"Anotimpurile omului şi ale poeziei", 1987(2002) (text preluat din cartea

revista "Nistru", Chişinău	1987
"Anotimpurile omului şi ale poeziei", 1987(2002) (text preluat din cartea - Andrei Lupan "Scrieri I" C.M. 2002)
	Author : Botezatu Eliza - critic literar
inserted: 2007-04-21 19:10:41

ANOTIMPURILE OMULUI ŞI ALE POEZIEI

Anii şi drumurile noastre, cărţile şi cântecele cresc pe un pământ trudit, bătrân şi tânăr, "din care toţi ne-agonisim posmagii" (Dreaptă agonisire) şi poezia lui Andrei Lupan, răsărită din brazda darnică a acestui pământ, spre el îşi întoarce sufletul, frământat de răspunderi: "Nu mi-am scris-o înca poezia aceea, / Din prima ta porunca, gârbovitule pamânt..." (Justificare). Cumpănindu-i astăzi întreaga creaţie, constatăm că a fost un drum cu roadă bună şi cinstită, lângă care ne-am adunat de multe ori cu respectuoasă dragoste. O carte începe să însemne ceva dacă a rezistat măcar un deceniu, după care se şi poate face adevărata ei judecată cu sorţi de izbândă. Acest examen al timpului e cu atât mai grăitor când vorbim de o întreagă creaţie. Creaţia lui Andrei Lupan a rezistat anilor: timpul a îmbogăţit-o şi lărgit-o, oferindu-ne şi noi perspective interpretative. Putem vorbi astăzi despre evoluţia eroului liric lupanian, despre noile dimensiuni tematice, despre concepţie şi imagine, despre caracterul popular ş. a. Fiecare carte a scriitorului a fost un adaus semnificativ într-un fericit şi demn destin literar. Când apărea, să zicem, Meşter faur, o citeam cu convingerea că aceasta e cartea definitorie a poetului. Dar urma după ea Frate al pământului şi ne făcea să credem că uite aceasta o fi ipostaza cu adevărat caracterizantă a scriitorului! Aveau să urmeze Legea găzduirii, Cartea şi răbojul anilor, Magistrale, Gromovnic ş. a., şi toate conturau în mod concludent un profil de scriitor, care se caracteriza prin înnoirea, dar şi statornicia universului său poetic. Poezia lui Andrei Lupan şi-a păstrat multe din virtuţile şi contururile anunţate la începuturi, şi-a adâncit cu timpul trăsăturile care abia se întrevedeau, şi-a definitivat un cerc de preocupări pe care le înregistram anterior, cu alte cuvinte a evoluat, continuând propriile tradiţii şi orientări. Pornind de la această idee, să facem un scurt popas analitic în poezia scriitorului, investigând-o anume sub aspectul evoluţiei, formulei, tonului şi atmosferei. Critica literară a analizat pe larg creaţia lui Andrei Lupan (monografiile lui R. Portnoi, H. Corbu, I. Racul), astfel încât se pare că n-a rămas vreun aspect careva necomentat. În ce ne priveşte nu intenţionăm decât să ne referim la interlegătura dintre harul specific al scriitorului, specificitatea materialului de viaţă abordat şi structura lăuntrică a textelor concrete, toate privite în plan evolutiv.

A. POEZIA SATULUI CIUDAT

Ştim că poetul şi-a început activitatea în binecunoscutele condiţii ale Basarabiei anilor '30, într-o epocă de sucire a sensurilor, de contorsionare a expresiei, de puternică înfruntare a tendinţelor realiste cu cele moderniste în artă. Tânărul începător s-a angajat în dezbaterile estetice ale timpului prin modalitatea cea mai decisivă - creaţia, intrând în literatură cu un vers negălăgios, limpede, bolovănos şi grav, care nu făcea concesii modelor literare de ultimă oră. Era un cântec dureros şi demascator, un manifest agitatoric, traducând nemulţumirile sociale ale mulţimilor împilate, visul lor la "bună dimineaţa vieţii". Tendinţa de a semnifica prin simboluri un conţinut eticomoral şi social major, de a da glas suferinţelor şi năzuinţelor celor mulţi, luarea de poziţie în înţelegerea artei ca armă de luptă - acestea structurează şi definesc liniile de forţă ale poeziei. Tragismul se conjugă cu grotescul, zâmbetul amar cu duioşia gravă, calmul aparent cu indignarea pamfletară. Un manifest poetic şi, într-un fel, o cheie de înţelegere a poziţiei scriitorului în problemele artei e multcitata poezie Olimp dispreţuit: "De pe Olimpul tău dispreţuit, / Unde ajung doar aburii minciunii, / Cobori aici, pe holmurile lumii, / Alăturea de plugul meu cel ruginit". Îndemnul patetic de a coborî muza "pe holmurile lumii", lângă plug şi viaţă, traduce o atitudine principială a scriitorului şi această necesitate a legământului sacru cu viaţa îi va dirija întreaga creaţie. Prin nota sănătoasă, prin capacitatea de a transmite ecoul înfundat al clocotului mulţimilor, prin atitudinea fermă în problemele zilei, poezia îl situa în primele rânduri ale intelectualilor progresişti: poetul pleda prin cuvânt pentru idealurile avansate ale omului.
Ca fiu al ţarinei, crescut într-un anumit mediu social şi lingvistic, poetul îşi află la început sursa de inspiraţie mai ales în realităţile satului. Nu era numai un cunoscător direct al vieţii rurale - el venea în poezie cu toate coordonatele spirituale ale satului, cu ceea ce avea acesta valoros ca permanenţă existenţială, astfel încât putem susţine că tânărul cu aspiraţii literare devenea, prin chiar primele sale poezii, un interpret fidel şi realist al satului basarabean, având, ca spirit şi structură, ceva din structura sufletească a ţăranului. Îi cunoştea firea şi vorba, viaţa materială şi spirituală, nădejdile şi neîmplinirile, şi tocmai buna intuiţie a sufletului ţărănesc, hrănită de perfecta cunoaştere şi adânca dragoste pentru lumea din care a descins, i-a permis să aducă în poezie atmosfera mediului rural, să plăsmuiască icoana veridică a satului în existenţa lui socială. Pilonii de susţinere a universului lupanian se află în setea de justiţie socială, în dragostea de oamenii pământului. Privită ca document psihologic, sufletesc, cu semnificaţii sociale, poezia lui Andrei Lupan exprimă deci în primul rând durerile şi problemele ţărănimii. Pe scara motivelor se mai adaugă câteva (unirea proletară, politicianismul corupt), care complinesc mesajul general al poeziei, aşezându-se concentric în jurul motivului-axă: destinul satului şi al cohortelor flămânde.
Satul ciudat, Ţară, Cohorte flămânde, Secetă, Degrabă, Tovarăş, Culai răspunde la judecată - prin ele aduce autorul în poezie destinul "satului ciudat", o lume care suferă, se zbate şi pulsează spre libertate. Poetul n-a creat un univers de construcţie subiectivă, nu l-a inventat, ci a abordat o lume reală, situată într-un spaţiu şi într-un timp obiectiv; a desprins din această lume a anilor satul aşezat "în margine de ţară", l-a surprins în atitudini şi stări caracteristice, a conturat climatul lui specific şi a exprimat artistic aspiraţiile unei colectivităţi, cu care se identifica profund.
A doua constatare: pentru acest spirit de sorginte rurală satul a căpătat extensiuni şi semnificaţii deosebite. Al. Gorlovskii, prezentând cartea lui A. Lupan Magistrale (varianta rusă), nota pe bună dreptate că poetul şi-a adus satul în poezie nu numai ca baştină, adică faceţi-ne loc, suntem şi noi oameni; în versurile lui el este interpretat ca temelia întregii vieţi ("Lit. obozrenie", 1979, nr. 6, pag. 70). Într-adevăr, încă de la începuturi Lupan a relevat tipicitatea şi semnificaţiile generale ale satului, a făcut din el un microcosm specific, care echivala (social, politic şi moral) cu întreaga Basarabie "coborând pe limanul zilelor cu pasul de veac". Mai târziu, reconstituind poetic treptele biografiei sale, autorul îşi va aminti de generaţia sa - "Cu blazon dinastic Talpă-lată / şi cu griji sucite de ţăran", va confrunta drumurile Mihulenilor cu drumurile altor sate, cu drumurile tarii si ale lumii... În consecinţă se conturează o situaţie interesantă: pe de o parte poetul recompune imaginea reală, concretă a satului, pe de alta - prezintă satul ca o realitate figurată, semnificând mai mult decât ceea ce este. Cum, din ce perspectivă, prin ce modalităţi, detalii, culori a desenat poetul imaginea "satului ciudat", cum a ajuns el să amplifice semnificaţiile cadrului evocat şi cum se manifestă în toate acestea individualitatea lui creatoare?
Să observăm mai întâi că pozele cvaziromantice şi confesiunile intimiste (atât de frecvente în poezia intelectualilor de obârşie ţărănească) lipsesc şi că tânărul poet a făcut de la bun început dovada unui nedezminţit realism. El a descris satul cu simplitate şi dragoste, fără înconjur şi fără a-l idealiza; a urmărit, în primul rând, să comunice adevărul despre sat. Or, adevărul acesta era amar şi dureros, de aceea poetul refuză optica romantic-tradiţionalistă, nu evocă un univers idilic, ferit de contradicţii şi drame, ci dimpotrivă, relevă o lume fără orizont, o ambianţă strâmtă, sufocantă, ostilă. În aparenţă monocordă, cu o intensitate egală de sentimente, poezia aceasta colcăie totuşi de trăire şi de frământ, căci sub aparenta monotonie circulă curenţi subterani diverşi şi fierbinţi, izbucniri de revoltă şi durere umană, compasiunea pentru dezmoşteniţii lumii, îndemnul la rezistenţă. Locul înflăcărărilor exterioare îl ia aici arderea unui foc sufletesc ascuns (interiorizat). Satul basarabean e prezentat ca o colectivitate de configuraţie complexă şi contradictorie. Evitând, aşa cum am menţionat, orice tentaţie idilizantă, poetul procedează şi la o anumită depoetizare a satului şi a naturii, fapt care ar putea fi interpretat şi el ca o replică la idealizarea realităţilor rurale. Natura nu numai că nu se solidarizează cu cei oprimaţi, ci dimpotrivă - "conspiră" contra lor: natura-vrajă, intim-prietenoasă din poezia lui N. Costenco, pacificatoare şi consolatoare, apare la A. Lupan mai degrabă duşmană omului. Contrastele din viaţa societăţii definesc şi contrastul dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea fi natura pentru om. Apar câmpuri cu iarbă săracă şi arsă, ogoare zgârcite cu sol prăfos şi cenuşiu, toate împreună alcătuind un peisaj vânăt şi mohorât. Poetul sfarmă iluzia fraternităţii cu elementele, şi confraţii săi de condei au subliniat acest caracter auster şi sterp al peisajului lupanian, asprimea acestui decor, realizat prin detalii dure şi cenuşii. "Durerea şi mânia poetului, notează I. C. Ciobanu, erau atât de înfrăţite cu nevoile celor mulţi şi nedreptăţiţi! Soarele în aceste poezii nu încălzea, ci ardea, iar privighetorile părăsiseră codrii şi primăvara nu aducea nici o primenire pământului"* . Într-adevăr, în Sahara nisipoasă a vieţii poetul încearcă şi trăieşte sentimentul dependenţei omului faţă de ambianţa naturală ostilă, fapt ce intensifică suferinţa răscolitoare şi amărăciunea crispată din versuri. Lacrima şi nostalgia, ploaia şi toamna elegiacă nu convin spiritului lupanian, poetul e un antisentimental; el alege alte detalii din ambianţa fizică: bulgării uscaţi, "pustiul sterp", "pământul disperat şi sărac", arsita pustiitoare... Câmpia se întinde secatuita de cumplita dogoare a cerului, iar pe întinsul paginilor sufla un vânt uscat... Chiar şi motivele tradiţional-stenice capata aici alte valente. Bunaoara, soarele are o paloare mortuara si încenuseaza cu vâlvataile lui meleagurile... Nimic nu înfloreşte în acest univers, nimic nu cântă: poetul nu laudă seminţele sau mugurii pentru potenţialele înmuguriri, nu evocă primăveri sau toamne cu rod: peisajul-cadru, pe care îl invocă el şi în care gem durerile lumii, este un instrument metaforic cu bogate implicaţii. În stagnarea şi ariditatea lumii condeierul proiectează vegetarea socială, atent fiind mai ales la destinul ţăranului, al cărui trai se asociază unei copleşitoare secete. De altfel, întregul decor lupanian provoacă o senzaţie copleşitoare de secetă şi frig (deşi peisajul iernatic nici nu e pomenit): se pare că printre versuri viscoleşte pustiitor peste nădejdile şi aşteptările omeneşti. Monotonia, lipsa de perspectivă şi de idealuri, mutilarea existenţei umane - acestea sunt realităţile prinse în obiectiv, iar oamenii prefiguraţi în această proiecţie sumbră împrumută şi ei, aşa cum vom vedea, asprime din asprimea şi uscăciunea acestui peisaj sordid. Natura capătă aspectul unei oglinzi deformante, cu ape tulburi şi viziuni agonizante, iar sentimentul dependenţei omului faţă de ambianţa naturală ostilă intensifică rezonanţa dramatică a versurilor.
Realităţile sociale, situaţia satului ce-şi strigă mut durerile, suferinţa omului îl determină deci pe poet să prezinte natura în stare de agonie. Pe această imagine a naturii agonizante se centrează poeziile Secetă şi Arşiţă, ambele sugerând un peisaj social, în care descifrăm drama ţăranului. Pluteşte în atmosferă o lumină obosită, un praf alburiu se depune pe toate şi sub acest înveliş al secetei toate par sure - oamenii, copiii, iarba: natura e neliniştită, agitată de presimţiri, iar imaginile crispate, într-o voită sărăcie de culori, dau senzaţia unei convulsii a omului şi a pământului: "Sug bulgării hapsâni din popuşoi, / Parcă-s gândaci fantastici de cărbune, / Te-ai prăbuşi cu faţa în veştedele foi, / Ca-n părul răsfirat de mort". Chiar şi astrul dătător de viaţă arde cu putere duşmană: pământul agonizează sub puterea lui nemiloasă, stihurile, brăzdate de un sfâşietor tragism, curg ca un oftat, crâmpeiele de tablou obiectiv capătă o proiecţie apocaliptică, iar adresările eroului prind accente de bocet ("Soare, soare, / cum arde strălucirea ta, cum doare / pustiul sterp din cer şi din ogoare!"). Căderea grea a cuvintelor cu o rezonanţă gravă pare a reproduce gestul încleştării disperate cu pământul duşman ("Mâinile ce le-am deprins pe sapă / bat pământul ca pe-o fiară neagră"), - e lupta omului cu natura, trudnicul efort de a rezista, şi palma bătătorită se proiectează în acest context de semnificaţii ca un simbol al muncii, al forţei şi protestului. Mâna aceasta se războieşte cu stihia, dar zbuciumul ei e fără efect - "Ce-or să sparga, / Ce-or sa mai dezgroape?...". Stăruie sentimentul dureros al unei vieţi sleite şi cenuşii, căci ostilitatea naturii echivalează cu infernul lumii, în care şi elementele firii şi timpul, şi legea îi sunt neprielnice omului muncii, - ideea aceasta din poezia comentată până aici (Secetă) trăieşte şi în subtextul poeziei Înlănţuiri: "E palma lui, / A unui om ca mine de uscat, / Ce-i osândit să-şi poarte târnăcopul, / Înlănţuind pricinile cu scopul, / Sub legea care îl împilă, / Sub măcinarea timpului ostilă".
Impresia generală de dezolare o întregeşte şi poezia Arşiţă, hrănită de aceleaşi sentimente şi atitudini. Nici aici poetul nu detaliază obiectiv imaginea satului, ci invocă un crâmpei de lume uniform şi şters, care însumează câteva semne ale realităţii concrete, pentru care palpită inima poetului. "E jale-n Basarabia de mijloc, / Foame-n Basarabia de sud, / Parcă-i o ţară stearpă şi deşartă" - desenul e static, tabloul poartă aceleaşi dâre mohorâte, versurile au o curgere înceată, sugerând parcă, prin însăşi încetineala lor, ritmul fără vlagă al acestei vieţi, interpretate ca o vale a plângerii. Detaliile concretizează sumar situaţia: "Stau goale cătunele, / Singură ţara, / Pustie de viaţă cămara", - aripa ucigătoare a secetei lasă "pustie de viaţă cămara", goleste catunele... Mugurul de viaţă care mai rămâne, se concentrează în inimile încrâncenate, disperate, pâlpâind cu o luminiţă de nădejde. "Numai nebunele / Inimi se strâng, / Lan înnoptat de cucută / Şi greu peste ţărna mută se frâng", - strofa completează sugestiv atmosfera schiţată iniţial. Să revenim la determinativele şi la comparaţia folosite: inimile - lan, deci, multe şi solidare în durerea lor; lan înnoptat - sugestie a înnegurării disperate; lan de cucută, - sălbatica buruiană sugerează deşertăciunea unei vieţi, care seamănă mai mult cu o stingere. Dar punctul maxim de înfiorare sufletească îl atinge poetul prin imaginea inimilor, care "greu peste ţărâna mută se frâng". Versul traduce şi disperarea mută, şi suferinţa ucigătoare, şi ultimul strop de nadejde al sufletelor aplecate peste tarâna muta... Către sfârşitul poeziei durerea şi îngrijorarea poetului se transcriu în stihuri interogative ("Tu, viaţă, alături, aici, / Şi suflet la poartă de veac, / Pe drumul acestui Bugeac / Nimic nu mai cânţi, nu mai zici?"). Întrebarea nu cere răspuns, - e mai curând o întrebare-cainare, întrebare-plângere: o, viata, nu mai cânti?... Lipsa de vehemenţă a tonului nu înseamnă resemnare: durerea ne răscoleşte amar, iar versul, fără să aibă înverşunări pamfletare, transcrie totuşi o revoltă gravă, dureroasă, o transcrie prin plânsul mocnit.
Putem conchide, aşadar, că tristeţea poetului are explicaţie socială, că în "peisajele" lui vibrează poezia tragică a existenţei şi că natura îi oferă un mod de a face, indirect, critică socială. Omul şi natura formează, pe rând, fundalul, punctul de plecare al meditaţiilor etico-filosofice şi sociale. Nu se poate să nu observăm că în raportul dintre ambele elemente omul e cel slab, cel subordonat: societatea nu-i permitea să se înalţe pe treapta de stăpân al naturii, ba dimpotrivă, îl punea în poziţia de vasalitate faţă de calamităţile naturii. Într-o societate inumană, sprijinită de legi inumane, şi natura e inumană, - aceasta e concluzia, pe care o impun poeziile. Dar - lucru principial important: deşi a prezentat viaţa plugarului în aspectele cele mai crâncene şi mai odioase, deşi a evocat ostilitatea şi încremenirea obositoare a naturii, poetul a evitat morbidul sentimentelor - în durere, dincolo de durere, alături de durere totdeauna palpită nădejdea.
Relieful dezolant şi peisajele monotone au modelat şi oamenii după înfăţişarea lor, - să ne amintim, în acest sens, dramatica şi revelatoarea poezie Zodia cârtiţei. Realul degradat, mizer, agonic e sugerat printr-un desen alegoric, în care descoperim înfiorătoarea asociaţie - cârtiţa şi omul: "Jivină urgisită se drapănă din groapă / Spre partea lui de soare şi de cer", "El ştie de ce sparge, de ce-aruncă / Ţărâna udă, noaptea rece, tăcerea amară". Avem în faţă o dramă în miniatură, sugerând destinul vitreg al ţăranului, zbuciumul lui secular într-o lume strâmb întocmită. Acelaşi destin mutilat îl proiectează poetul şi în scrierile, unde invocă satul, mulţimea, cohortele flămânde. Oamenii care alcătuiesc această colectivitate solidară în faţa destinului său istoric sunt suflete înăsprite de acuta luptă pentru existenţă. "Au plecat oamenii / Dincolo de codri / Cu plugurile vechi la muncă. / Erau ca muţi, / Obosiţi, / Cu ochii încuiaţi sub lacătul gândurilor", - citim în poezia Din tăceri, şi acest "portret" al personajului colectiv se întregeşte şi se concretizează pe parcursul întregii poezii a lui A. Lupan din aceşti ani. "În margine de ţară / Sat învrăjbit şi sărac / Pe limanul zilelor coboară / Cu pasul de veac" - aşa începe o altă poezie Ţară, proiectând şi ea desfăşurarea lentă şi implacabilă a dramelor anonime, care se consumă în satul învrăjbit şi sărac. De data aceasta intervine un motiv complementar, dar care, cu timpul, va deveni motiv de relevantă frecvenţă în poezia lui Lupan - tăcerea. E tăcerea disperării, muţenia impusă, poate şi teamă, poate şi neputinţă, - tăcere neagră peste satul basarabean: "Pe drumuri, departe, / Numai tăcere, / Stă gândul în tihnă de carte / Şi omul cuprins de durere". Copiii se retrag şi ei în albia dramaticei tăceri: "Li se aud şoaptele seara, / Cum s-ar ridica o lumină la deal / Şi-i jale / De stingere la jumătate de cale". Doare ca o arsură posibila "stingere la jumătate de cale" a luminilor plapânde, urcând la deal... Mulţimea taciturnă, mistuită de suferinţă, mocneşte într-o amorţeală vecină cu resemnarea: pământul disperat, uneltele zilei alăturea sparte, plugul de lemn "părăsit pe brazdă în pârloagă"... Dar amărăciunea, săpând cu îndărătnicie în sufletul satului, aprinde şi câte-o scânteie de împotrivire, face să izbucnească gemete de nesupunere. Durerile ba se precipitează, se ascund în adânc, odată cu tăcerile zvârcolite, ba se declanşează în gesturi zvâcnite. Versurile se zvârcolesc şi ele spasmodic, sugerând nebunia naturii, care-l năpăstuieşte pe om, şi nebunia societăţii, care-l închide cu forţa în scoica dramaticei tăceri: "S-aude afară / Cum drapănă-n zid / durerea amară, / S-aude cum picură-n inimi / Must de tăceri agurid". E poezia Satul ciudat, oferindu-ne încă o perspectivă complexă asupra a ceea ce însemna în viziunea poetului satul. Durerea e personificată: ca o fiinţă vie, ea drapănă în zid (situaţia ne aminteşte de nenorocita cârtiţă drăpănându-se să iasă din groapă). Iar mustul de tăceri cum poate să se audă? Poetul totuşi "îl aude", pentru că tăcerea satului îl doare. Satul a ajuns la marginea răbdării, lucrurile au atins o limită insuportabilă şi situaţia e transcrisă metaforic: "Satul acesta din văgăună / Nu ştiu ce a păţit, / Că-şi adună / Oamenii din ogoare. / Oamenii pare / Că aduc din câmp un sfârşit / Încruntat / Şi strigă sub ochi a furtună", - acest din urma detaliu sugereaza un început îndârjit de nesupunere: striga sub ochi a furtuna... Poetul intuieşte acumularea de ură şi protest în sufletul mulţimilor, - mulţimea presimte vag că numai prin rezistenţă solidară ar putea obţine o altă soartă. Este la început, aşa cum s-a văzut şi din alte poezii, o solidaritate cam pasivă, mută, ameninţând mai mult prin tăcerea prevestitoare de furtună şi prin gestul colectiv de rezistenţă. Apoi schimbarea de poziţie, accentuarea conştiinţei combative a satului e fixată prin imaginea mâinilor devenite pumni de piatră ("S-aude trudit lângă vatră o hoardă flămândă ce geme / cu faţa în pumnii de piatră"), semnificând o forţă gata să irumpă, cumplită, răzbunătoare. Sunt intuite forţele nebănuite ale acestui "pumn de piatră", înţeles ca simbol al voinţelor unite, de unde - şi îndemnul patetic: "Cu pumnul uriaş şi tare / Deschideţi drumul zilelor spre voi" ("Tovarăş").
Imaginea mulţimii gata de luptă vine şi în poezia Cohorte flămânde, care aduce nuanţări complementare şi în configurarea personajului colectiv, şi în definirea mesajului general al creaţiei lupaniene. Ca factură poezia se aseamănă, dar şi diferă de celelalte. Se aseamănă, schiţând aceeaşi atmosferă şi profilul aceleiaşi mulţimi suferinde; se deosebeşte prin exploatarea contrastului ca procedeu arhitectonic şi ca modalitate de adâncire a mesajului. Cu primele versuri se şi trasează o semnificativă antiteză: "Mulţimea cerşeşte / în zdrenţe, / Şi ţarina-i grasă de pâine". E dureroasa constatarea despre brazda fertila, pe care omul o stropeste cu sudoare, fara a-si putea însusi ceva din roadele ei... Determinativele se acumulează într-o reţea deasă, antiteza se aprofundează prin invocarea "dumnezeilor" vieţii, care râd de amarnica suferinţă a acelor umili: "Flămândă, / trudită, / mulţimea / O viaţă de câine la pândă / Pe toate potecile trudei / Îşi cată norocul stupid. / Şi, graşi, dumnezeii ei râd". Mulţimea de astă dată e un personaj mai complex, întrucât îi cuprinde nu numai pe trudnicii ogoarelor, ci pe toţi năpăstuiţii, care muncesc întru îmbogăţirea mai-marilor zilei. Destinul colectivităţii se cristalizează prin imaginea smulgerii din adâncuri a comorilor ("Din băi de aramă, / din grote, / din ocnele mari"), - e un rost nobil, adâncirea întru căutarea fericirii, numai că aceste comori "veacuri le-au dus / stăpânilor dulci la palat"... Iată şi "schiţa de portret" a stăpânilor: "Din oasele prânzului lor / Au jertfit / Cohortelor negre / Nădejde şi mit. / Stăpânii blajini din cetate, / Scăldaţi în lumină, / Murdari de mult ideal şi dreptate, / Au stors / Ca vinul iubirea din gloată / Şi-au plâns liturghii de tâlhari". S-ar părea că poetul narează obiectiv, dar portretele nu "înregistrează" totuşi metodic trăsături obiective, ci sugerează atitudini interioare, particularităţi ale universului sufletesc al "stăpânilor". Cu cât înaintăm în lectură, cu atât mai mult descifrăm îmbinarea tonului ironic-zeflemitor cu amărăciunea mocnindă în subtext. "Din oasele prânzului lor" - metafora traduce atitudinea de profitori cinici a stapânilor, care arunca nadejdea ca pe-o momeala si al caror gest exteriorizeaza dezgustul si lehamitea... Cuvântul cu sens invers vine a se învecina cu calificativul direct, întregind astfel profilul moral al celor evocaţi: stăpânii sunt "blajini", "dulci", dar tot ei sunt "murdari de mult ideal şi dreptate". În sfârşit, după ce "au stors ca vinul iubirea din gloată", stăpânii "au plâns liturghii de tâlhari": detaliul completează profilul personajului colectiv, sugerând ipocrizia şi lipsa lui de scrupule.
După ce a creionat "portretele" antitetice, poetul trece la strofele apreciativ-generalizatoare despre destinul cohortelor flămânde, dezvăluind cu durere şi compasiune, dar şi cu un viu sentiment de încredere şi protest, stoica toleranţă a mulţimilor. Mulţimea "rabdă / Şi strânge / Şi-ngroapă / Toată sămânţa adâncă / de-a valma, / amestec total / De foame / cu flori şi cu ură / în val". Partea a treia a poeziei îşi configurează sensurile într-o filosofie a rezistenţei. "Sămânţa" îngropată adânc semnifică nădejdea şi răbdarea, iar furtuna e invocată ca sugestie a protestului declanşat. Versul irumpe ameninţător: "Ea toate le-ndură, / Pân' toate-or porni să destrame / Cumplita, sublima furtună". Poetul e grav şi patetic, verbul e dur şi bolovănos, versurile se învălmăşesc, apelative, cu accente profetice: "Priviţi cum răsare / Puterea cea mare, / Pe brazdă, în inimi, la oameni / Mulţimea va-nvinge, / Că-i tare, / Nu crapă de foame".
S-a putut observa că personajul colectiv (satul, "cohortele flămânde") se dezvăluie treptat, de la poezie la poezie. Să confruntăm câteva finaluri, pentru a ne convinge că poeziile se completează ca mesaj şi atitudine, constituind verigile unui lanţ suficient de bine legat. Secetă: "Blestemul sărăcimii să răsune / Pe înnegritul câmpurilor port - / Năpăstuire tu, deşertăciune". Satul ciudat: "Tu zi, ce-ai să faci, / Când vei merge în satul ciudat?"... - versul ne cere socoteală, ne mobilizează interior. În Ţară poetul e ironic-zeflemitor, o ironie plină de amărăciune colorează apelul final: "Asteapta / Masura blajina si dreapta: / cu oasele negre / mai scurma pamântul, / mai mori, / mai asteapta...". Iar subtextul strigă, învolburat: nu mai aştepta! În sfârşit, în Cohorte flămânde finalul se încheagă, aşa cum s-a văzut, într-un avertisment deschis. Motivul cunoaşte o dialectică interioară, evoluând de la simpla consemnare a realităţilor dramatice până la apelul deschis. Uneltele cu care plugarul trebuie să facă faţă, de unul singur, într-o încleştare surdă cu pământul, devin arme, iar ţăranii, vlăguiţi de lupta epuizantă cu pământul şi cu sărăcia, îşi simt puterile sporind în valul "cohortelor flămânde", îşi simt nădejdile reînviind la dogoarea râvnitului "degrabă". În numele lor scandează poetul: "Degrabă vom sălta, / auzi tu, rob?", "Vom încununa / fruntea muncii, / truda creatoare, / cu eroii negri de sub pământ, din fabrici, din ogoare, / pe drumul nostru unic / spre viaţă, spre pace, spre soare!" (Degrabă).
Poetul a selectat din realitatea concretă a timpului semne şi aspecte în funcţie de poruncile interne ale individualităţii sale creatoare şi de finalitatea concretă a unor poezii; le-a selectat cu conştiinţa destinului istoric şi social al clasei pe care o reprezenta. N-a rămas la straturile de suprafaţă, a adus contribuţii relevante la întregirea imaginii generale a infernului lumii burgheze de la jumătatea celui de-al patrulea deceniu. Rurală prin sursă, situare şi motive, poezia lui are o semnificaţie mai largă, fiind o dramatică evocare a condiţiei umane. Poetul a atacat în numele omului, a demascat turpitudinea morală a burgheziei şi demagogia ei patriotardă. Frământat de probleme complexe, el le caută şi le găseşte răspunsul, soluţionându-le în spiritul eticii ţărăneşti. Omul găseşte în sine rezerve nelimitate de forţă (e unul din gândurile spre care ne duc poeziile), căci chiar dacă se concentrează împotriva lui toate adversităţile (puterea nimicitoare a naturii, sporită de infernul social şi de "legea care îl împilă sub măcinarea timpului, ostilă") - el rezistă cu demnitate, câtă vreme are un crez.
Noţiunea de "erou" al poeziei are, în cazul creaţiei lui Lupan, câteva sensuri. Pe de o parte, acesta e eroul liric; pe de altă parte, e un "tu" simbolic-generalizator, căruia i se adresează - a îndemn sau a chemare, a dojenitoare întrebare (Tată, Degrabă ş. a.). În sfârşit, acesta e "eroul de acţiune", uneori implicat în conflict, alteori autocaracterizându-se prin dialog, monolog, luare de atitudine... Am menţionat anterior că poeziei lui Lupan i-i caracteristică o lăudabilă unitate de ton şi de viziune (socială şi filosofică). Acelaşi lucru îl putem spune şi despre eroul lui, integrat în mediul evocat aidoma unei piese într-un angrenaj: e greu să ne imaginăm într-o atare poezie un alt erou.
Se cuvine să subliniem şi consonanţa spirituală dintre poet şi eroul său. În sfârşit, încă un amănunt: eroul acesta este "coborât" în mod conştient la condiţia sa ordinară; nici urmă din romantizarea eroului lui Costenco, din viziunea cosmica a omului de la Bucov... Ni-i prezentat un om al trudei, cu preocupari obisnuite, cu probleme specifice timpului si mediului respectiv, cu reactii obisnuite... Viaţa este purtată cu resemnare, dar şi cu dârzenia crispată, învăţată de la permanenta încleştare cu ogorul. El reprezintă o categorie umană de obidiţi, oprimaţi de legile brutale ale conjuncturii istorico-sociale, dar nesupuşi. În ciuda tuturor vicisitudinilor, îşi păstrează robusteţea sufletească, seninătatea, optimismul. Poetul nu cântă un ţăran idealizat, sentimental. De altminteri nici nu-l "cântă": mai curând îl evoca , îi configureaza profilul prin folosirea vocabularului specific, prin invocarea modului de a întelege sau de a nu întelege lucrurile... Este un spirit dârz, aspru şi tenace, cam ursuz, zgârcit la vorbă şi la gesturi, şi, aidoma satului, încruntat şi "strigând sub ochi a furtună". Mai gălăgios e răzvrătitul Culai din poezia Culai răspunde la judecată. Şi filonul de satiră socială este aici mai puternic, poetul biciuind decadenţa morală şi fariseismul claselor exploatatoare şi lovind în sistemul de justiţie al lumii, în care trăia. De la bun început eroul se autocaracterizează, prezentându-se: "Mi-s Culai Ciuntu, / dăngăluit pe trup cu vergeaua, / adulmecat de copoi şi de zacoane". Versurile conţin şi prima aluzie la legile din societatea de clasă, care-l "adulmecă" pe om. Culai, protestatarul anarhic, intuieşte că judecătorului nu i-ar sta mai rău decât lui în boxa de arestat. Cunoscând prea bine abuzurile şi maşinaţiile acestuia, animat de spiritul răzbunării, eroul îl invită zeflemitor: "Treci tu colea / în boxa mea, / să te-ntreb cine-mi eşti, / din sângele cui te hrăneşti? / Să judecăm, / să cântărim / cine-i dintre noi mai aferim / şi mai bun de butuci, / lua-ne-ar dracul! / Eu care tai cu tisacul / sau tu - cu legea preasfinţitei cruci?". Culai denunţă cu dezgust şi mânie farsa justiţiei burgheze aservite intereselor exploatatoare. Acid ironic, înrăit, "pornit pe junghiat", personajul zvârle cuvintele cu un fel de satisfacţie maliţioasă, de parcă i s-ar adresa nu numai judecătorului, ci întregii societăţi ostile; violenţa verbală este aici la locul ei: "Eh, înteleptule, / sfântule, dreptule, / jude mordatule, / câine turbatule...". Vocabularul lui Culai este necioplit, colţuros şi dur, poate chiar trivial, dar armonizând cu personajul şi cu mediul pe care acesta îl reprezintă. Asprimea limbii, lipsa de idealizare şi un oarecare "naturalism" sănătos (felul direct şi dur de a exprima atitudinile) îl feresc pe autor de manierism şi dulcegărie şi-i conferă stilului vigoare şi autenticitate. "Cine din noi e mai aferim, barosane", "tot tu eşti mahăr pe ţară", - expresiile de acest fel contribuie la intensificarea atitudinii dezaprobatoare şi zeflemitoare a personajului. Neocolind violenţele de limbaj, poetul subordonează lexicul şi structura frazei năzuinţei spre precizia realistă în zugrăvirea personajului. "Jude mordatule", "Lua-ne-ar dracul", "Nu face grimase", expresii care, într-un alt context ar şoca sau ar irita, sunt fireşti în contextul poeziei, pentru că îl exprimă pe personaj, iar pe de altă parte - ele armonizează cu stilul oral al poeziei lupaniene (oralitatea e modalitatea esenţială a poeziei lui).
Caracterizându-se, în aşa fel, prin vorbire şi atitudine răspicată, eroul poeziei, tare de spirit, hotărât şi curajos în burzuluiala sa anarhică, reprezintă nu numai viaţa de zbucium şi suferinţă a celor mulţi, ci şi protestul lor - încă inconştient, dar violent.
Cele două poezii despre Ion ne duc spre o altă fază a eroului lupanian - cea a luptătorului politic mai conştient şi mai organizat. Desluşim în ele discrete mărturii autobiografice. În Ion pleacă la învăţătură, bunăoară, s-ar putea să fie invocat un moment autobiografic - purcederea în lume, la cele şcoli, a basarabeanului Andrei Lupan din Mihuleni... Un fir de cărare îl scoate din sat pe Ion, "odraslă de oameni săraci", şi-l porneşte în lume. În urmă-i rămâne un colţ de sat de atâtea ori evocat în poezia lupaniană, dar care capătă aici semnificaţii noi. "Pe brazdă cotiga şi plugul bătrân / Te-ndeamnă, / te strigă, / te râd, / te alungă", - printr-o atare orânduire a verbelor poetul comunică, de fapt, vălmăşagul sufletesc al eroului pornit pe drum necunoscut: e în inima lui şi neîncredere sau îndoială, şi nădejde, iar cotiga si plugul îl îndeamna înainte, îl striga sa se-ntoarca, râd de îndrazneala lui, dar îl si alunga spre orizonturile noi... Se pot înregistra în poezie alte câteva momente psihologice bine sesizate: "Stă maică-sa-n poartă / Mereu înainte cu gândul", - e atât de mare nadejdea ei în viitorul fiului, încât gândurile o duc hat înainte, în timp... Apoi traista-i grea de nădejde, - e plină, această traistă, dar e şi grea, - atât de mult trage o speranta de taran... Aprobarea, simpatia şi ataşamentul poetului se toarnă în versuri sincere, pe care le receptăm în semnificaţia lor de cuvânt adresat întregii ţărănimi cu îndemnul patetic de a-şi urma cu tenacitate drumul spre partea ei de soare: "Să mergi înainte, / Că satul din urmă / Se uită la tine ce faci; / Să mergi îndârjit înainte / Cu gândul fierbinte / Crescut pân' la soare".
Urmarea firească a istoriei feciorului de ţăran purces la învăţătură o găsim în poezia Ce s-a întâmplat cu Ion. Eroul vorbeşte în simplu grai ţărănesc, într-o frază de structură specifică ("Dac-om ajunge si ne-om vedea, / Eu ti-oi aduce, mama, ce-oi putea...", versul e simplu, nemeşteşugit, reproducând cum nu se poate mai bine caracterul oral al vorbirii. De astă dată atenţia poetului se apleacă asupra destinului tipic al ţăranului proletarizat. "Cică în oraşul acela, / Din marginea acelei, mări, / A fost şi el cu alţii / Amestecat în nişte tulburări" - nu sunt numite nici oraşul, nici marea, subliniindu-se în acest fel tipicitatea situaţiei: oriunde, în orice oraş al ţării destinul lui Ion îl putea scoate pe acelaşi făgaş.
Câteva concluzii cu privire la fazele eroului lupanian. Onichi şi tatăl reprezentau o sinteză a tipologiei ţăranilor resemnaţi, demnitatea şi omenia ultragiată, dar fără manifestări protestatare. Apoi revolta stihiinică ia locul resemnării. Culai se ridică pe o treaptă superioară în ascensiunea protagonistului - el e răzvrătitul. Ion, aşa cum am spus, e luptătorul angajat, legat "cu alţii", iar eroul liric din poezia Degrabă e agitatorul frământat, militantul care îndeamnă deschis la acţiune. Ca o încununare şi o sinteză a protestului vin cuvintele de înflăcărată chemare din poezia Tovarăş: "Sculaţi voi, schingiuiţi şi-ncătuşaţi. / Voi sunteţi singura putere. / Sfărmaţi capacul care-ncuie / Lumina voastră pe pământ. / Cu pumnul urias si tare / Deschideti drumul zilelor spre voi, / Culegeti-va viata din subsol / Si-o fluturati în vânt la soare...". Registrul tragic convieţuieşte cu cel eroic, acesta din urmă intensificându-se progresiv, de la poezie la poezie. Tăcerea dramatică, aşteptarea încordată, strigătul mut al suferinţei, primul semn că "nu mai vor nădejdile să tragă", transformarea uneltelor de muncă în arme, protestul stihiinic, apoi cel conştient, - sunt treptele eroului lupanian, trepte ce repetă, de fapt, şi traiectoria evolutivă a personajului colectiv. Poetul îi ţintuieşte pe persecutorii poporului la stâlpul infamiei, pune diagnosticul timpului, condamnă, speră.
Să încercăm (pe baza analizelor anterioare) a formula câteva concluzii referitoare la individualitatea lui Lupan şi la specificul poeziei lui din anii '30.
Vom sublinia, în primul rând, unitatea temelor, a imaginilor, a structurii compoziţionale şi mesajului, toate determinându-se reciproc. Opera lui Lupan impune o anumită sferă de interese, un univers poetic, un material propriu (vezi monografia lui R. Portnoi, pag. 31. 32, 33 ş. a.). Axul tematic (filosofico-social) al poeziei lui fiind problema ţărănimii, poetul aduce răspunsuri şi interpretări proprii, definitorii pentru angajarea lui politică şi socială. El a reflectat aspectele de viaţă în concordanţă cu perceperea individuală a vieţii, cu înclinaţiile sale temperamentale, şi-a impus un fel al său de a dezvălui tema şi ideea, un tip de angajare şi de mesaj: structura temperamentală şi caracterologică i-a influenţat nu numai unghiul de abordare a temelor, ci şi nuanţele interpretării lor. Scriitorul a prezentat în mod veridic imaginea satului basarabean, participând sufleteşte la cele evocate, fapt ce determină coloratura afectivă a textelor. El a văzut şi a sesizat viaţa satului în tonalitatea nuanţelor complexe, dar a evocat în poezie numai aspectele caracterizante pentru structura intimă a Satului-personaj, a comunicat vibraţiile sufleteşti ale acestui personaj colectiv ca pe ale sale proprii... Chiar şi în lucrările formal obiective, unde parcă se narează întâmplări şi activează eroi (să zicem, Culai răspunde la judecată), eroii poartă amprenta individuală a sensibilităţii autorului, împrumută ceva din felul lui de a simţi şi reacţiona. Viziunea proprie asupra satului se întemeiază şi pe reconstituirea principială a aspectelor nearătoase din existenţa lui, fapt ce poate fi interpretat, aşa cum am menţionat, ca un protest contra idealismului desuet al semănătorismului, dar şi ca un mod individual de a vedea si recepta realitatea timpului: poetul înregistreaza cu un realism curajos profiluri mohorâte de eroi, crâmpeie de peisaje terne si uscate, momente zguduitoare din existenta satului...
Viziunea specifică se impune cu şi mai multă pregnanţă prin tonalitatea caracteristică a poeziei, acesta având o importanţă indiscutabilă în definirea unei individualităţi creatoare, în caracterizarea unei opere concrete sau a unui grupaj de opere.
Tonalitatea de bază, conjugată cu cele complementare, alcătuiesc structura sau tiparul intonaţional al unei opere. R. Portnoi, confruntând două individualităţi creatoare distincte (Bucov şi Lupan), conchidea că "instrumentele de exprimare preferate de Bucov sunt "trâmbiţele şi sirena", iar cele ale lui Lupan - fluierul si vioara. Asa sa fie? Ni s-a parut ca în silabele sumbre si zbuciumate ale poeziei lui Lupan nu e nimic (sau aproape nimic) din zvâcnetul viorii... Vioara are sunete pure şi graţioase, armonii blând-cristaline şi - esenţialul - are registrul cel mai înalt al instrumentelor cu coardă. Chiar şi când pe strunele ei se revarsă lacrima şi durerea sfâşietoare, dezlănţuirea de sunete, "plânsul" au tonalităţi ridicate. Or, poezia lui Lupan ne propune un registru grav de sunete coborâte. Având drept izvor firesc o realitate "apoetică" şi "amuzicală", poezia aceasta, sprijinită pe un vers ce geme surd, are o armonie a ei, dar e armonia tonurilor sumbre.
Tonul poetic nu ţine în exclusivitate de elementul propriu-zis acustic: el e o realitate complexă, colorată de sentiment, susţinută de idee, întregită de frazarea specifică, de rezonanţa rimelor şi structura versurilor. Decisivă în definirea tonului este adesea încărcătura semantico-afectivă a cuvintelor. Andrei Lupan posedă arta de a folosi cuvinte puţine şi imagini simple, selectate şi organizate în aşa fel, încât se completează şi se pun în valoare prin conţinutul semantic, prin desenul fonic, prin nuanţele subtextuale. Ele şi hotărăsc diversitatea tonurilor: uneori poezia lui Lupan vădeşte vehemenţa tonului de blamare şi apostrofă; alteori ea atinge tonurile grave şi adânci ale unei dureri sfâşietoare; îngânate cu glas coborât, versurile vibrează prelung şi negru ca o coardă de contrabas; tumultul revoltei aduce în ton scăpărări sarcastice, se îmbină însă virulenţa pamfletară cu patetismul ş. a. m. d. În linii mari, tonul de bază al poeziei lupaniene din anii '30 este un ton coborât şi grav, dar nu pentru că trăirile eroului ar fi exprimate, aşa cum susţinea Portnoi, "cu glas scăzut, uneori până la şoaptă", ci pentru că, potrivit viziunii individuale a autorului, un mecanism specific temperator "pune frâne" versurilor cu pornire strigată: vocea poetului e puternică nu prin sonoritate, ci prin densitate şi adâncime. Impulsurile, vaietul, nostalgia coboară adesea în subtext. Coloritul afectiv al tonului se adecvează atmosferei generale şi mesajului: mai totdeauna poetul e trist, ironic sau grav. Viziunea lui Lupan e robustă şi sfidătoare ("Degrabă vom sălta, auzi, tu, rob?"); el exprimă cu grai răspicat nădejdile tăinuite şi nemărturisite ale maselor, condamnând cu legitimă asprime societatea timpului. Faptul acesta va defini tonalităţile complementare ale poeziei, tonalităţi care nu desfiinţează tonul de bază al acesteia.
În sfârşit, specificul manierei lui Lupan se manifestă în structura particulară a versurilor, în sistemul de imagini şi în frazare, în particularităţile de formă ale poeziei. Însuşind profund elementele de gândire şi de sensibilitate proprii poporului, Lupan e un poet al oralităţii, fapt ce va defini multe din semnele scrisului său.
Stilul lui se caracterizează prin sobrietate şi concizie: poetul se exprimă lapidar, de multe ori direct, preferă fraza fără podoabe, cu o dislocare topică obişnuită. Variată ca structură şi dimensiuni, fraza aceasta se află în perfectă adecvare cu tiparul prozodic al versului, fiind puse (şi versul, şi fraza) în susţinerea oralităţii. Versurile curg firesc, nesilit, fără pauzele obligatorii de la sfârşit, "apucând" cuvinte şi expresii din versurile anterioare (enjambement), apropiindu-se pe alocuri de structura liberă a frazei în proză.
Lupan evită asocierile frapante şi elementele de şoc, se fereşte de arborescenţa epitetelor şi a comparaţiilor, fără a se lipsi cu totul de ele. Iată, bunăoară, câteva epitete din poezia Olimp dispreţuit, prin care notele de blamare la adresa scriitorilor vânduţi devin mai caustice: "Un gând obez de cinste-ntunecată", "trândăvia ta versificată" ş. a. În genere, poezia lui Lupan e de o lăudabilă sobrietate metaforică şi figurativă. Câteva elemente conferă valoare simbolică unor poezii întregi: seceta, arşiţa, cârtiţa, soarele. Simbolurile mai frecvente se structurează după tiparul afirmat de poezia revoluţionară a timpului (să ne amintim simbolistica lui Bucov, bunăoară): ciocanul uriaş, pumnul uriaş, pumnii de piatră (sugestie a forţei celor mulţi şi solidari), uraganul, "sublima furtună", zarurile morţii ş. a. Metaforele, plăsmuite în aceeaşi cheie, sunt de cele mai multe ori metafore genitivale (limanul zilelor, cerneala vieţii, smoala disperării, piatra vieţii, otgonul vieţii). De obicei, sunt preferate determinativele cuplate (sat învrăjbit şi sărac, măsură blajină şi dreaptă, pământ disperat şi sărac, stihuri încâlcite şi mărunte ş. a.), ele adecvându-se mai mult stilului sobru şi nepretenţios al autorului.
Lupan a înscris, aşadar, o notă aparte în concertul poetic al scriitorilor basarabeni. Alături de expansiunea lăuntrică a eroului bucovian el afirmă un erou reţinut, zgârcit în vorbe şi gesturi, cu un profil intelectual şi afectiv specific. Comparată cu picturalitatea şi euforiile sonore ale lui Costenco, poezia lui Lupan stă la polul opus: ea apare oarecum mai săracă în cuvinte şi sunete. În timp ce primul evocă natura rustică şi jovială, poetizând şi natura, şi satul, Lupan, dimpotrivă, le depoetizează, le despuiază de podoabe. Confruntarea creaţiei lui Lupan cu cea a lui Deleanu ne duce la concluzii similare: poezia lui Deleanu are o metrică fluentă şi cantabilă, o expresie uneori romantizată, iar stihul lupanian e dur, bolovănos, uneori voit prozaic. În sfârşit, comparat cu versul lui Meniuc, uşor ermetizat, versul lui Lupan e simplu şi transparent.
Dintre observaţia exterioară şi autoobservare Lupan a preferat observarea planului obiectiv: aproape că n-are în aceşti ani confesiuni sau poezii introspective şi toate liniile convergente ale creaţiei lui ne duc către fenomene sociale obiective - zguduitoarea dramă ţărănească, satul şi ţăranul în furtuna pustiitoare a timpului.
Sumbră ca atmosferă şi imagine, poezia aceasta nu are nimic din atmosfera vaporoasă a nostalgiei fără obiect, nici din anxietăţile şi depresiile decadente: durerea se conjugă cu încrederea şi nădejdea, - Lupan s-a afirmat ca poet al durerii colective, şi poezia lui, împlinită din tonuri dure, este un receptacul poetic al suferinţelor martirice ale omului într-o lume nedreaptă. Cuvântul de revoltă al poetului compătimeşte îndurerat, apostrofează, îndeamnă şi mobilizează. Prin toate cele menţionate poezia lui Lupan din anii '30 este un interesant document de epocă, mărturie a angajării civice a scriitorului.

B. CU FIORI ÎTI BAT LA POARTA, PAMÂNTEAN AL VREMII MELE...

După 1940 poetul a continuat să plăsmuiască o operă de lăudabilă bogăţie şi diversitate, realizată în toate registrele lirismului. Nu s-a grăbit să publice mult, ba dimpotrivă: a lucrat pe îndelete, acumulând cu modestia şi tenacitatea albinei, "scociorând" în adânc. Promovând o literatură sincronizată cu realitatea, continuând să militeze programatic pentru o artă care ar sluji idealurilor social-morale şi naţionale, poetul respinge estetismul steril, combate cu vigoare jocurile formaliste şi se impune cu aceeaşi mentalitate militantă şi spirit polemic. Rădăcinile poeziei lui sunt puternice şi temeinice prin forţa lor telurică, prin legământul cu spiritul vremii. Poetul priveşte realitatea cu luneta artistului îndrăgostit de oameni, de frumos şi de justiţie socială, dar şi cu ochii deschişi ai istoriei - multe din scrierile lui interpretează poetic treptele istorice ale poporului. Creaţia din anii războiului răspundea şi ea în mod adecvat imperativelor momentului (Doină, Trec ucigaşii, Intrare în baladă, În codrii Orheiului, În loc de hăitură ş. a.).
Ca şi în anii '30, poetul nu evita proza vieţii şi a expresiei, invoca eroi concreţi, tipuri umane si episoade semnificative din viata, ramânând fidel formulei sale, unui mod de rostire fara graba, temeinic, cu scurte digresiuni explicativ-argumentative... "Nu-i daţi poeziei sulimanuri, / Puneţi-o la slujbă pe pământ, / Ca să-şi roadă coatele-ntre oameni, / Sa-si manânce pâinea suferind. / ...Nu pozezi când şlefui diamantul, / Dar trudeşti cu sârg de muncitor, / Mânuind priceperea înaltă, / Arta cucerită prin sudori" (Discuţie cu proiect de rezoluţie) - nu e o simplă declaraţie, e o poziţie, un program: de-a lungul întregii sale activităţi poetul a evitat pozele şi "sulimanurile" în poezie, a plăsmuit o operă "despre noi" (cum se întitulează una din scrierile sale antologice), plină de înţelepciune şi îngrijorare, o operă care-şi păstrează o factură şi un sunet interior inconfundabil. Ea nu ţinteşte efectul - versul curge simplu şi firesc, ca o manifestare a sincerităţii poetului cu sine şi cu lumea, şi tocmai această sinceritate şi firesc constituie o particularitate revelatoare a scrisului lupanian. Militând cu fervoare (în eseurile şi interviurile sale) pentru autenticitate, scriitorul se străduieşte să fie autentic şi în creaţia sa artistică. Şi dacă izbuteşte, apoi e pentru că evită schemele abstracte şi "moda" poetică şi, spre deosebire de alţi autori, care se complac ba într-o postură, ba în alta, Andrei Lupan e fidel unei formule. Opera lui e matură şi unitară nu numai sub raportul efervescenţei problematice, ci şi ca atitudine interioară, ca viziune şi formulă; în ceea ce are mai rezistent din punct de vedere estetic, ea relevă o structură unitară, deschisă spre lume cu înţelegere tandră, cu dăruire de sine şi elan. Anii '50 aduc în "dreapta agonisire" a poetului scrieri memorabile despre om, muncă şi creaţie (Maria, Martie, Fântâna lui Pahoma, Stele mari). Versurile sunt plămădite cu osârdie ţărănească, ritmurile sunt pline, expresia - plastică, păstrându-şi aroma particulară; nici o tentaţie de "înfrumuseţare" nu-l ispiteşte pe poet, ba dimpotrivă - el respinge poza, "artificiul corect", căci "nu zideşti privindu-te-n oglindă, nu te baţi cu gesturi de efect".
Pe lângă celebrarea munci (în cheia caracteristică a acestor ani), mai intră în poezia lui Lupan din primul deceniu postbelic legătura indestructibilă cu neliniştile lumii (Cetatea păcii, Inima veacului, Răvaş despre nucleul H), căci alături de umanismul înţeleptului veac poetul sesizează şi contradicţiile lui dramatice, seismele lui. Stihurile îndeamnă ("În ostrovul tihnei să nu te retragi"), blamează ("La stâlpul ruşinii cu noul război!"), stimulează combativitatea umană ("Tu cheamă norodul tău slobod şi demn / să lupte cu noi pentru pace"). Apelurile se justifică organic prin caracterul şi mesajul poeziilor. Iată nişte versuri din poezia Răvaş despre nucleul H, realizate în acelaşi spirit al apelului: "Tu adună-ţi mintea şi talentul / La binomul vieţii să-l socoţi, / Pune-n centrul gândului planeta, / Pune soarta oamenilor toţi". Într-un anumit sens versurile acestea caracterizează formula şi tipul angajării poetice din anii '50, când poezia, având în obiectiv "soarta oamenilor toţi", socotind talentul "la binomul vieţii", era angajată în lupta pentru pace, în dezbaterile revelatoare privind destinul omului şi al lumii ş. a. Lărgirea conştiinţei estetice a scriitorului se realiza şi prin integrarea substanţială în conştiinţa estetică a momentului. Alături de lauda festivă, atât de caracteristică poeziei din anii '50, vom întâlni în creatia lui Lupan versurile-apel, îndemnurile la vigilenta, stihurile concepute într-un spirit eminamente polemic... Tot în aceşti ani îşi rosteşte poetul neiertătoarele profesiuni de credinţă, intrate în istoria literaturii noastre ca o elocventă mostră de responsabilitate scriitoricească (Mea culpa, Strigăt împotriva rutinei ş. a.). E lucru firesc, căci literatura nu poate fi concepută fără continua insatisfacţie creatoare a scriitorului, fără ambiţia de autodepăşire. Acea "dialectică a sufletului", despre care vorbea Cernâşevskii, se relevă în poezii de autocăutare şi autojudecare, în texte de o incisivitate drastică. Poetul nu se sfiieşte a recunoaşte că a spus şi semiadevăruri şi în acest sens poeziile la care ne referim erau o încercare de a găsi, aprecia şi consolida - în sine, în relaţiile cu oamenii, în artă - ceea ce-i adevărat, drept, înălţător. Responsabilitatea civică şi estetică este, aşadar, una din axele poeziei lupaniene - de la Satul ciudat şi Olimp dispreţuit prin Răspunde, Mea culpa şi până la cele mai recente scrieri.
Autoexamenele şi "autorevizuirile" de la sfârşitul anilor '50 marcau trecerea către noi coordonate problematice, legate de destinul contemporan al umanităţii şi al ţării. Culegerile Frate al pământului, Meşter faur, Legea găzduirii, Noşa svoia, Magistrale, Gromovnic, Versuri configurează, în această ordine de idei, intensele căutări creatoare ale autorului, relevând totodată categorica unitate lăuntrică a poeziei lui: oricât de diferit sună intonările ei prin ani, poezia aceasta îşi păstrează rezonanţele particulare.
"Există un miez de foc al versului lupanian, la care poţi ajunge numai parcurgându-i întreaga operă de-a lungul anilor, deoarece ar fi naiv să căutăm acest miez în toate lucrările pe care le-a scris un creator, chiar şi acolo, unde el nu l-a pus, - nota Liviu Damian în medalionul La o aniversare. În ce mă priveşte, aş aşeza opera poetului pe două trepte. Pe prima stă tot ce a scris poetul, gândindu-se la ce nu-i ajungea încă cititorului său, adică i-a dat şi o anumită sete de cultură, şi o glumă, şi unele sfaturi, dar mai ales l-a deprins să-şi găsească propria viaţă şi faţă în vers, prin asta întărindu-i convingerea că poezia este o componentă fundamentală a construirii noii societăţi. Pe a doua treaptă stă, mult mai puţin numeroasă, opera fără de care nu poate trăi însuşi creatorul. Nu ştiu dacă aici trebuiesc căutate toate miezurile de foc, dar ştiu că eu personal, după ce am crescut cu ce mi-a pus autorul pe prima treaptă, de multe ori am găsit aici, pe a doua, anume aceea ce mi se pare a fi partea fundamentală a unei opere, a unei conştiinţe literare". Legătura organică dintre aceste două "trepte", conlucrarea lor este, de fapt, legătura dintre două etape de creaţie, în care şi scrisul poetului, rămânând în perimetrii aceleiaşi formule, căpăta totuşi constante sau dominante diferite. Universul poetic al lui Lupan, negălăgios cum este, se circumscrie sub imperiul Dragostei - o dragoste identică cu legământul, cu afirmarea solemnă şi dăruirea, cu acea "lege a găzduirii", sub al cărui semn se află această poezie în anii '60-'70. Legea găzduirii e sinonimă generozităţii, solidarităţii, unui înalt principiu de dăruire. Poezia cuprinde în grijile şi dragostele ei "cinstiţii părinţi" şi podgoriile, livezile şi "fata de ţară", holmurile cu oameni care muncesc şi "stele mari la Dubăsari". Titlul cărţii echivalează cu o autodefinire - simbolica titlului pune sub semnul generozităţii întreaga creaţie a poetului din anii '60-'80, incorporând o realitate profund definitorie pentru natura poeziei lui Lupan, pentru poziţia eului simbolizat. Autorul abordează problemele profesiunii sale (Poezia, Bătrânul poet), îşi asumă marile responsabilităţi ale omului contemporan, obligaţiile morale, datoria şi dăruirea căpătând semnificaţia unui motiv-pivot. Un exemplu concludent de conjugare a motivelor este poezia Legea găzduirii, în care aflăm cinstirea muncii şi a creaţiei, pledoaria pentru înalte principii etice şi gestul generos al dăruirii. Poezia pare o descriere a cănii de lut, dar dacă observăm determinativele moral-apreciative de care se serveşte poetul, vom înţelege că tradiţionala cană e mai mult decât un obiect - e un principiu, un simbol polivalent, cu sensuri multe şi revelatoare. "E din lut, dar e-nţeleaptă / Cana asta care-aşteaptă / S-o ridici în mâna dreaptă. / Meşterul ce-o frământase / I-a turnat în trup şi-i arse / Frumuseţe noduroasă. / N-a lipit-o prea subţire, / Dar i-a pus nărav în fire / Dreaptă legea găzduirii". Caracterizată ca o fiinţă vie, cu virtuţi accentuate pe parcurs (frumuseţea noduroasă, aspra lege-a găzduirii, sensibilitatea de a-i alege pe cei destoinici, înţelepciunea de a-i astepta pe cei vrednici...), cana devine simbol al unor principii spirituale superioare: ea întruchipează o anumită experienţă spirituală, dragostea şi aspiraţia, generozitatea şi bogăţia sufletească, din care eroul liric ne face parte dreaptă: "Deci, primeste-o si-o închina / Cu racoare si lumina / Si cu flori de pe colina, / Care-au fost zgârcit pastrate / Pentru buzele curate, / Pentru inima de frate...". Legea găzduirii este deci un principiu - şi când poetul propagă idealuri, şi când îşi exprimă devotamentul de cetăţean, şi când cântă valorile sufleteşti ori elogiază solidaritatea.
Ce modificări de formulă au adus anii în poezia lui A. Lupan? Credem că un aliaj mai organic de "intelectualitate" şi element popular; o îmbinare mai strânsă a problematicii general-umane cu cea de imediată actualitate; o colaborare mai intimă a elementului dialectal cu cel neologistic; o structură mai complexă a eroului liric. Poeziile lui din anii '60-'80 au căpătat în mai mare măsură semnificaţia unui act de confidenţă lirică, în concordanţă cu sporul de substanţă lirică al întregii noastre poezii. Ancorat în evenimentul imediat, poetul ştie să asculte de echilibrul faptelor, să le sesizeze vibraţiile şi caracterul, să le extragă semnificaţia, dar el mai ştie să se aplece îngândurat asupra unui caz de viaţă sau a unei amintiri, să cugete asupra unor categorii generale ori să mediteze, cu melancolică nostalgie, asupra vârstelor. Verbul devine mai reţinut şi mai elevat, uneori nostalgic, alteori dramatic.
Poetul care n-a prea avut până acum versuri melancolice, ajuns la o altă vârstă poetică, e copleşit de amintiri şi regrete, amintirile devin un laitmotiv al poeziei lui din anii '70. Spre tărâmul în care te-ai dus impresionează, întâi de toate, prin atmosferă. Versul curge lent şi dureros, transmiţând nostalgia anilor trecuţi, a unui tărâm în care a rămas vârsta candorilor. "Spre tărâmul în care te-ai dus / Rătăceşte gândul arar, / Întârziat călător ursuz / Prin răzvrătite dune de gheţar". Peisajul iernatic a lipsit cu desăvârşire în creaţia lui Lupan. Nu-l evocă nici azi, dar apar totuşi detalii şi analogii care sugerează hibernarea iernatică (răzvrătite dune de gheţar, arborele cu mugurii de gheaţă ş. a.). E invocată în continuare imaginea amurgului dornic să prindă zvonul chemărilor de ieri, eroul adunându-şi nostalgiile în acest răscolitor îndemn: "Mai striga-ma din urma vreodata, / Ecou din codrul tânar de demult...". Brusc, parcă crezând că s-o fi tânguit prea mult, poetul trece la adresarea către un "tu", care poate fi cititorul, fapt ce aduce în poezie o notă de conversaţie intimă: "Tu treci cândva ca mine / Pe-acest meleag surpat de amintiri?...". Ideea ireversibilităţii timpului e sugerată prin imagini pregnante - "piatra negăsitei întâlniri" şi "timpul zăvorât ca un hotar" (timpul închis, în care nu te mai poti întoarce si care nu se întoarce decât numai în amintire...).
Încă o poezie despre timpul individual, Din amintiri: "Din amintiri, prin aşteptări târzii, / Dar răzbucneşte dorul tânăr iară / Şi rosturile vieţii ne măsoară / Cu mari şi neplătite datorii". Iată, aşadar, motivul timpului împletit cu un alt motiv axial, la care ne-am referit anterior, "mari şi neplătite datorii", responsabilitatea. Trecerea nu-i trezeşte poetului disperări şi neîncrederi, "dorul tânăr" măsurând rosturile vieţii este un antidot contra acceptării resemnate a vârstei. Aceste "mari şi neplătite datorii", metaforă a autoexigenţei, definesc atitudinea fundamentală a poetului în faţa vieţii. La un nou anotimp poetic, la o nouă experienţă sufletească scriitorul trăieşte sentimentul responsabilităţii, exprimându-l cu discreţie, într-o variată gamă de tonuri. "De nu m-ai bate, vreme, cu rugina!" exclamă el undeva. Timpul devine prilej de a polemiza cu bătrâneţea simbolică (atrofiere a simţurilor, epuizare), pe care o respinge cu energie, convins că "cel ce ridică năvodul pustiu / din marea dărniciilor" va găsi în sine puteri pentru a-şi depăşi momentele de nereuşită şi depresie. Tânjind după stihiile tinereţii, înstrunând un cântec surdinizat al amintirii, eroul liric porneşte pe urma viselor trăite, smulge vechile doruri de sub negura anilor ca să le împletească, cu o simplitate impresionantă, în cântări sincere şi pline de un tulburător lirism (Cântec târziu, Din amintiri, Dor). Dacă ar fi să alegem un epigraf pentru acest mănunchi de poezii, n-am găsi altul mai potrivit decât cele două versuri din Bătrânul poet: "Ochii iubirilor mari îl urmează, / Iar setea lor bântuie fără alean". Ceea ce nu s-a schimbat este atitudinea acestui erou faţă de lume şi viaţă. La fel de neastâmpărat, frământat, "colţos", uneori ursuz, alteori cu inflexiuni umoristice în rostire, acesta este un caracter verificat în timp şi în acţiune, mult apropiat - prin fire şi temperament - de autorul însuşi (ştim că în plan teoretic noţiunile acestea nu sunt identice). Îl aflăm în alte "mea culpa", în confruntări subterane sau directe cu sine şi cu lumea, polemismul interior fiind o particularitate a poeziei lui Lupan. Sunt demne de semnalat, printre particularităţile poeziei lui, continuitatea şi consecvenţa lăuntrică: "satul ciudat", "despre noi", poeziile despre satul şi ţăranul anilor '40-'50 - toate se legau într-un lanţ organic al continuităţii nu numai de motive şi de probleme, ci şi de eroi. Scriitorul pledează - negălăgios, dar cu vibrantă forţă - pentru "tainul încrederii"; putere care îl înalţă pe om şi-l face puternic: "Daţi-i pâinea încrederii barem / În simplă şi demnă tăcere, / Tain necesar pentru munci viitoare / În pământul veşnic al ţării" (Tainul încrederii). Spre acest om se îndreaptă şi azi versul lui: "Cu fiori îţi bat la poartă, / Pământean al vremii mele, / Hărăzitule de soartă / Să-ţi duci cântecul prin stele" (Cântec pentru azi).
Riguroasa conştiinţă de sine, preocuparea de a-şi cizela opera, de a câştiga în substanţă, fără a pierde în spontaneitate şi culoare, i-au tutelat drumul ultimelor decenii, conducându-l pe autor către o poezie de concepţie, în care se condensează cu incontestabilă putere idealuri, frământări, simţiri ale omului contemporan. Magistrale, Naşterea podgoriei, Cântec pentru azi, Fată de ţară, Pur şi simplu, Dreaptă agonisire, Întâlnire cu noroc, Gromovnic, Dreptul la nume, La porţile lui Cronos sunt meditaţii şi confesiuni, mărturii lirice vibrante despre spiritul omului contemporan. Cuvintele lor ne adună la sfat şi ne "descoase", şi ceea ce-i conferă şi farmec acestei poezii este omenia complexă şi activă, cu care scriitorul înregistrează problemele şi năzuinţele poporului, generozitatea şi spiritul angajării: de la începuturi până astăzi Andrei Lupan a conceput poezia ca pe purtătoarea unui adevăr fundamental. Adevărurile au fost, de-a lungul anilor, multe, dar poezia a ţinut pasul cu ele, a vibrat la dureri şi bucurii, s-a încărcat omeneşte de tot ce era a timpului şi a omului cinstit, s-a zbuciumat şi a mers înainte, tot împreună cu omul şi tot de dragul lui. Poetul vine spre straturile cele mai adânci ale vieţii poporului, tinde să implice în trăirile sale conştiinţa de luptător pentru idealurile acestuia şi o face, fireşte, fără ostentaţie, cu pregnanţa pe care o reclamă timpul. Manifestându-şi preocuparea pentru soarta individului, poetul şi-a făcut din poezie o creaţie dăruită. Adevărul-faptă a eroului său se înscrie în sămânţă şi pâine, în magistrale, livezi şi fântâni, toate - urme ale trecerii creatoare a omului. Sufletul eroului lupanian (şi acest amănunt intră de asemenea în "dreapta agonisire" a poetului) are simplitatea sufletului unui om adânc identificat cu poporul, de aceea perspectivelor şi sentimentelor cu care priveşte viaţa şi lumea (bunătatea, dragostea, compasiunea, încrederea umană, înţelepciunea, exigenţa) poetul le mai adaugă un sentiment - mândria obârşiei sale ţărăneşti la care ne-am referit. Nu-şi declară acest orgoliu, dar îl intuim - şi în titlurile-metafore (Frate al pământului, Meşter faur, Tainul încrederii, Naşterea podgoriei, Livădarii), şi în faptul că eroul e pus mereu faţă în faţă cu pământu-vatră, ambianţă maternă, glie, şi în simbolurile ce sugerează făptuirile omului, ţinând - mai toate - de sfera muncii ţăranului (livada, podgoria, fântâna, cana de lut). Poetul operează cu reprezentări obişnuite - spice, livezi, lanuri; acestea însă se află în intimă fuziune cu categoriile şi semnele esenţiale ale timpurilor. Revenind la comparaţia cu plugarul, cu "frate al pământului", cu livădarul, considerăm că creaţia lui A. Lupan seamănă cu drumul unui ţăran harnic, gospodăros şi grijuliu: "merge-ncet de parcă-i ostenit", nu strigă, nu face gălăgie, cercetează cu ochi scrutători şi neiertători tot ce întâlneşte în cale, mai îndreapta ce poate îndrepta, arunca piatra din carare, desfunda izvorul... Gesturi tradiţional-semnificante, ipostaze simbolice ale eroului, tradiţionale şi ele (livădarul, plugarul, semănătorul, pietrarul), cuvinte de urare, spuse frumos şi simplu, cu demnitatea viţei de vieri şi de plugari, de la Mă-nchin dumilorvoastre, cinstiţilor părinţi până la Cu bună ziua pe colină.
Revenind concluziv asupra formulei lupaniene, menţionăm caracterul reţinut al patosului, capacitatea de a reconstitui atmosfera specifică a unui mediu, un stil de viaţă, un timp, mesajul şi timbrul propriu al poeziei. Mai subliniem că toate cărţile poetului au fost confirmarea unui talent legat de realităţile prezentului, de problemele adânci ale poporului, de biografia lui. Dreapta lui "agonisire" se cântăreşte prin rodia poeziei lirice, prin vrednicia poemelor apărute de-a lungul deceniilor prin înţelepciunea eseurilor. În planul formei poetul a rămas fidel unui mod al său de a ţese pânza poetică - din "slove acătării", din sintagme particularizate printr-o aromă neaoşă, din strofe care zvâcnesc în ritmurile unei gândiri molcome, adânci. Un echilibru al sentimentelor prezidează această poezie, susţinându-i ordinea interioară armonioasă: emoţia lirică este lucid supravegheată, lipsesc stările de exuberanţă şi atitudine afişate prea gălăgios. Fireşte că sub aparenţa acestui ritm potolit de simţire întrevedem un spirit frământat şi o mare căldură umană, dar poetul nu le afişează. Poezia conţine astfel o duioşie în duritate, o emotivitate înţeleaptă şi sobră, care se adecvează organic unei viziuni lirice personale. Degajată de podoabe convenţionale, în strai de lucru, creaţia lui Andrei Lupan îl prezintă pe autor ca pe un harnic truditor al condeiului, al literei şi al sufletului, şi nu aflăm cuvinte mai potrivite pentru a-l caracteriza decât cele cu care îşi portretiza poetul un tovarăş de breaslă: "Din vraiştea anilor prăvăliţi în urmă / Te dezvăluie gândul care te ştie - / Zăbovitor de ţărănite drumuri, / Dornic de taifas şi om de omenie" (Focul de seară). Ţărănitele drumuri ale lui Andrei Lupan vin din "vraiştea anilor prăvăliţi în urmă", vin încărcate, pline de lumina atâtor întâlniri cu alte drumuri şi oameni de omenie, vin şi duc mai departe. Pentru că drumul omului de artă nu cunoaşte oprire.

Eliza BOTEZATU, 1987

P. S.
Am revenit - azi, după 15 ani - şi la opera lui Andrei Lupan, şi la propriile-mi păginuţe - se renuanţează şi unele, şi altele. Lupan a rămas în timpul său, însoţindu-ne totodată, nevăzut; noi, ţinându-l minte, am mai crescut cu câţiva ani... E normal să ne întrebăm azi: unde am greşit? Unde am exagerat? În ceea ce mă priveşte, aş scrie astăzi puţin altfel; aş mai renunţa la unele lucrări; aş concretiza nişte accente, aş deschide nişte paranteze... N-o fac, pentru că ar fi un alt articol, cel din 2002... Precizez doar că, în linii mari, nu mi-am schimbat părerea despre Lupan: a fost un om cumpătat - în viaţă şi în literatură, echilibrul fiind una din legile lui; a fost omul care a crezut cu sinceritate în ceva, şi dacă acest ceva nu totdeauna a răspuns şi criteriilor noastre - e drama timpului. Dar prezenţa scriitorului în viaţa noastră literară trebuie apreciată - şi în plan estetic, şi în plan etic. Avem nişte datorii neachitate faţă de cei plecaţi (G. Meniuc, N. Costenco, L. Damian, I. Vatamanu, P. Boţu ş.a). Cu cărţile lui A. Lupan ne achităm de una din aceste datorii şi o facem cu inima împăcată.
E. B.