Marina Ţvetaeva şi Novela Matveeva. Îi plăcea să filozofeze pe marginea poeziilor sale. Dacă uneori uita câte un vers, nevasta-sa i-l amintea. Se vorbea că ea cunoaşte toate poeziile lui pederost. În privinţa asta el a avut un noroc cum nu se mai poate, necătând la toate lipsurile, supărările... Roza, consoarta lui, i-a fost prietenul şi sprijinul cel mai adevărat, cel mai credincios.
A fost un timp când el a dus-o foarte greu, dar când i s-a propus un ajutor de la fondul literar, l-a respins cu demnitate. Ne-a mărturisit odată că ani în şir trăise numai pe pâine şi apă.
Acum câţiva ani, întorcându-ne de la Truşeni pe o vreme ploioasă şi rece, la intrarea în oraş, într-un scuar, pe o piatră stătea o mogâldeaţă ghemuita cu o foaie albă pe genunchi. L-am recunoscut, era el, Paul Mihnea. Am vrut să-l strig, dar nu m-am hotărât. El vorbea în momentul cela, posibil, cu marea lui vocaţie, cu poezia.
Şi mai avea Paul Mihnea o mare şi înălţătoare pasiune - era meloman. Mi se lăuda ca are adunate la el în casă sute de plăci cu cele mai renumite interpretări ale muzicienilor de vază şi mă chema adesea să vin şi să ascult o muzică aleasă. Dar n-am făcut-o. N-am găsit timp. Aşa e întotdeauna: niciodată n-avem timp pentru ceva sfânt, omenesc şi înălţător pentru suflet.
Mi-aduc aminte cum într-o iarnă era să treacă pe lângă mine fără ca să mă observe.
- Ce-i, Paul, nu mă mai cunoşti?
Nevrând parcă s-a oprit.
- Astăzi sunt foarte îndurerat, - mi-a răspuns. - Mi-au murit doi oameni dragi.
- Scuză-mă, n-am ştiut, - am bălmăjit, crezând că e vorba despre careva rude de-ale dumnealui.
- Stravinski şi feciorul lui Costenco, - a continuat el. - L-ai cunoscut?
- Pe cine?
- Pe feciorul lui Costenco?
- Da, trăim într-o casă. Într-o iarnă, seara, coborând scara, chiar era să mă lovesc cu el. Stătea pe ultima treaptă şi înşira pe un fir de aţă bucăţele de gheaţă, tăiate dintr-un ţurţure. L-am întrebat ce face. "Mergele" - mi-a răspuns el zâmbind vinovat. Răspunsul m-a mirat. Nu ştiam că se pot face mergele din gheaţă şi mi-am închipuit că le face pentru o fată. Era un băiat bun şi, cum se vede, avea şi el un har. Plecase la armată cu un an în urmă. De atunci nu l-am mai văzut. Da tu de unde îl cunoşti?
- Eu personal nu l-am cunoscut, dar băiatul lui Costenco nu putea fi un băiat oarecare. Hm, mergele de gheaţă... Ştii, e foarte poetic. Poate am să scriu o poezie despre asta. Mergele de gheaţă...
... Trebuie să recunosc că de multe ori îl ocoleam. Era foarte obositor, nu era atât de uşor să rezişti la discursurile lui nesfârşite despre poezie, muzică, filozofie. Dar într-adevăr era un Poet, a meritat mult mai mult de la viaţă şi de la noi, confraţii lui de condei. Dar acum ce rost are să ne presurăm capul cu cenuşă? În faţa Vremii suntem neputincioşi. Putem doar spune: "Dormi în pace, Paul Mihnea, fie-ţi tărâna uşoară. S-au terminat zbaterile, greutăţile şi durerea. Iartă-mă că n-am reuşit cu atâţia ani în urmă să îndeplinesc unica ta rugăminte"...

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Mihnea Paul (poet, traducător)