Prima pagină
 
Opera
  Poezie
  Eseuri, critică literară, atitudini
Dedicaţii
  Dedicaţii din cărţi
Documente
  Polemici
  Corespondenţă
  Scrisori oficiale
  Discursuri
  Diverse
Publicistica
  Articole, eseuri, discursuri...
  Despre Lupan
Imagini
  Fotografii
  Portrete, sculpturi
Înregistrări audio
  Discursuri, emisiuni radio
Înregistrări video
  Secvenţe din emisiuni, cronici
Repertoriu
  Biografii, cărţi...
 

Ultimele modificări
 
Căutare
Contact



© 2007-2013 familia Lupan
  2002
"Vocaţia şi blestemul înaintemergătorului"
(text preluat din cartea - Andrei Lupan "Scrieri I", C.M. 2002)

Author :
Corbu Haralambie - critic literar, academician AŞM
inserted: 2007-04-21 19:10:41



VOCAŢIA ŞI BLESTEMUL ÎNAINTEMERGĂTORULUI

I
Talentele şi oamenii de vocaţie constituie unicate. De aceea orice încercare de clasificare pedantă a lor e sortită din start eşecului. Şi totuşi. Există talente care crează la lumina propriului rug, reflectând cu străfulgerări de geniu frământările epocii şi zbuciumul contemporanilor. Există însă oameni de vocaţie, care nu numai că se inspiră şi pătrund străfundurile unor realităţi istorice, sociale şi psihologice de mare anvergură, ci se şi contopesc în mod organic şi indisolubil cu acestea, contribuind esenţialmente la evoluţia şi transformarea lor, într-un sens sau altul. Asemenea personalităţi neordinare se remarcă, deci, nu numai prin fixarea veridică a cadrului istoric şi a protagoniştilor timpului cuprins în acest cadru; personalităţile de acest fel se impun printr-o participare activă - individuală sau colectivă - la declanşarea procesului istoric şi afirmarea destinului în condiţiile istorice date. Andrei Lupan ţine de ultima categorie de creatori, care întruchipează, prin tot ceea ce a scris şi a făcut, imaginea scriitorului luptător, a activistului cultural şi social, energia mobilizatoare a căruia e pusă integral în slujba unui ideal, în slujba cauzei şi intereselor semenilor săi.
Atare personalităţi se impun de la sine şi sunt recunoscute benevol de către majoritatea dintre contemporani în calitatea lor de talente înzestrate cu har, dar, totodată, şi de lideri ai vieţii culturale, ai vieţii spirituale, ai vieţii publice în genere. E ceea ce ar putea fi numită vocaţia liderului, vocaţia înaintemergătorului. E vorba nu de liderul care a făcut din atingerea acestui scop un ideal al vieţii sale, ci de liderul pe care viaţa însăşi şi-l alege şi îl promovează cu tenacitate de-a lungul anilor. Pentru un astfel de lider duhul creator şi viaţa publică constituie o supremă simbioză şi se sedimentează în conştiinţă şi în memorie ca o chemare, ca o nădejde, ca un blestem.
Student fiind, Andrei Lupan se impune printre colegii săi de la Facultatea de agronomie, încă în anii 30, drept una din figurile proeminente ale tineretului basarabean combatant şi neîmpăcat cu destinul ce i-l oferea soarta. În 1946 tânărul cercetător ştiinţific de la Institutul de Viticultură din Chişinău Andrei Lupan e ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Noul lider al condeierilor moldoveni nu avea, la acea dată, nici o carte publicată (prima plachetă de versuri, intitulată "Poezii", a apărut abia peste un an, în 1947), cele câteva grupaje de versuri, publicate în periodicele timpului sau transmise pe posturile de radio, încă nu-i crease poetului o faimă bine consolidată de lider literar. Sub acest unghi de vedere prestigiul literar al unor scriitori basarabeni, ca şi încrederea deosebită pe care i-o acorda regimul totalitar elitei scriitoriceşti transnistrene, făcea aproape inexplicabilă apariţia pe olimpul literar a lui Andrei Lupan.
Şi totuşi, începând cu această dată, timp de 4 decenii, el devine liderul scriitorilor din spaţiul dintre Prut şi Nistru: mai întâi lider formal, în calitate de preşedinte al organizaţiei scriitoriceşti republicane pe parcursul a două decenii, iar apoi de lider neformal pe o perioadă de timp cam de aceeaşi durată. Ba mai mult chiar: Andrei Lupan reprezenta, într-un fel, întreaga cultură a Moldovei din perioada respectivă, devenind în fond unul din liderii recunoscuţi ai intelectualităţii de creaţie din Republica Moldova. Ca membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din momentul înfiinţării acesteia (1961), A. Lupan a exercitat o influenţă benefică şi asupra intelectualităţii ştiinţifice, mai cu seamă asupra celei din sfera socioumană.
De unde şi pe ce cale a venit acest prestigiu şi această preţuire plină de afecţiune din partea intelectualităţii progresiste de toate gradele şi de toate culorile, ştiind faptul că Andrei Lupan nu a fost un răsfăţat al puterii şi nu a fost omul compromisului când venea vorba de principii de viaţă sau de apărarea onoarei şi demnităţii omului de creaţie? Conflictul cu puterea şi lupta împotriva mediocrităţii în domeniul creaţiei şi al vieţii publice în general constituie cele două fronturi de activitate intensă, care i-au adus gloria, dar şi osânda rapsodului de la Mihuleni. Gloria - din partea tuturor oamenilor de cultură şi de bună credinţă; osânda - din partea regimului totalitar intolerant, cât şi a mediocrităţilor, a falimentarilor de tot soiul ce asaltau cu înverşunare olimpul culturii şi al puterii. Ori de către ori au avut prilejul - fie în timpul vieţii scriitorului, fie după trecerea lui în nefiinţă - aceste forţe oculte au lovit crunt şi fără de milă şi remuşcări în omul şi scriitorul Andrei Lupan, străduindu-se din răsputeri să-i aplice josnice şi grele învinuiri morale, să-i prejudicieze prestigiul consolidat cu anii prin muncă cu jertfire de sine şi luptă acerbă cu inerţia, anticultura, antispiritualitatea, antiprogresul. Şi se cere a afirma: chiar şi atunci când a greşit, A. Lupan a vehiculat şi a apărat idei, principii şi idealuri în care a crezut, respingând fără şovăiri şi reticenţe urmărirea unor scopuri meschine personale sau de grup.
Oricât ar părea de "incomodă" figura şi personalitatea multidimensională a lui Andrei Lupan - fie la timpul trecut, fie la cel prezent sau viitor - nimeni nu o va putea trece cu vederea prefăcându-se a nu o observa sau substituind-o prin valori de mâna a doua, a treia sau chiar prin non-valori, atunci când se va referi la cultura şi spiritualitatea moldovenilor de la Est de Prut din perioada postbelică.
E prea mare această personalitate - Andrei Lupan - pentru ca să poată să nu fie observată de cei care nu au pierdut cu totul vederea şi e cu rădăcini prea adânci în solul neamului, pentru ca să fie ruptă sau eliminată din contextul istoriei.

II

Descendent dintr-o familie de vechi ţărani, cu mulţi copii în casă (au fost de tot opt şi cu părinţii zece), A. Lupan a purtat, în străfundurile conştiinţei, pe parcursul întregii sale vieţi, imaginea nealterată a baştinei şi chipul bărbătesc şi înţelept al plugarului basarabean legat cu trup şi suflet de glia strămoşească, de frumuseţile şi asprimile pământului natal. Una din cărţile de poezii autorul şi-a intitulat-o ostentativ Frate al pământului. Atitudinea lui A. Lupan faţă de înfrăţiţii cu pământul a fost - permanent şi neschimbat - una plină de respect şi veneraţie feciorelnică. Studiile la Facultatea de agronomie din Iaşi (filiala Chişinău, devenită în 1940 Institutul Agricol) au pornit din acelaşi legământ şi din acelaşi ataşament al scriitorului faţă de stăpânii, dar şi robii pământului, pe care îl frământau în propriile sudori şi îl scăldau cu propriile lacrimi.
Temeinicia, cultura şi înţelepciunea ţărănească a lui A. Lupan de acolo porneau şi acolo reveneau ori de câte ori conştiinţa scriitorului îşi căuta repere şi îşi verifica identitatea.
Şi a mai fost ceva la acele începuturi lupaniene, un "ceva" despre care la noi nu se ştie sau nu s-a vorbit până acum aproape nimic. E vorba de factorul Stere în formarea spirituală şi conştiinţa socială a lui A. Lupan. Cei care l-au cunoscut mai în de aproape ştiu că autorul Legii găzduirii a fost cutremurat, în anii tinereţii, de destinul tragic al uriaşului de la Soroca; că romanul-fluviu În preajma revoluţiei a fost pentru tânărul condeier de la Mihuleni o carte de căpătâi; că volumul publicistico-memorialistic Documentări şi lămuriri politice. Preludii: Partidul Naţional-Ţărănesc şi "cazul Stere", scris (dictat) în decursul doar a câtorva săptămâni, în primăvara anului 1930, după ce autorul lor fusese silit să părăsească arena vieţii politice, s-a impus în conştiinţa tânărului studios drept model de comportament civico-moral de înaltă probă umană; că junele elev de prin părţile Orheiului l-a avut, ca director, la Şcoala de Viticultură din Chişinău, prin 1928-1930, pe Roman Stere, fiul mai mare al lui C. Stere, cu care a contactat şi de la care a putut să afle lucruri impresionante şi inedite despre întreaga familie Stere; că hărţuit şi huiduit şi el la acea vreme de "puternicii zilei" A. Lupan a făcut totul ce i-a fost în puteri în acele condiţii ca să înlesnească consecinţele dureroase ale loviturilor pe care i le aplicau lui Ion Vasilenco "paznicii" purităţii ideologice, de pe timpuri, după apariţia (la 17 ianuarie 1963, în publicaţia Cultura Moldovei) a acelui articol "cu bucluc" a tânărului şi curajosului cercetător despre Constantin Stere; că A. Lupan a fost printre foarte puţinii, dacă nu unicul scriitor, care l-a condus în ultimul drum, în 1977, pe autorul articolului despre Stere, după sfârşitul tragic al acestuia. A. Lupan şi-a făcut, şi la acest capitol, în mod exemplar datoria şi responsabilitatea umană atât faţă de marele Constantin Stere, cât şi faţă de neîmplinitul, dar înzestratul cercetător literar Ion Vasilenco.
Cei doi factori pomeniţi mai sus (legământul cu soarta trudnică a ţăranului basarabean, pe de o parte, şi factorul Stere cu ataşamentul acestuia faţă de destinul împovărat de griji şi nevoi al ţăranului român în genere) au influenţat nemijlocit asupra opţiunilor social-politice şi etico-morale ale lui Andrei Lupan, situându-l de la bun început pe poziţiile stângii.
A.Lupan a crezut în idealurile democratice din tinereţe şi le-a rămas fidel până la moarte. Însă idealurile umaniste în varianta lor socialistă nu şi-au găsit întruchipare adecvată în practica vie a vieţii. Comunismul de cazarmă, dictatura ideologică şi politică, instaurată pe a şasea parte a globului, crimele directe săvârşite de regimul totalitar faţă de propriul său popor încă nu erau atunci cunoscute în toată amploarea şi dimensiunile lor tragice. Dar manifestările de devieri de la normele elementare ale conduitei sociale şi umane erau mai mult decât evidente. Pentru scriitorii basarabeni, veniţi din frământările social-politice şi culturale ale României anilor 30, cu norme democratice de conduită, dar şi cu manifestări şi tendinţe dictatoriale (dictatura legionară, dictatura regală) se ridica marea problemă a existenţei lor spirituale şi fizice, în sensul cel mai direct al cuvântului. Chestiunea se punea numai într-un singur sens: sau să se adapteze la condiţiile impuse, încercând să se afirme, să salveze şi să promoveze anumite valori spirituale, culturale, naţionale, sau să ia calea Siberiei şi a GULAG-urilor. Scriitorii basarabeni, trecuţi prin diferite gimnazii, licee şi universităţi româneşti: Andrei Lupan, Em. Bucov, George Meniuc, Liviu Deleanu, Al. Robot, T. Nencev, D. Vetrov, Gr. Adam, I. Balţan, precum şi criticii şi istoricii literari R. Portnoi, N. Corlăteanu, E. Russev, V. Coroban, N. Romanenco, Gh. Bogaci, Vera Pamfil ş. a. au acceptat prima cale.
Fiecare din condeierii enumeraţi mai sus au creat, în limitele talentului şi restricţiilor pe care le impunea ideologia oficială, opere artistice memorabile, care au jucat un anumit rol pozitiv în ceea ce priveşte educarea gustului şi preferinţelor artistice ale cititorului moldovean de atunci. Iar unele din aceste scrieri s-au dovedit a fi în stare să reziste chiar controlului riguros al timpului. Căci talentul, dacă este, nu poate să fie totalmente strivit şi, cel puţin parţial, el găseşte căi, posibilităţi de afirmare. Chiar în cadrul aşa-zisului realism-socialist sau, mai exact, în pofida riguroaselor restricţii dogmatice, îngrădiri ale acestuia.
Desigur, A.Lupan, ca şi toţi ceilalţi condeieri, a plătit dijmă ideologiei oficiale, proslăvind "marile realizări" ale socialismului, lupta de clasă şi "gloriosul" trecut revoluţionar. Toate acestea trebuie să fie riguros selectate şi separate. Însă nu poate fi acceptată nici cealaltă situaţie când, împreună cu pseudovalorile, se aruncă la coş şi izbânzile reale, care constituie pagini de înaltă ţinută etică şi estetică, adevărate piese sau capitole de rezistenţă în istoria scrisului nostru postbelic.
Un moment care se cere remarcat aparte ţine de anumite controverse ce s-au iscat în jurul poeziilor scrise de A.Lupan până la război, unele dintre care denotă, de altfel, evidente urme de lecturi din Ion Barbu şi Tudor Arghezi. O mică parte din ele, inclusiv câteva articole de publicistică, au văzut lumina tiparului în presa basarabeană din deceniul al patrulea (deşi debutul literar poetul l-a făcut în publicaţia bucureşteană Adevărul literar şi artistic, în anul 1932). Cea mai mare parte din scrierile antebelice a rămas însă în manuscris şi a fost încredinţată tiparului abia în perioada de după război. Scopul nu era, cum erau înclinaţi să creadă unii (şi, poate, mai sunt şi azi persoane care ar fi tentate să acrediteze o atare idee) că A. Lupan ar fi dorit prin asta să-şi "dreagă" o biografie literară mai întinsă şi mai "arătoasă", alături de biografiile literare ale lui Em. Bucov, G. Meniuc, B. Istru, N. Costenco, Al. Robot, T. Nencev, care reuşiseră să publice până la 1940 câte două sau trei culegeri de poezii. Poetul a infirmat în repetate rânduri aceste spuse, subliniind cu claritate că scrierile "în litigiu" constituie "doar un fapt al propriei biografii literare", şi nicidecum un fapt literar public cu urmări sau ecouri în conştiinţa cititorului de atunci. Şi asta din simplul motiv că nu au fost publicate.
De ce nu au fost publicate, e o altă chestiune. Scriitorul mărturisea adeseori că el nu intenţiona să facă literatură de meserie, că n-a umblat şi nu cunoştea redacţii sau cercuri literare, că ce făcea - o făcea mai mult pentru "uz intern", pentru satisfacerea propriilor interese şi verificarea propriilor posibilităţi. Majoritatea scrierilor tipărite a nimerit pe masa editorilor mulţumită unor prieteni, care le-au prezentat, nu o singură dată chiar fără ştirea autorului, publicaţiilor respective.
Se cere repudiată categoric şi bănuiala, de bună sau rea credinţă, cum că în genere aceste scrieri ar fi fost elaborate postfactum în anii de după război.
E o bănuială lipsită de orice temei, căci scriitorul, mai întâi nu avea nevoie de aşa ceva, şi, în al doilea rând, nu putea s-o facă măcar şi în virtutea excepţionalelor rigurozităţi etice şi morale, pe care şi le impunea singur şi cărora li se subordona permanent şi în chip neabătut. Lucrând la monografia Letopiseţ al timpului (1982), am avut la dispoziţie toate aceste caiete îngălbenite de timp, încărcate cu scris mărunt şi îngrijit, într-o frumoasă grafie latină. Cred cu siguranţă că manuscrisele se păstrează şi astăzi în arhiva familiei Lupan.
Pentru confirmare e deajuns să deschidem volumul al treilea al ediţiei Scrieri (Chişinău, 1973) la paginile 369-371, unde vom putea afla răspunsul întreg la chestiunea ce vizează învăluitul de mister debut literar lupanian şi soarta ciudată a scrierilor sale de până la 1940.
"S-a întâmplat aşa, mărturiseşte autorul aici, că preaobişnuita întrebare îmi cere câteva răspunsuri, destul de aproximative. Pot invoca debutul - 1932 - în Adevărul literar şi artistic cu poezia Biografie. Era prima dată când trimiteam versuri la o redacţie.
Au apărut, nu târzie vreme, la rubrica "Primii paşi" iscălită cu iniţialele: A.Cdr. Aş spune un neadevăr, dacă aş zice că nu m-a însufleţit debutul. Am trăit totuşi bucuria în sine, nemărturisită. Şi nici nu m-am încumetat a mai reveni pe adresa oarecum deschisă deja încercărilor mele. N-a fost exces de modestie sau de timiditate. Scrisul devenise de-acum (ar trebui să subliniez cuvântul) munca mea hărţuită şi fără izbăvire. Ştiam de mult că nu mai scap de ea. Dar căzusem, se vede, în mrejele vieţii periferice, izolat cu totul de ceea ce s-ar fi putut numi pe atunci viaţă literară. Habar n-aveam cum se întâlnesc scriitorii, şi cei tineri, şi cei bătrâni, cum scriu şi cum îşi scot în lume scrisul. Despre toate astea îmi făceam, fără deosebită stăruinţă, o idee proprie, din cărţi şi din jurnale. Şi, trebuie s-o mărturisesc, credeam în scriitori cu patimă transfigurată, ca într-un fel de martiri inaccesibili, arşi de propriul har, fără cruţare. De aici concepeam că scrii, în primă condiţie, pentru izbăvirea de zbucium, pentru a descoperi din beznă absolută şi a exprima o taină negrăită, răsădită în tine de natură. Era o credinţă născută din contactul livresc cu marii scriitori, din înţelegerea naivă şi exaltată a creaţiei. Literatura tipărită pentru mine venea din zone înalte, ca o revelaţie de care eu nu mă puteam învrednici. Suferea de asta, mai ales, spiritul critic, pe care-l oprimam, citind, asimilând totul, fără discernământ. Faţă de stihia contemporană a versului, când n-o puteam accepta, îmi impuneam o rezervă de inferioritate. Nu-mi aduc aminte să fi rostit pe atunci formula ultragioasă: nu-mi place, nu mi-a plăcut. Dacă nu înţelegeam, era vina mea. Dacă-mi scăpa farmecul vreunei formule cifrate, mă retrăgeam cu necazul înfrângerii. Timp de mulţi ani tipăream rar câte o poezie-două, identificate cu vreun pseudonim oarecare sau cu nişte iniţiale. Excepţie făceau articolele de publicistică, pe care de obicei le iscăleam.
Aşa că poezia mea de atunci nu mi-a făcut nume nici rău, nici bun: ştiau despre ea doi, trei prieteni, colegi de bancă, de care nu mă puteam ascunde. Eram, cum am spus, lipsit de contactul cu redacţiile, nu văzusem încă lume literară vie. Trimiteam câte ceva mai mult pentru a cerca dacă merge. Se întâmpla uneori că "mergea".
Şi explicaţia continuă, discret şi exhaustiv: "În cărţile mele, din când în când, apar grupaje de versuri sau fragmente de proză cu date vechi, de pe la vârsta primei tinereţi. Ele dezvăluie o "biografie literară" de care rămân legat cu toate valenţele mele intime. Durează de la început, de când cu naiv cutremur dădeam poeziei dijma cea de bună voie şi fără de scăpare. Mărturisesc acest greu legământ, pentru că în el intră preţul, poate iluzoriu, dar nepătat, al copilăriei şi al tinereţii. Câteva caiete din cele de atunci au avut parte de viaţă. Le-a purtat pe drumurile de bejenie ale războiului un prieten*, căruia îi datorez întru totul acea poezie salvată, şi încă ceva mai mult. Din asemenea pagini mâzgălite aleg gânduri scumpe pentru mine şi, cum se zice, leg tei de curmei, întregindu-mi retrospectiv ciopârţita mea slujbă de scriitor. - Aş putea-o numi biografie literară? - Pentru mine e cea adevărată"**.
Acesta e adevărul în privinţa debutului literar al lui A.Lupan. Acesta e Andrei Lupan: sincer până la autodezgolire, ancorat în cuvânt până la autosacrificare.
Cele mai importante realizări ale poetului şi publicistului A.Lupan trebuie căutate însă nu atât, poate, în domeniul creaţiei propriu-zise, cât, mai ales, în domenii adiacente acesteia. E vorba, înainte de toate, de problemele limbii şi moştenirii noastre literare, când recunoaşterea comunităţii limbii şi literaturii de pe ambele maluri ale Prutului era interzisă de politica oficială. Greul muncii de repunere a realităţilor lingvistice şi literare în cadrul lor istoric şi ştiinţific firesc (deşi nu complet şi nu prin text deschis) îi revine primei generaţii de intelectuali basarabeni, despre care am pomenit mai înainte şi care în primele două decenii postbelice a izbutit, prin eforturi şi riscuri enorme, să obţină legiferarea publică a normelor de bază ale limbii literare şi editarea, deşi parţială, a clasicii noastre - de la cronicari şi marii oameni de ştiinţă şi cultură - N. Milescu-Spătaru, D. Cantemir şi alţii - la V. Alecsandri, I.Creangă, M. Eminescu. Limba şi clasica au fost cele două poziţii principale de soluţionarea justă a cărora depindea nu numai dezvoltarea (cu mai mult sau mai puţin succes) a literaturii artistice moldoveneşti de mai târziu, dar şi menţinerea unui nivel cultural oarecum satisfăcător şi cu şanse de a prospera în condiţii mai prielnice. Fără rezolvarea la timpul cuvenit a chestiunilor sus-menţionate noi eram sortiţi să fim supuşi unei degradări forţate, cu repercusiuni grave de lungă durată.
Sesiunea ştiinţifică comună a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi a Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. din decembrie 1951, la care, alături de cercetători şi literaţi din Chişinău - A. Lupan, Em. Bucov, N. Corlăteanu, G. Meniuc, V. Coroban, Gh. Bogaci - au participat savanţi cu renume din Moscova şi Sankt-Petersburg (academicienii V. F. Şişmariov şi V.V.Vinogradov, profesorii R. G. Budagov, S. B. Bernştein, B. A. Serebrennikov, D.E.Mihalci), întrunirile ştiinţifice de la Academie din 1956, 1963 privind chestiuni principiale de ortografie şi editare a clasicilor, congresele scriitorilor (în special Congresul I din 1954 şi Congresul III din 1965) - au jucat un rol hotărâtor în promovarea programului de salvgardare a culturii noastre naţionale în aspectele ei definitorii.
A. Lupan a fost unul din participanţii şi iniţiatorii cei mai activi şi consecvenţi ai acestor manifestări culturale de amploare, imprimându-le şi prin prestigiul său bine consolidat, prin puterea sa de convingere o pondere ştiinţifico-publicistică deosebită.
În 1956, în urma aprinselor dispute purtate ani în şir, puteau fi înregistrate deja unele rezultate pozitive principiale. Apăruse, în ediţii selective, o parte din clasicii noştri: A. Donici, C. Stamati, V. Alecsandri, A. Russo, C. Negruzzi, I. Creangă, M. Eminescu, Al. Mateevici; a fost adoptată noua ortografie a limbii moldoveneşti, care ţinea, în bună parte, cont de tradiţiile fireşti ale limbii materne şi de nivelul perfectării acesteia în laboratorul operei, în cuptorul sufletului marilor clasici. Era poate una din cele mai mari victorii ale intelectualităţii basarabene repurtate împotriva inculturii şi ruperii de propria identitate, de propriul destin.
"Îmi îngădui, scria A. Lupan în acel an de pomină, a face câteva însemnări în legătură cu normele de ortografie apărute nu prea demult, al căror proces de însuşire în şcoli, aşezăminte, în presă, e încă în plin toi. Pentru munca legată de realitatea limbii noastre literare, pentru toţi cititorii de limbă moldovenească măsura luată (adoptarea noii ortografii - n. n.) e egală cu o adevărată izbăvire de absurd. Încurcătura grămăticească, ce a existat până la acea dată, nu era altceva decât "o anarhie", care discredita "valoarea cărţii, demoraliza oamenii, menţinând bunul plac al amatorilor" la studierea limbii şi literaturii naţionale. Patosul polemic e îndreptat împotriva protivnicilor inveteraţi ai noii ortografii, împotriva acelora, care, sub masca neînţelegerii noilor norme de scriere corectă, îşi camuflau nedorinţa de a păşi în cadenţa ritmurilor istoriei, de a accepta nişte realităţi ce ne-ar permite evadarea din sfera absurdului lingvistic şi cultural în care fuseserăm aruncaţi." Autohtoniştilor şi patriotarzilor de meserie, agresivi şi incorigibili, scriitorul le aminteşte: "Expresia graiului popular rămâne pentru scriitorii moldoveni băştinaşul izvor nesecat de bogăţie. Îl găsim sclipind de lumină la Negruzzi, Alescandri, Creangă, Eminescu". De aici şi apelul general mobilizator: "Să învăţăm a folosi din plin bogăţia limbii literare culte, dar nu simulând erudiţia, ci studiind adânc literatura, citind cu dragoste, asimilând organic fondul bogat al moştenirii clasice". Cuiva ar putea să-i pară astăzi asemenea apeluri oarecum perimate. Pentru cine ţine minte însă şi cunoaşte acele vremuri, bătăliile pentru clasică şi ortografie constituie o pagină din cele mai greu scrise, dar cu atât mai demnă de a fi apreciată şi reţinută în trudnica istorie culturală de după război.
Lupta pentru ortografie şi clasici se identifică cu lupta pentru spiritualitate şi cărturărie generală. Intelectualul luminat nu avea dreptul şi nu putea "ignora tezaurul de veacuri al literaturii artistice, pentru că din el izvorăşte limpezimea şi autoritatea limbii. Iar de această autoritate a limbii e adânc legat randamentul viu al muncii de culturalizare, pe care suntem chemaţi s-o înfăptuim ca pe o datorie de cinste şi de mândrie patriotică".
Scriitorul şi cartea, învăţătorul, şcoala şi biblioteca - iată verigile principale de culturalizare generală, de implementare în conştiinţa maselor a valorilor populare şi culte seculare. "Literatura noastră, citim în eseul Cartea şi învăţătorul, din vremuri vechi a pornit la drum cu învăţătorii şi s-a deprins a creşte slujind împreună cu ei. Bătrânul gospodar iluminist Gheorghe Asachi, revizorul şcolar Mihail Eminescu, învăţătorul institutor la "şcoliţa" din Sărărie Ion Creangă şi o pleiadă întreagă dintre cei mai buni fac această tradiţie deosebit de luminoasă".
Alături de şcoală şi învăţător, bibliotecă şi bibliotecar, în nobila muncă de culturalizare şi luminare generală A. Lupan nu scapă să remarce marele rost pe care trebuia să-l joace, mai cu seamă în acele condiţii, teatrul şi actorul cu pronunţia lui literară exemplară (cronica teatrală Întâlnire cu clasica).
La cele spuse mai trebuie de adăugat rarul har al lui A. Lupan de a depista din rândul tineretului adevăratele talente şi de a le susţine cu toată puterea intelectului şi a autorităţii sale deosebite. Câteva generaţii de scriitori, de la Ion Druţă şi Ion C.Ciobanu - la Lidia Istrati şi Leonida Lari, au fost sprijinite inspirat şi cu generozitate de acela care a stat la leagănul Uniunii Scriitorilor din Moldova, imprimându-i acesteia pecetea profundului său mesaj şi spirit organizatoric.
La o privire retrospectivă, calmă şi obiectivă, s-ar putea constata că A. Lupan s-a aflat într-o permanentă confruntare cu puterea. Şi tocmai de aceea că apăra poziţiile şi principiile despre care am vorbit mai sus, în faimosul articol Să dezrădăcinăm până la capăt naţionalismul burghez din Sovetskaia Moldavia (1948), precum şi în lunga şi necruţătoarea "dispută", timp de două decenii, cu vârfurile puterii A. Lupan era făţiş sau în surdină calificat drept un naţionalist burghez înveterat. Prestigiul lui A. Lupan în ochii opiniei publice din Republica Moldova şi din afara ei era atât de mare şi general recunoscut, încât oficialităţile, oricât de mult ar fi dorit-o, nu puteau să recurgă la metode de răfuială publică; ba, din când în când, erau nevoiţi să-i decerneze chiar premii sau înalte distincţii de stat.
Curajul şi consecvenţa în ceea ce priveşte promovarea unor principii şi idei în care credea, erudiţia filozofică şi cultura literară, simţul nedezminţit al valorilor şi talentul indubitabil de polemist de marcă l-au lansat pe A. Lupan, pentru o lungă şi neunivocă perioadă de vreme, în centrul vieţii publice şi culturale din republică, devenind concomitent o personalitate bine cunoscută şi recunoscută în întreg spaţiul literar ex-sovietic. Şi nu numai în intervalul anilor, cu mici intermitenţe, de preşedinţie (1946-1961) la Uniunea Scriitorilor, dar şi pe parcursul celorlalte aproape trei decenii de activitate în calitate de simplu scriitor şi slujitor neremunerat al ideii de luminător al neamului. A. Lupan era un generator de idei şi catalizator de opinii. Valabilitatea sau şansele unor iniţiative în domeniul culturii, învăţământului şi spiritualităţii noastre urmau a trece nu numai pragul structurilor decizionale ale puterii, dar şi expertiza, deseori neîndurătoare, a lui A. Lupan. Importa ce au zis şi ce au pus la cale cei de sus, dar se lua la evidenţă şi ceea ce a zis şi ce credea despre cutare sau cutare lucru decanul scrisului moldovenesc Andrei Lupan.
O problemă de primă importanţă şi complexă care s-a aflat multă vreme în centrul atenţiei scriitorului a fost problema ocrotirii adevăratelor talente de invazia impostorilor, problema calităţii profesioniste a uniunii de creaţie, care, în virtutea circumstanţelor, era necruţător asaltată, din diferite părţi, de către mediocritate şi carierism. A. Lupan, împreună cu colegii săi de generaţie şi cu multe talente din generaţiile mai tinere, şi-a asumat benevol greaua misiune, pândită de enorme riscuri şi inconveniente personale, de a pune stavilă puhoiului mediocrităţii de orice sorginte ar fi fost.
Repudierea principiului generaţionist, alimentat de un teribilism emfatic la selectarea valorilor literare, ţinea de opţiunile fundamentale ale esteticii lupaniene. Căci, indiferent de vârstă, există criteriul calităţii şi al talentului, în faţa cărora toţi sunt egali: şi bătrânii, şi tinerii. "Vorbim aşa, notează A. Lupan în Literatura noastră - a tuturor, parcă ar fi o literatură a tinerilor şi una a bătrânilor. Dar asta nu corespunde realităţii. Cititorul ne preţuieşte după un criteriu mult mai creator şi mai obiectiv. Pentru el, alături de Bucov, Istru, Meniuc, Deleanu, Costenco, stau fireşte numele lui Ciobanu, Druţă, Busuioc, Şalari şi mai departe Teleucă, Cibotaru, Vieru, apoi Boţu, Raisa Lungu, Loteanu şi încă Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Petru Cărare, Vlad Ioviţă, ca să ne oprim la veşnic tânărul Ion Bolduma. Aceştia şi mulţi alţii constituie activul, aş putea zice masivul recunoscut al literaturii moldoveneşti". Pentru ca să conchidă apoi dur şi sever: "Prin delimitarea exagerată a vârstelor se contramandează unul din cele mai grave beteşuguri ale vieţii noastre literare: neglijarea criteriului calitate".
A. Lupan a fost membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1961 şi a participat activ în viaţa ei până la plecarea sa în lumea celor drepţi, contribuind efectiv şi cu dăruire la soluţionarea multor şi diverse probleme ale culturii noastre spirituale.
Personalitate neordinară, A. Lupan a avut numeroşi admiratori, dar a avut parte şi de detractori. Admiratorii, cum se întâmplă adesea, pare să-l fi dat uitării; în timp ce detractorii îl ţin minte şi nu-i iartă nimic din cele săvârşite, chiar nici după moarte.
Ar fi rezonabil, poate, din moment ce viii nu se pot încadra întotdeauna în parametrii unor norme de comportament civilizat, să fim mai toleranţi şi mai drepţi cu cei care nu mai pot depune mărturii şi nu se mai pot apăra. De fapt, oameni de talia lui A. Lupan, de regulă, nu depun mărturii, nu se justifică, nu-şi etalează meritele , nu acuză pe nimeni. Chiar şi atunci, când ar putea sau ar trebui s-o facă. Ei nu mizează şi nu pozează narcisiac nici în faţă oglinzii, nici în faţa istoriei. Ei îşi lasă hulitorii să sucombe în propriul venin, privindu-i cu îngăduinţă şi dispreţ suveran din turnul singurătăţii şi demnităţii lor neîntinate. Şi dacă totuşi se încumetă vreodată, foarte rar şi foarte sumar, să depună anumite mărturii, o fac numai în faţa propriului destin şi a propriei conştiinţe. Aşa, cum a făcut-o A. Lupan în cutremurătoarea Mea culpa, în care îşi recunoaşte vinovăţia de a fi "bătut timid măsura/ în tactul strâmb al drâmbei" versificatorilor, "stâlcind" literatura şi "jignindu-l" pe cititor: Ruşinea asta arzătoare / la ce-aş ascunde-o în deşert? / Chiar dacă toţi mi-or da iertare, / Eu unul nu pot să mi-o iert.

III

Conştiinţa artistică a lui Andrei Lupan gravitează de la bun început în jurul câtorva noţiuni şi imagini fundamentale privind viaţa celor mulţi şi asupriţi şi, în primul rând, chipul ţăranului răzvrătit şi imaginea pământului însângerat. "Din temelia glodului mă-ndrum/ să-l părăsesc, să mă găsesc", declară poetul în Înlănţuiri. Temelia glodului e semnificaţia originii fizice şi morale a eroului lupanian, care se identifică cu semenii săi în tot ce au aceştia mai important ca valoare, rezistenţă, speranţă, zbucium şi durere umană. În acelaşi timp imaginea sugerează o senzaţie de disconfort şi insalubritate morală, din care caută să se desprindă, să evadeze spiritul robust şi neîmpăcat al individului, pornit cu îndârjire pe calea intuirii adevăratului sens al vieţii şi a propriei identităţi. Inegalitatea socială şi dezastrele provocate de calamităţile naturale sunt cauzele primordiale care dictează personajului generalizat din creaţia scriitorului modul de a acţiona şi a gândi, comportamentul lui în cele mai diverse împrejurări.
Căci altele ca altele, dar de calamităţi cu consecinţe tragice ţinutul nostru a avut şi are parte! Printre acestea, cel mai des se abăteau pe capul necăjiţilor plugari basarabeni, ani la rând sau la mici intervale de timp, secetele şi arşiţele pustiitoare.
Ne vom referi la unele mărturii depuse în acest sens de personalităţi marcante ale literelor româneşti, personalităţi ce nu pot fi suspectate de atitudine părtinitoare sau de subiectivism.
Prima mărturie la care vom apela e reportajul "Basarabia, ţară de pământ" de Geo Bogza. În primăvara anului 1934 scriitorul şi jurnalistul nominalizat a făcut o călătorie de informare în Basarabia, de la Hotin la Cetatea Albă. Cele văzute şi trăite de reporter pur şi simplu l-au zguduit. "E Basarabia o provincie blestemată, o ţară damnată, pe deasupra căreia în fiecare an, cu o regularitate astronomică de eclipsă şi conjuncţie, trebuie să se abată câte unul din marile cataclisme ale lumii, aşa cum presa cotidiană ne informează de zece ani de-a rândul?" - se întreabă alarmat autorul. Răspunsul e unul singur: afirmativ. "Reamintiţi-vă, se adresează potenţialului său cititor din Vechiul Regat, miliardele de lăcuste care s-au abătut în lanurile ei de grâu, reamintiţi-vă inundaţiile care i-au pustiit satele şi oraşele, reamintiţi-vă anii de secetă şi foamea care a bântuit-o din pricina lor, reamintiţi-vă de incendiile care i-au prefăcut în cenuşă târgurile mizerabile, reamintiţi-vă tot ce aţi citit în ultimii ani despre Basarabia şi o să vedeţi că oraşele ei sunt oraşele sinuciderii, foamei şi mizeriei, că satele ei sunt satele celor mai mari, mai cumplite nenorocirii!"***.
O altă mărturie din acelaşi domeniu. Arşiţa dogoritoare a revenit în Basarabia şi în vara anului următor, 1935. Consecinţele nefaste ale calamităţilor suportate s-au făcut simţite mai cu seamă în toiul iernii din 1935-1936. Situaţia tragică ce se crease a fost sensibilizată în toată amploarea ei de către o serie dintre cele mai luminate minţi şi personalităţi ale României interbelice. Prin intermediul radioului, cu apeluri fierbinţi către autorităţi şi populaţie de a da o mână de ajutor confraţilor basarabeni aflaţi la mare cumpănă, se adresează: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, I. A. Basarabescu, Ion Pillat, Em. Bucuţă şi alţi scriitori cu renume (aceste cutremurătoare documente umane au fost publicate tot atunci, concomitent, în revista de la Chişinău "Pagini basarabene").
Poate cel mai plin de arsura durerii şi compătimirii cuvânt în acele zile de durere pentru Basarabia a fost rostit, mai bine zis, strigat de marele Arghezi. "Anul acesta, scrie autorul Cuvintelor potrivite, Basarabia a fost complet bolnavă de secetă. Soarele, care de obicei coace spicele şi rumeneşte poamele, i-a secat de astă dată pământul, i-a pârjolit brazdele, i-a carbonizat livezile, i-a înăbuşit păşunile şi viile cu cenuşe. Basarabia zace pe pătură de scrum, cuprinsă şi încremenită ca de o lavă fierbinte. Carnea scade pe oameni şi scheletul vieţii se desface, scufundat ca într-un văzduh de vitriol.
Călătorii care au străbătut-o se întorc înspăimântaţi de drumul făcut prin acest infern, iar locuitorii cari au mai avut puterea să scape din lanţurile de piatră ale provinciei dintre Nistru şi Prut, vin şi plâng la noi, speriaţi şi aiuriţi.
Copiii se usucă pe picioare, ca şi pomii; vitele sfârşite se prăbuşesc, căutând cu limba scorojită scândura gardurilor, ca să pască. Patru judeţe sunt cu desăvârşire înfometate şi în agonie". După care autorul cheamă din străfundurile fiinţei la elementara jertfă şi sacrificiu pentru fraţii înfometaţi: "Noi nu ne putem aşeza la masă fără să ne gândim că el (basarabeanul - n. n.) aşteaptă lângă mormânt. Pământului basarabenilor, fertil numai în cimitire, i-a mai rămas această ultimă bunăvoinţă că primeşte să fie săpat pentru groapă.
Rupeţi din pâinea şi mămăliga voastră o bucată, lăsaţi-vă de un crâmpei din fiece prisos, puneţi mână de la mână, din bogăţie, ca şi din sărăcie. Basarabenii nu cerşesc; ei aşteaptă, muţi, dovada dragostei şi datoria solidarităţii".
A. Lupan cunoştea aceste triste realităţi, despre care vorbeau cu atâta patimă şi compasiune personalităţile nominalizate, nu din auzite. În calitatea sa de fiu de ţăran şi de frate al celor dezmoşteniţi, el s-a văzut direct antrenat în frământările timpului, reflectând în scrierile sale de început, cu prudenţă ascunsă de ochiul lumii, lupta pentru existenţă şi supravieţuire, strigătul neputincios, dar dur şi încrâncenat al câtorva generaţii de oameni osândiţi pierzaniei de către forţele oarbe ale naturii.
"Nedezlegat de voi am fost şi sânt,/ de câte ori vă caut,/ doar v-aş găsi obrazul în pământ./ Înveninatul gând către mai bine,/ chiar de-aţi plecat, l-aţi răsădit în mine" (Închinare fără carte) - acesta e cheagul primordial ce-l leagă pe poet cu lumea din care a pornit şi cu care se identifică speranţa-i luminoasă, înfiptă însă necruţător în salinul deznădejdei. "Priporul vieţii noastre e salin,/ secătuit în urmă şi-nainte.../ Vei năvăli torent adânc şi plin/ prin liniştea acestor plante vestejite?" - citim în Peste zăgazuri, dezvăluită fiind din interior setea neostoită de vlaga dătătoare de viaţă.
Coincidenţa cronologică şi, deci, comunitatea materialului de viaţă, pus la temelia operelor publicistice şi poetice despre care vorbim, e absolut certă; e vorba de calamităţile naturale ce s-au abătut asupra Basarabiei în anii 1933-1935 şi care au zguduit conştiinţa atâtor minţi luminate. Scrierile lupaniene ce vizează direct fenomenul cu pricina stau sub însemnul direct al acestor ani. Printre poeziile de acest fel se cuvin menţionate: Satul ciudat, Ţară, Secetă, Arşiţă, toate din 1934; Cohorte flămânde (1935), apoi Tată, Soare (1937) etc.
Eroul liric lupanian e surprins la limita resurselor sale fizice şi spirituale. În poezia Cohorte flămânde citim, bunăoară: S-aude trudind lângă vatră/ o hoardă flămândă,/ ce geme/ cu faţa în pumnii de piatră.
Amplitudinea zbuciumului de pe ogoarele arse de soarele dogoritor e cuprinsă în noţiunile piatră şi pământ, foame şi sărăcie, viaţă şi moarte. Trăsătura de bază a eroului lupanian e asprimea caracterului, ce se exteriorizează într-o autodisciplină şi autorigurozitate necruţătoare (morală şi socială), pe care el şi le aplică, înainte de toate, sie însuşi.
Un argument aparte în ceea ce priveşte dezastrul material, fizic şi moral pricinuit de calamităţile naturii îl constituie cele două poezii ce reflectă direct şi nemijlocit fenomenul ca atare: Arşiţă şi Secetă. Copleşitoare mai ales e atmosfera generală, apăsătoare şi dezolantă, în care e pus să-şi târâie zilele grele ţăranul de la coarnele plugului, mulţimea ce cerşeşte în zdrenţe. Extragem din Arşiţă: "E jale-n Basarabia de mijloc,/ foame-n Basarabia de sud,/ parcă-i ţară stearpă şi deşartă". După care urmează întrebarea dintodeauna şi fără de răspuns: "Tu viaţă, alături aici/ şi suflet la poartă de veac,/ pe drumul acestui bugeac,/ nimic nu mai cânţi, nimic nu mai zici?" O lumânare abia licărind într-un imens ocean de întuneric - aceasta ar fi partea de optimism a plugarului îngenuncheat, dar moralmente neînfrânt. Mai cu seamă sudul Basarabiei, Bugeacul era jertfa calamităţilor. Ortografierea (în poezie) a denumirii acestui năpăstuit teritoriu cu literă mică intenţiona să sublinieze caracterul ordinar, frecvenţa inevitabilă a fenomenului ca atare, căci zicând Bugeac se subînţelegea secetă, arşiţă, calamitate, şi, deci, sărăcie, foame şi mizerie. Soarele, în genere, atotdătător de viaţă şi lumină se transformă în Secetă, într-o forţă contrarie, îndreptată împotriva omului, împotriva propriei sale esenţe şi predestinaţii: "Soare, soare,/ cum arde strălucirea ta, cum doare / pustiul sterp din cer şi din ogoare". Lupta încrâncenată a plugarului cu pământul vitregit de soartă e fără precedent prin dimensiuni şi fără şanse de izbândă într-un viitor sesizabil: "Mâinile ce le-am deprins pe sape / bat pământul ca pe-o fiară neagră: / ce-or să spargă? / ce-or să mai dezgroape? / Sub bulgării hapsâni din păpuşoi, / parcă-s gândaci fantastici de cărbune: / te-ai prăbuşi cu faţa în veştedele foi / ca-n părul răsfirat de mort... / Blestemul ţărănimii să răsune / pe înnegritul câmpurilor port - / năpăstuire tu, deşertăciune!" (Secetă)
Desprinsă parcă din psalmodicul arghezian, poezia Olimp dispreţuit (1947) se înalţă net superior deasupra tuturor creaţiilor de debut ale lui A. Lupan, consacrate trudnicului destin al ţăranului basarabean în condiţiile unor cataclisme sociale cauzate de calamităţile naturii, şi nu numai.
Însă istoria adevărată a acestei superbe poezii a fost învăluită ani în şir într-o mare taină, dezvăluirea ulterioară a căreia a constituit un eveniment şi o revelaţie. Vălul misterului a fost ridicat de autor doar cu câteva luni înainte de moarte. Vorbind de numeroasele scrieri, pe care din proprie voinţă le-a ferit de lumina tiparului, una dintre acestea a ţinut totuşi, cu tot dinadinsul, s-o publice. "Sub presiunea hâdă a disperării. Şi am publicat-o căutând o ieşire din zăbrelele neputinţei. Poezia se numeşte Olimp dispreţuit. Geneza poeziei, în expunerea autorului ei, e următoarea: rătăceam, zice el, "în iarna de coşmar a anului 1947 prin satele Moldovei. Ştiam cu toţii de dezmăţul foametei de atunci". Fiind "condamnat la neagra solidaritate a tragediei", scriitorul, ca şi toţi oamenii de bună-credinţă, s-a pomenit cu căluşul în gură şi, deci, în faţa imposibilităţii de a-şi exercita datoria şi obligaţiile de cronicar fidel al timpului, obligaţii ce-i reveneau în virtutea branşei ce o profesa. Regimul totalitar nu avea nevoie de adevăr; cu atât mai mult cu cât devastatoarele calamităţi ale naturii din vara anului 1946 şi consecinţele acestora în 1947 au fost amplificate şi folosite de regimul existent împotriva înfometaţilor, împotriva ţărănimii truditoare, care trebuia deturnată de pe matca ei istorică firească şi mânată cu forţa în turma anonimă a colhozului. Lucru care s-a şi întâmplat doi ani mai târziu, în 1949. Regimul ştia totul: ce trebuia de spus, cât trebuia de spus şi când trebuia de spus; el avea nevoie doar de executanţi şi figuranţi, totul se hotăra şi se făcea în afara opiniei publice şi a raţiunii. Sub acest unghi de vedere Olimp dispreţuit marchează o piatră de hotar în activitatea omului de creaţie basarabean, care se vede impus de împrejurări de a-şi părăsi vechile instrumente de lucru, "confecţionate" în condiţiile unui regim totuşi democratic, şi de a se adapta la condiţiile unui regim închis, restricţionar, totalitar.
Demn de reţinut, în legătura cu poezia Olimp dispreţuit, e însuşi imboldul nemijlocit care i-a servit poetului la scrierea acestei neordinare creaţii. Iată întâmplarea, evocată tulburător de autor: "În Cimişlia, relatează el, am fost de faţă la o înmormântare. Doi copii în două sicrie mici erau duşi cu preot şi cu cruci la locul de veci. Poate că erau dintr-o familie deosebită, pentru că lume se adunase destul de multă. Şi se împlineau tradiţiile consfinţite ale ritualului, erau steaguri şi icoane, şi băsmăli curate şi chiar modeste prosoape. Dar, ce era mai de necrezut, copiii purtau crenguţe de copăcei împodobite cu turte, covrigi, bomboane şi chiar cu mici colaci împletiţi, bunătăţi zugrăvite în culori vii şi luminoase. Albi colacii, rumeni covrigii şi toate celelalte ademeneau parcă înflorite în roşu, în galben, în alb, în verde. Demult nu mai văzuseră aşa ceva hămesiţii locului. Şi totul era sub semnul pierzaniei. Ştiam până atunci tragedia în nenumărate arătări zilnice. Dar prohodul acela smulgea parcă din oameni inima cu puterea lor de a înţelege. Nimeni nu putea gândi: măcar ce-i de făcut. Mi-am dat seama că tot ritualul funebru cu darurile înflorite era doar din zugrăveli. Colaci de lut, turte şi bomboane de lut, totul vopsit în roşu, alb, galben, cu otrăvită jele a celor vii". Şi dinnou - geamătul neputinţei: "Mai mult ce puteau face?" se întreabă după scurgere de ani cu aceeaşi disperare scriitorul. Căci "Puteai să te baţi cu capul de pereţi, să te întrebi şi tu acelaşi lucru. Întrebarea era groaznică pentru scriitori. Pentru mocirla zbaterilor, în blestemata neputinţă. Ce-i de făcut?" În felul acesta poezia despre care vorbim s-a închegat parcă de la sine. "Trebuie să spun, continuă confesiunea autorul, că faptul mă privea direct pe mine, dar în aceeaşi măsură pe toţi ceilalţi. Cine o citeşte cu minimă atenţie descoperă aceasta în fiecare vers". Reproşurile erau adresate sie şi confraţilor de condei. Dar vigilenţii şi stâlpii regimului nu puteau admite aşa ceva. Pentru ei asemenea "ieşiri" publicate ar fi echivalat cu "un atentat criminal, antipatriotic". Tipărirea, totuşi, a materialului, chiar şi cu riscul unor procedee de camuflaj, constituia pentru A. Lupan "un gest de apărare a conştiinţei!".
Acum când demistificarea a avut loc şi adevărul a fost repus în drepturile sale, retrospectiv, devine absolut clar că Olimp dispreţuit e un produs al unei altei epoci istorice, şi nu al celei indicate iniţial de autor (1935). Două ar fi argumentele principale, de natură "conţinutistică", ce ar putea fi invocate întru susţinerea adevărului restabilit. Mai întâi, în anii 30 nu vorbea nimeni şi nu se putea vorbi, în acele condiţii, de un "început de eră" în viaţa poporului nostru, lucru despre care se aminteşte în strofa a cincea: "Norodul tău e la-nceput de eră,/ El, ziditorul veşnic, va învinge..." Această eră a venit după 1940; acuma ştie toată lumea ce fel de "eră" a fost această perioadă istorică şi cu ce preţ a fost plătită. În al doilea rând, condiţia literară a lui Andrei Lupan în anii 30, după cum ştim, era una cu totul specifică: debutantul din "ilegalitatea" benevolă era absolut necunoscut mediului literar basarabean, cu atât mai mult celui românesc în general. Ar fi, deci, imposibil să ne imaginăm că în 1934 sau 1935 A. Lupan se adresa colegilor de branşă, inexistenţi pentru el la acel moment, cu un apel având pretenţie de lider în domeniu. Asta putea să se întâmple numai în perioada de după război, când A. Lupan devine o personalitate bine cunoscută şi recunoscută în rândurile intelectualităţii moldovene, iar din 1946 aflându-se, după cum se ştie, mulţi ani în şir în fruntea organizaţiei scriitoriceşti din republică...
Oricum, procesul dificil de adaptare la noile condiţiile de viaţă, condiţii neprielnice în principiu actului de creaţie, începuse. Pentru A. Lupan, ca şi pentru majoritatea colegilor săi întru ale spiritualităţii, asta însemna declanşarea acţiunilor necesare în vederea supravieţuirii fizice şi morale a poporului, întru conservarea valorilor istorice şi naţionale ale neamului. În acest sens, cel puţin pentru A. Lupan, se evidenţiază patru domenii principale de inspiraţie şi de activitate intensă: războiul, tradiţiile naţionale şi de luptă ale poporului, clasica şi limba ca atribute definitorii ale spiritualităţii neamului. În ceea ce priveşte actualitatea curentă, reflectată în genere de pe poziţiile ideologiei oficiale, singura admisă, spre realizări artistice de valoare nu a condus. Cu excepţia, poate, a unor scrieri satirice şi umoristice aparte, în obiectivul cărora nimeresc diferite cusururi şi beteşuguri omeneşti dintotdeauna, cum ar fi lenea, beţia, îngâmfarea, lăudăroşenia etc.
Efortul rezistenţei şi credinţa în victoria binelui asupra răului se fac palpitante în scrieri de război cum ar fi În codrii Orheiului, Intrare în baladă, Doina etc.
Chipul mamei din poezia Strajă se identifică cu chipul ţării, cu chipul însângerat al Moldovei cotropite de fascişti. Liniştea şi echilibrul sufletesc, tăria morală, credinţa ei nestrămutată în justeţea cauzei pe care o apără şi o reprezintă se profilează pe fundalul cruzimilor şi al crimelor, pe care le săvârşesc ocupanţii hitlerişti, eroina căpătând în cele din urmă contururi de simbol. Chipul mamei se impune prin excepţionala simplitate şi integritate morală, prin profunzimea ideilor şi sentimentelor pe care le sugerează, prin tăria îndemnului la împotrivire, pe care le proclamă fiecare gest al "mamei-nstrăinate de copii". Numai însăşi mama în poezie nu spune nici un cuvânt, gândurile şi trăirile ei fiind recreate prin prisma sentimentelor copiilor, cuprinşi de dorul şi dragostea nestinsă faţă de mamă, faţă de pământul natal. Chiar gesturile ei sunt foarte puţine la număr. Actului fizic şi brutal al ocupantului, care o fi bătut (căci altfel nu putea să fie!) în lemnul uşii "cu piciorul" şi o fi zvârlit "cu piatră neagră de granit" în "candela tăcerii" ei, bătrâna îi răspunde printr-un gest de supremă tărie şi superioritate sufletească, ridicându-se dreaptă în pragul casei, "alături de uşor", "cu ochii ridicaţi asupra lor", barându-le duşmanilor calea spre "cămara" curăţeniei şi cinstei sale şi blestemându-le fapta mişelească. Dreaptă şi tăcută în pragul casei - la începutul acestei zguduitoare poezii, arsă pe "rugul satului", dar cu strigătul pe buze şi "cu dreapta spre călău", "să nu-l iertăm în ceasul de răsplată" - aceasta e apoteoza frumuseţii morale a omului şi a rezistenţei lui fizice de nebiruit. Gestul chemător la luptă, care întregeşte poezia, e gestul mobilizării, însufleţirii şi victoriei asupra duşmanului. Chipul Mamei rămâne în conştiinţa noastră ca o statuie de granit ce înfruntă cu stoicism şi se înalţă deasupra urgiilor fasciste.
Revenirea la izvoarele istoriei noastre, la geneza neamului, întoarcerea la baştină sunt motive şi subiecte preferate în genere de poet, dar mai cu seamă în primii ani de după război. Izvorul copilăriei, Întoarcerea acasă, Închinare cu paharul, Primăvară ş. a. sunt dominate de nostalgia istoriei şi a tradiţiei, de ideea continuităţii.
Gestul ritualic de închinare către ţăranii din trecut, dar şi către acei care vor veni, simbolizează legământul inseparabil al ţăranului de glia, de istoria, de trecutul, prezentul şi viitorul pământului natal, responsabilitatea inalienabilă ce o poartă el în faţa celor care au fost, dar şi în faţa celor care vor veni: "Mă-nchin dumilorvoastre, cinstiţilor bătrâni,/ ca unora care-aţi zidit la temelie,/ că voi aţi ridicat dintâi hârleţu-n mâini/ ş-aţi răsădit nădejdea butucilor de vie..." (Închinare cu paharul).
Semnificaţia poeziei lui A. Lupan n-ar putea fi, însă, cuprinsă şi dezvăluită în toată amploarea ei, dacă nu s-ar ţine seama încă de un moment foarte important. Avem în vedere atitudinea lui A. Lupan faţa de problemele scrisului şi artei în genere, faţă de propria muncă literară - în special. De-a lungul anilor poetul a revenit în repetate rânduri asupra rostului, misiunii pe care o are şi pe care trebuie s-o îndeplinească adevărată poezie, pusă integral în slujba intereselor şi idealurilor oamenilor muncii. Cântecul tău, Legământ, Poezia, Mea culpa, Strigăt împotriva rutinei, Cramponul super, Discuţie cu proiect de rezoluţie, Creaţie, Bătrânul poet dezbat diferite aspecte ale uneia şi aceleiaşi probleme, autorul efectuând parcă de fiecare dată un control şi un proces riguros de conştiinţă: în ce măsură opera lui răspunde cerinţelor vremii şi regulilor de fier, pe care autorul şi le-a asumat de bună voie. Pe o filă din jurnalul său intim din anii de tinereţe A. Lupan nota: "O viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât, dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea". Acest crez şi această consecvenţă cu sine însuşi autorul le-a promovat şi le-a aplicat pe de-a-ntregul şi în scrisul său.
A justifica înaltul nume de poet înseamnă, în concepţia lui Lupan, a munci şi a te dărui până la epuizare: "Nu-i daţi poeziei sulimanuri, / puneţi-o la slujbă pe pământ, / ca să-şi roadă coatele-ntre oameni, / să-şi mănânce pâinea suferind. /Firea ta şi inima s-o dărui / fiecărui metru de urcuş, / şi vei creşte-n oameni cu-adevărul / nevulgarizat în mărunţuş." (Discuţie cu proiect de rezoluţie)
Surpătorii din interior ai literaturii sunt numiţi pe nume, cuvântul de mobilizare al poetului fiind adresat aceloraşi oameni de vocaţie, dispuşi oricând să se pună în slujba adevărului şi a intereselor contemporanilor săi: "Sfidând barajul mediocrităţii,/ atavicul tabu spre generoasele vocaţii,/ să ardă fără stingere poeţii,/ oricând prezenţii, făurării, adevăraţii" (Creaţie).
Literatura agresată de maculatură e un subiect care revine în poezia lui A. Lupan nu numai în cheia interpretării grave a acesteia - din punct de vedere social, estetic şi etico-filozofic; poetul îi atacă direct, cu versul publicistic incisiv, pe acei care, din interese meschine şi mercantile, scot literatura la tarabă, văduvind-o de tot ceea ce ţine de artă şi profesionalism, de ideal şi frumuseţe ingenuă. La modul satiric şi cu mijloace groteşti speculanţii literari, "furnizorii de maculatură" apar în carne şi oase. Ca în Jalbă, de pildă, "distinsul" grafoman în persoana improvizatului stihuitor pe nume Poemarul, plin de sine şi cu spete pe undeva, se prezintă în faţa cititorului cu cea mai nouă operă, ticluită recent, din "zece mii de versuri şi de rime", cântărind "patru kilograme de grelime".
Din altă sferă a mediocrităţii vine cramponul super (poezia cu acelaşi titlu) atotştiutorul şi înaintemergătorul, pentru care totul ce a fost până la el şi în afară de el e tratat cu orgoliu dispreţuitor sau pur şi simplu e omis din conştiinţa individului şi a istoriei. Ce e mai curios, acest super-poet şi super-povăţuitor al celor "simpli şi naivi", nu e altcineva decât "judele de ieri/ care scotea din farmacii cu doze/ îngăduieli, oprelişti şi mustrări". Tipul acomodatului la toate situaţiile şi împrejurările, adică chipul lichelei ocupă un loc însemnat în scrisul lupanian. Individul lipsit de principii şi scrupule e, desigur, ceea ce poate fi mai periculos şi mai umilitor printre atâtea specii de bipede perfide şi perverse. Din multiple rele câte există "sărutul lichelei,/ îngemănat cu ura nătângă", guduratul slugarnic al acesteia constituie semne de degradare morală din cele mai grele. Prestigiul literaturii, optează poetul, trebuie ferit cu orice preţ de sărutul păgân al lichelei (Păzea!). Cinstea, consecvenţa, principialitatea şi toate celelalte virtuţi omeneşti constituie primejdii de moarte pentru lichea. Lupta împotriva tuturor virtuţilor înseamnă, deci, lupta lichelei pentru supravieţuire şi afirmare. De aici şi concluzia autorului că lupta pentru cucerirea şi afirmarea realelor virtuţi şi fapte omeneşti, pentru dreptul la nume, rămâne una din datoriile supreme ale tuturor oamenilor de bună-credinţă şi, înainte de toate, ale literaturii şi artei ca întruchipare a idealurilor şi frumuseţei populare şi naţionale autentice. Cităm din Dreptul la nume: "Izbândelor sortit, / dar poate încă prigonit pe urme, / alături de tovarăşii tăi vrednici / sau printre haite lătrătoare de netrebnici, / rămâi al tău, / fii purtător de nume! / Din umilinţă zdrumicat te strânge! / Mai ai o şansă de durată-n lume. / La vrajba coteriilor nătânge, / peste cabale şi înfrângeri, / rămâi întreg, / fii purtător de nume!"
Întreg scrisul lui A. Lupan stă sub semnul acestui zbucium creator, al marii răspunderi pe care o poartă scriitorul faţă de neam, faţă de literatură ca reflectare a conştiinţei poporului.
Grija necurmată pentru destinele literaturii şi artei, pândite permanent de invazia maculaturii de tot soiul, opţiunea fermă a scriitorului pentru un înalt profesionalism şi pentru o susţinută măiestrie artistică erau şi acestea o formă de luptă împotriva mediocrităţii literare, împotriva aroganţei sterpe şi pretenţioase, ce asaltau olimpul spiritual cu impertinenţă şi fără scrupule.

IV

Poezia "Despre noi", scrisă la vârsta împlinirilor, venea să totalizeze o cale parcursă de intelectualul basarabean, pornit pe drumurile aspre ale vieţii din satul de baştină, sat aruncat de soartă "într-un fundac stingher"; scopul plecării pe meridianele vieţii era de a cuceri temeliile şi înălţimile culturii şi civilizaţiei, pentru ca mai apoi, la flacăra luminii şi înţelepciunii acumulate, să devină, pentru cei rămaşi la coarnele plugului, o pavăză, un sprijin, o speranţă în zbuciumul şi în credinţa lor spre mai bine.
Satul i-a hărăzit poetului "vers greoi cu plugul prin chirău", vers neacomodat şi neadaptat la regulamentele estetice tradiţionale, rupte de temelii, de origini. Ideea poetului de a-i aduna pe toţi la un popas în "harman" are semnificaţia unui examen de conştiinţă pentru toţi acei care nu au uitat încă, dar ar putea să uite, de existenţa unui început şi unui sâmbure primordial, fără de care ar fi fost cu neputinţă obţinerea tuturor realizărilor de mai târziu, inclusiv ale celor de vârf: "Chit că astăzi cântăriţi protonii/ ori priviţi la Darwin mai de sus,/ chiote strigate-n dealul Cornii/ mai ajung pân-unde aţi ajuns?".
Există în această poezie reperele de bază ale esteticii lupaniene, orientată spre o poetică de origine etno-folclorică, dar cu priză adâncă în probleme fundamentale de filozofie modernă. Eroul lui Lupan traversează grele şi întortocheate hăţişuri ale realităţii, se confruntă cu grele şi imprevizibile încercări, drumul lui spre lumină şi adevăr de multe ori e presărat cu spini, iar nu cu flori. Relieful specific basarabean dominat de dealuri (holmuri, hârtoape, coline) şi văi, (fundacuri, fundături, văgăuni) aproape neîntrerupte (de reţinut că în lexiconul poetic al scriitorului se întâlnesc foarte rar sau lipsesc cu totul noţiuni şi nominalizări mai puţin sau necaracteristice peisajului rustic din spaţiul dintre Prut şi Nistru, cum ar fi: podiş, platou, munte, şes, păşune, ţarină, mare, câmp, câmpie etc.), reflectă adecvat spiritul zbuciumat al populaţiei acestui spaţiu geografic, spirit ce stă, de regulă, sub semnul unor polarităţi tipologice proeminente şi contrastante de genul: sus-jos, suiş-coborâş, înalt-adânc, coroană-rădăcină, pisc-fundac, trecut-prezent, trecut-viitor, început primordial - sfârşit apocaliptic, progres-regres etc. Sudura acestor polarităţi e realizată, de cele mai multe ori, prin intermediul unor formule ritualice, a unor ceremonii şi rânduieli, devenite tradiţionale, de origine fie laică, fie religioasă.
În acest context un loc aparte în scrisul lupanian îl ocupă evlaviosul gest de închinare şi recunoştinţă faţă de antemergători, faţă de înaintaşi; şi, apoi, strigătul de bucurie şi împlinire, chiotul spontan, care exprimă însă nu numai un act afectiv de moment, ci o tradiţională atitudine a executorului implicat în diverse fenomene etico-comportamentale, ce vin din lumea din afară. Să se reţină că chiotul se asociază, iniţial, cu noţiunea de flăcău. Ori tinerii se află în relaţii care cer permanentă atenţie şi dezlegare din partea ambilor părtaşi la actul dragostei, dar mai ales din partea flăcăului. Chiotul flăcăului lansat în preajma casei fetei îndrăgite trebuia să indice asupra potenţialului voinicesc şi bărbătesc al aceluia care dorea să beneficieze de atenţia fiinţei adorate; chiotul flăcăilor în vârful dealului anunţau apariţia cetei de voinici cu un căpitan în frunte, gata să întroneze buna dispoziţie şi duhul descătuşării în întreaga zonă de răspândire a melodiilor strigate exorbitant, cu pasiune, dar şi înflăcărare. Îndemnul autorului de a reveni la baştina primordială nu înseamnă "întroarcerea la jele printr-o clacă mare cu flăcăi"; ceea ce doreşte să obţină poetul în rezultatul regăsirii de către cei plecaţi, a casei părinteşti, este marea şi sfânta reînviere şi revigorare a sufletului uman, ultragiat de ani şi înstrăinare: "Aduceţi în ochi de sănătate,/ în pieptarul tânăr de zvâcniri,/ stele omeneşti desferecate,/ voinicii lipsite de-ngrădiri".
Drept cuvinte-cheie, cuvinte emblematice cu semnificaţii etice şi sociale majore se remarcă noţiuni fundamentale de comunicare, selectate în primul rând din limbajul ţărănimii şi care fixează atributele, sau mai bine zis, componentele existenţiale determinante ale acesteia: pământul, apa, via, grădina (livada), izvorul, fântâna, rădăcinile.
Aceste elemente definitorii prin ponderea lor apar de cele mai multe ori în raporturi reciproce de strânsă interdependenţă şi interacţiune semantico-informativă şi estetico-emotivă. Dealurile înverzite alternează în "Primară" cu valea cuprinsă de linişte în care doarme iazul, înconjurat de sălcii şi marcat de urme de copite. Copiii oropsitului de secetă Bugeac s-au retras înspre văi în răstoace, iar şoaptele lor tragice se aud seara ca şi "cum s-ar ridica o lumină la deal" ("Ţară"). Ţăranul - "frate al pământului" (sintagma apare pentru prima dată în poezia "Soare") e chemat să meargă, împreuna cu toţi ai săi, "la deal,/ că arde coama dealului deacum/ şi-amar e rău/ dacă porneşti târziu la muncă". Tatăl ingenuei Maria din "Urmele tale" înfige în amintirea fiicei dispărute mult prea devreme pe deal, înspre vii o "cruce cu sufletul dus sub pământ", ca să-i vadă obrazul ei sfânt. Apelul mustrător al poetului ("Olimp dispreţuit") e adresat propriei conştiinţe, dar şi colegilor de branşă, aburcaţi pe holmurile olimpului dispreţuit şi înstrăinaţi de plugul ruginit al celor de la matca pământului. Contrastul şi contradicţia dintre cei de sus şi cei de jos sunt mai mult decât izbitoare. Cei trei voinici, care se răzbună împotriva ocupanţilor fascişti ("Intrare în baladă"), vin spre sat prin ape negre de amurg închegate din hârtoape, se ridică în geana nopţii din afunduri înspre vie, dealul viei constituind unul din momentele culminatorii în calea spre răsplată. Dacă ţi-ai imagina cât de oropsit şi obosit apare trudnicul destin al satului întârziat în cale ("Sat uitat"), ar trebui să-l vezi întorcându-se înapoi în timp, coborând pentru un moment devale, unde în orice fundătură vei da de asemenea oaze urgisite.
Izvorul ca simbol al legământului cu începutul original venit de la natură şi fântâna ca creaţiune a voinţei şi înţelepciunii umane sunt prezente în cele mai valoroase şi mai consistente opere poetice lupaniene, ele împreună sugerând ideea rădăcinilor, fără de care e de neînchipuit nici prezentul, nici viitorul - fie al omului şi al societăţii, fie al naturii şi al cosmosului. Părinţii şi satul întreg îl petrec pe Ion la învăţături ("Ion pleacă la învăţături", 1937), punându-i drept mărturie în traistă "un soare rotund de măligă". Ca încurajare şi îndemn răsună versurile de rămas bun: "Fecior de ţărani,/ odraslă de oameni sărăci,/ nici să nu-ţi pese, băiete,/ că nu vei găsi la răscruce fântâna,/ când gura ţi-a arde de sete,/ ori nu vei zări un desiş de copaci,/ să tragi obosit la hodină". Fântâna - ca o punte de nădejde şi un reazăm de alinare în drumul greu şi anevoios al tânărului pornit pe potecile zgrunţuroase ale vieţii. Temelia personalităţii, începuturile acesteia se află la începuturile izvorului dătător de viaţă şi de credinţă ("Izvorul copilăriei"): "Cristal cules în palma argilelor,/ din filtre de nisip, închegat picătură cu picătură/ pe lespezile de la temelia Moldovei,/ izvorule curat,/ adulmecat în fundurile tale de butucii viilor,/ de rădăcina amară a cireşilor.../ Prin patru holmuri ţi-ai purtat răcoarea pân- te-a simţit aproape Zinovii fântânarul,/ şi tata şi alţi săteni care ţi-au descuiat apele,/ de-au ctitorit cişmea..." Apa şi pământul, holmurile şi fundurile văilor, coroana şi rădăcinile grădinilor şi viilor - toate se află într-o simbioză indisolubilă şi exprimă unitatea de granit a firii şi a sufletului uman. De atunci, din copilăria cu rădăcinile ei adânci în brazda pământului natal, vine "pravila noastră de frumos şi bine"; căci el, şipotul vieţii, în harnica lui "undă călătoare", el a îngânat "râs de fată mare,/ şi chiote de flăcăi/, şi cântece, şi trânte,/ şi poveşti,/ şi necrezută jale de femei,/ şi suduite jalbe ţărăneşti... Pe toate le-au răsfrânt oglinzile-ţi albastre,/ izvorule tăcut al copilăriei noastre". Poetul revine, mai târziu. În "Fântâna lui Pahoma" (1956), de pildă. Fântâna satului are istoria sau legenda ei. Buneii spuneau că un veac şi ceva în urmă s-a întors de peste mări şi ţări un oarecare Pahoma, un ţăran sărac, dar cu suflet mare şi nobil. Şi a hotărât să sape o fântână. Generaţii întregi şi-au răcorit sufletul şi şi-au întremat puterile la acest sfânt izvor, uitându-i prin ani chipul şi înfăţişarea binefăcătorului, dar memorizându-i pentru veşnicie numele: "Ei nu-l mai cunosc nici din auzite,/ dar vorbesc de el omeneşte/ ca despre dealul acesta cu grâie,/ ca ploaia de vară ce rodeşte".
De aici şi evlavioasa închinare, adică recunoştinţa supremă şi necondiţionată faţă de temelia fiinţei noastre fizice şi morale în creaţii ca "Închinare fără carte" sau "Închinare cu paharul". "Şi-acuma, când mă uit de-aicea îndărăt/ pot închina bucvarul ista mic/ dumilorvoastre, că mi-aţi pus în piept/ grăunte ce-a crescut şi-a dat în spic". Ori, în acest mic bucvar cronicarul vieţii satului de la răspântie a tins să mărturisească în scris anume voinţa acestuia, "dusă prin veleat/ cu doina şi cu plugul la arat" ("Închinare fără carte", 1938). Ba mai mult chiar, ideea responsabilităţii faţă de cei care nu mai sunt creşte în proporţii mari, transformându-se în responsabilitate şi faţă de cei care vor veni şi vor continua cu dăruire de sine truda premergătorilor: "Mă-nchin dumilorvoastră, cinstiţilor bătrâni,/ ca unora ce-aţi zidit la temelie, - că voi aţi ridicat dintăi hârleţu-n mâini/ şi-aţi răsădit nădejdea butucilor de vie". Rostind un cuvânt de cinste şi pentru aceia care sunt "printre noi", poetul îşi îndreaptă privirile către cei ce vor veni: "Şi-acum mă-nchin/ acelora ce nu-s, dar care vin/ de peste zeci şi zeci de ani - /necunoscuţilor ţărani,/ ce-or răsădi butucii mai departe,/ ca via muncii noastre/ să crească peste moarte". De reţinut din aceste două poezii de închinare versurile populare, marcate de un profund respect faţă de predecesori şi de urmaşi, ale pronumelui personal de politeţe "Dumneavoastră", devenit "dumnilorvoastre" - în primul caz şi "dumilorvoastră" - în cel de-al doilea.
Truda şi efortul colectiv al generaţiilor se cer a fi evocate cu respect şi stimă cucernică nu numai în situaţii ce stau sub semnul pioşeniei şi al evlaviei, dar şi în condiţii de viaţă neregulamentate de pravile stricte, în condiţii de relativă sau totală relaxare şi destindere sufletească. "Scrisoare de pe deal" (1941) e un crochiu umoristic despre mendrele primăverii, luată la harţă cu iarna în declin, dar nerăpusă încă; despre trezirea naturii la viaţă conform veşnicului rit; despre reîntremarea şi revigorarea fizică şi morală a plugarului aflat în aşteptarea înfăptuirii marii minuni, înverzirea, dezvelirea mugurilor fragezi - dovada începuturilor sacrelor naşteri şi înnoiri: "Poate-i grâul ori secara,/ poate ierburi câte sânt,/ sug cum cere primăvara/ ţâţa neagră de pământ./ Sug să crească, să ridice/ peste vară steag de spice,/ cum, păşind de prin istorii,/ le-au vrăjit semănătorii". Poanta umoristică constă în faptul că eventualul însoţitor, căruia i se adresează poetul, posibil să nu fi ieşit încă din mrejele şi restricţiile iernii, şi atunci poetul o lasă mai moale: "Dacă-i frig, nu vă rog,/ staţi pe loc,/ că din asta eu, să ştiţi,/ nici nu pierd, nici nu câştig".
În perimetrii unei vechi datini acţionează şi plugarul Gheorghe din poemul "Hat în hat şi faţă-n faţă". Căci, se ştie, a rămas de la bătrâni obiceiul că "cine samănă culege,/ asta-i lege". De aceea zice el cu ţărănească convingere şi încredere "prinde brazda neagră-n mâini,/ o boţeşti în ghemotoc,/ o mângâi în podul palmei / şi-apoi/ dă-i drumul la loc". Fiorul înnoirii omului şi al naturii îl străfulgeră pe Gheorghe din cap până-n picioare: "Gheorghe simte la picioare / vlagă nouă şi răcoare,/ iar din piept ar chiui,/ şi-ar tăcea ori ar doini,/ ori ar merge şi-ar gândi,/ sprijinind cornul la plug..."
Întrebuinţarea sucului de nectar, acumulat în bobiţele de rubin străluminate de razele soarelui fertilizator, e tot un ritual adunat prin milenii de predecesorii care au cultivat viţa-de-vie şi odată cu ea - dragostea noastră neprecupeţită de muncă, de pământ, de rodul sămânţei, de cultivatorul rădăcinilor de bine şi frumos. Cana de lut din "Legea găzduirii" nu e una ordinară, căci meşterul ce-o frământase, îi turnase în trup o frumuseţe deosebită, o frumuseţe, ce-i drept cam "noduroasă", însă care nu poate fi pângărită de nimeni; cana poate fi ţinută în mână şi dusă la gură numai de mâini destoinice şi de oameni vrednici; în mâinile unor strâmbi şi netrebnici această mică minune de lut "s-ar fi spart demult în hârburi". Cele cinci jumătăţi ale măsurii vinului din hibrid ("Chimia hibridului") cu rarele şi plăcutele-i calităţi, plină de aromă şi graduse, până la urmă "Toate-ajung şi se sfârşesc/ sus în capul omenesc / şi pe toate prea-învăţaţii le cunosc din degustaţii". Şi tocmai aici vine poanta cea mare: simţul măsurii şi respectul faţă de tradiţie trebuie să guverneze, până în cele din urmă. Căci toate-s bune: "Una-i rău: hibridul n-are/ jumătatea cea mai mare - / un străjer de pus la gură/ ca să-l bei mai cu măsură".
Nodurosul şi omenosul vers lupanian, turnat, deseori, în tipare artistice netradiţionale şi nestandartizate, cere o lectură şi o interpretare adecvată. E necesar să fie ajustate mijloacele de analiză la materialul poetic concret şi nu invers. Numai în acest caz poezia lui Andrei Lupan ar putea să-şi deschidă, ospitalier şi generos, uşile şi să-şi trateze prietenii şi admiratorii conform celor mai riguroase şi verificate de timp legi ale găzduirii, legi ale bunei înţelegeri şi respectului necondiţionat dintre oameni.

V

Publicstica, alături de poezie, a constituit, în activitatea literară şi obştească a lui Andrei Lupan, o preocupare prioritară, permanentă şi definitorie. Caietele din tinereţe, majoritatea din ele valorificate peste ani, conţin creaţii în versuri şi proză care avertizau apariţia unei conştiinţe sociale şi literare predispuse să se confrunte cu tot ceea ce putea să-i îngrădească demnitatea şi să-i limiteze dreptul la afirmare. În spiritul poeziei şi publicisticii argheziene şi barbiene, tânărul scriitor basarabean pornea pe spinoasele drumuri şi poteci ale literaturii cu ferma convingere că labirinturile şi subteranele vieţii pot oferi raze de lumină şi oaze de nădejde doar cu condiţia ca acestea să confirme dreptul individului la o viaţă demnă şi decentă, iar nu să rezulte dintr-o stare de umilinţă - fie ea morală, fie confesională sau rasială. Libertatea şi demnitatea nu pot fi obţinute în rezultatul îmblării cu mâna întinsă sau prin gesturi de caritate oferite de cineva: ele trebuie să pornească, înainte de toate, dintr-o necesitate şi conştiinţă interioare de a fi demn, de a fi liber, de a fi egal în drepturi cu toţi cei care te înconjoară.
În acest sens întregul scris lupanian stă sub semnul conştiinţei publicistice, care veghează căile de cunoaştere, purificare şi adâncire a valorilor pe care individul are a le afirma sau, în caz contrar, a le infirma. Însă toate aceste accente se fac deosebit de pregnant în ceea ce ţine, la modul direct, de genul publicistic. Prozele lui Lupan sunt, în marea lor majoritate, nişte schiţe documentare, axate pe fapte reale din viaţă, având ca protagonişti indivizi şi personaje vii, frământate de problemele vitale ale vremii, probleme care nu sunt altele decât cele care îl preocupă pe autorul însuşi. Prezenţa autorului în text e una clară şi evidentă, fie că ea se manifestă în mod explicit, fie că îşi anunţă existenţa în mod latent şi implicit. Elementul publicistico-documentar domină asupra celui fictiv şi invenţional chiar şi în prozele care se vor a fi sesizate ca rod al imaginaţiei şi fanteziei artistice. Andrei Lupan e un interpret al concretului şi realului, cernute însă prin filtrul unei adânci culturi populare, dublată la rândul ei, de marea cultură a cărţii, pe care scriitorul a asimilat-o temeinic şi fundamental pe parcursul întregii sale vieţii. De unul singur, ca un mare împătimit şi incurabil autodidact ce a fost.
Andrei Lupan a fost exemplul scriitorului de atitudine univocă, făţişă, directă. A făcut-o în numeroasele sale luări de cuvânt la întrunirile publice, la forurile literare din republică şi din afara ei, la întrunirile şi consfătuirile consacrate ştiinţei, culturii şi educaţiei, la congresele de partid şi la şezătorile de suflet organizate de elevii din şcoli de tinerii fondatori ai diferitor cenacluri literare.
Polemist de forţă - iubit, dar şi temut, acceptat, dar şi detestat, însă întotdeauna ascultat, - în luările sale de cuvânt în faţa auditoriului, la radio şi televiziune - A. Lupan venea întotdeauna să demonstreze cu o logică invincibilă, cu consecvenţa-i caracteristică adevărul în care credea, repudiind din start falsul, minciuna, ranchiuna, lichelismul, aroganţa şi subcultura. Intervenţiile sale improvizate urmează să fie dezgropate din noianul de procese verbale, din imprimările de pe peliculă; apelurile şi protestele scriitorului adresate diferitor instanţe şi care vizau dezlegarea unor grele noduri din viaţa noastră spirituală, îşi aşteaptă săpătorii de adevăr, înfundat deocamdată în subsolurile arhivelor. Însă când această muncă va fi efectuată conştiincios şi până la capăt, imaginea lui Andrei Lupan - ca şi cea a partenerilor săi de generaţie: Em. Bucov, Bogdan Istru, Liviu Deleanu, George Meniuc, Ramil Portnoi, Vasile Coroban şi alţii - va înregistra noi valenţe politice şi eticomorale şi se va situa pe locul care i se cuvine în istoria literaturii şi culturii noastre postbelice.
Dar şi până la realizarea acestui deziderat, ceea ce a redactat şi publicat scriitorul în timpul vieţii în volume, în ziare şi reviste constituie un material publicistico-documentar suficient pentru a ne face o imagine bine conturată despre ceea ce a fost şi este Andrei Lupan ca prezenţă activă în frământările şi zbuciumul timpului istoric pe care l-a trăit şi pe care l-a reflectat, cu tărie şi discernământ ţărănesc în scrisul său nefardat, ca înadins neînzorzonat cu cravată la modă şi pantofi lustruiţi cu lac ultramodern şi ultramodernist.
Scriitorul a fost în permanent dialog cu contemporanii şi timpul său, continuând şi asimilând ceea ce constituia, în opinia lui, valoare şi esenţă de durată. Îi plăcea să converseze şi să dialogheze, excelând, mai ales în scăpărătoarele sale interviuri - multe la număr - în idei şi gânduri originale, în observaţii subtile de detaliu, dar şi în sinteze şi viziuni de principiu, marcate de profundă originalitate şi personalitate individuală, inconfundabilă.
Puterea şi raza de influenţă a lui Andrei Lupan se sprijineau nu pe dimensiunea şi înălţimea postului pe care îl ocupa (deşi a ocupat posturi de mare răspundere în cadrul Uniunii Scriitorilor din Moldova şi din fosta URSS, a Sovietului Suprem al RSSM), ci pe profunzimea intelectului şi intuiţiei sale înnăscute, pe integritatea caracterului personal, pe credinţa în ideile unei lumi a dreptăţii şi viitorului.
Ar putea să apară întrebarea: a avut oare Andrei Lupan dreptate şi întotdeauna în cele ce a afirmat şi în cele ce a făcut de-a lungul întregii sale vieţi? E o întrebare extrem de generală şi care presupune existenţa nu numai a unui singur răspuns fie afirmativ, fie negativ. Răspunsul definitiv îl va da vremea, care clasifică şi selectează conform unor principii ale sale proprii. Chiar punerea problemei în acest mod: a avut sau nu dreptate, pare a fi cât se poate de subiectivă şi nerelevantă, căci în timp ce în opinia unora A. Lupan putea să pară cât se poate de justiţiar şi fundamentat, din punctul de vedere al altora imaginea lui se profila drept una contradictorie şi neconciliatoare. Şi altfel nici nu putea fi. Andrei Lupan a susţinut, de pildă, şi a încurajat pe toate căile posibile talentele pe atunci tinere. Ion Druţă, I. C. Ciobanu, Vera Malev, Ion Bolduma, Emil Loteanu, Anatol Codru, Liviu Damian, Lidia Istrati, Leonida Lari, Galina Furdui şi mulţi alţii au profitat, la vremea lor, de sprijinul generos şi decisiv al decanului de vârstă care era Andrei Lupan. Însă autorul "Satului ciudat" s-a opus din răsputeri avansării pe meridianele culturii a mediocrităţilor de tot soiul, a profitorilor întru ale literaturii şi artei, a teribiliştilor ultraprogresişti şi ultra-revoluţionari din toate timpurile; s-a luat de piept cu cei mai înalţi funcţionari de stat şi de partid atunci când a considerat că demnitatea literaturii şi a creatorilor de valori spirituale sunt serios afectate de dogmele ideologice la zi, folosite de unii indivizi şi grupări din sânul oamenilor din sfera culturii şi din afara ei în scopuri şi interese egoiste şi diversioniste. Puteau oare toţi aceşti antipozi ai principiilor etice şi morale lupaniene să-i dea dreptate autorului cutremurătorului poem-confesiune "Mea culpa"? Desigur că nu. În timpul vieţii, dar mai ales după moarte, toate "victimele", toţi obijduiţii şi ofensaţii de altă dată au creat frontul comun al revanşarzilor în scopul de a scoate numele scriitorului din paginile istoriei noastre postbelice. Şi trebuie să constatăm cu regret faptul că în cea mai mare parte le-a reuşit. Despre Andrei Lupan tinerii studioşi de azi ştiu mai mult în legătură cu scandalurile provocate în jurul scriitorului, cunoscând prea puţin din ceea ce a scris poetul pe parcursul a 6 decenii de activitate literară. În ultimii 15 ani nu s-a editat nici un rând din creaţia sa, programele de învăţământ primar, mediu şi universitar nu-i reţin nici într-un chip numele.
Reiese oare din cele relatate mai sus că tot ce a scris poetul în întreaga sa carieră literară reprezintă pentru cititorul contemporan valoare şi interes egal? Fără îndoială că nu. Vremurile noi pun în funcţie şi criterii noi sau înnoite de selectare şi analiză a materialului. Unele scrieri au sorţii de a rămâne închise în perimetrii epocii respective, fiind considerate ca un tribut inerent plătit timpului; altele - în dependenţă şi de gradul artisticităţii lor neîmplinite - prezintă doar un interes biografic şi istoric şi ele pot şi trebuie să fie utilizate atunci când se caută tiparele şi însemnele distincte ale vremurilor care aparţin deja istoriei; cele mai multe dintre ele reprezintă însă valori inestimabile, care au contribuit esenţial la formarea gusturilor şi priorităţilor etico-estetice a câtorva generaţii de cititori şi care continuă să alimenteze, să exercite influenţe benefice asupra consumatorilor contemporani de frumos şi de sublim. În cultură, artă şi literatură revoluţiile şi rupturile între epoci sunt contraindicate; fără continuitate şi rădăcini progresul şi dezvoltarea sunt de neimaginat.
Revenind la Andrei Lupan şi la publicistica sa, se poate afirma cu certitudine că ceea ce a scris poetul în acei ani de demult întru fundamentarea necesităţii valorificării clasicilor a jucat un rol decisiv în statornicirea limbii literare, în ridicarea cărturăriei noastre generale, în crearea condiţiilor primordiale pentru dezvoltarea literaturii moldoveneşti contemporane. Fără contribuţia şi sacrificiul lui Andrei Lupan şi al generaţiei sale la edificarea culturii noastre postbelice e greu de imaginat cum ar fi arătat şi dacă ar fi arătat vre'într-un fel generaţiile ulterioare de scriitori în frunte cu Liviu Damian, Vlad Ioviţă, Grigore Vieru, Vladimir Beşleagă, Emil Loteanu, Victor Teleucă, Arhip Cibotaru, Spiridon Vangheli etc.; apoi cea a lui Nicolae Dabija, Gheorghe Ciocoi, Mihail Ion Ciubotaru, Arcadie Suceveanu etc., ca să ne oprim la aceste nume notorii şi să nu păşim pragul moderniştilor şi post-moderniştilor noştri de azi. Inspiratele şi documentatele eseuri privind creaţia Mitropolitului Dosoftei, a marelui cărturar şi savant cu renume european Dimitrie Cantemir, studiile lui despre Alexandru Donici, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Alexei Mateevici şi a. rămân şi astăzi pilduitoare şi însufleţitoare pentru toţi acei care au în obiectivul cercetării opera marilor înaintaşi. Iar studiul "În legătură cu editarea clasicilor" scris în 1953, dar dat publicităţii integral abia în 1988, a devenit un adevărat program de lungă durată în ce priveşte editarea clasicilor, constituind în acelaşi timp un argument ştiinţific, teoretic şi estetic de primă mărime în mâinile celor care s-au dedat nobilei, complexei munci de readucere în actualitate a operei fondatorilor literaturii noastre moderne. Aleea clasicilor, instalată în 1957 în parcul "Ştefan cel Mare" (atunci A. S. Puşkin) cu participarea decisivă a lui Andrei Lupan reprezintă şi ea o continuare a publicisticii poetului, turnată în tipare de bronz. Observaţii de o rară profunzime şi subtilitate artistică conţin eseurile lui A. Lupan despre colegii săi de generaţie: Emilian Bucov, George Meniuc, Bogdan Istru ş. a. Arta teatrală şi slujitorii ei, folclorul şi patrimoniul nostru muzical, şcoala şi învăţământul reprezintă în publicistica poetului subiecte majore de adâncă palpitaţie sufletească şi umană.
Atât de la tribună, cât şi din buchea cărţii A. Lupan emana, cum am mai menţionat, o deosebită energie creatoare, propunând soluţii ingenioase, neaşteptate, dar de cele mai multe ori valabile, în cele mai imprevizibile situaţii. Umorul de sorginte populară, gluma şi improvizaţia inspirată marcau momente de destindere, voie bună şi relaxare în chiar cele mai grave şi încordate situaţii. În acelaşi timp, prin fraze perfect lucrate şi şlefuite până la limită scriitorul ştia să exprime frumosul şi sublimul din opera marilor creatori de valori perene - Eminescu, Creangă, Alecsandri, Puşkin, practicând un stil şi un limbaj sobru, elevat, precis, cu măsură patetic şi înălţător.
Examenul suprem pe care l-a susţinut Andrei Lupan - alături şi împreună cu poporul său - au fost anii ruinării, dezagregării regimului totalitar, ani dublaţi de eforturile trecerii la societatea democratică, bazată pe economia de piaţă şi principiile libertăţii omului. Acceptând înnoirile fundamentale care se anunţau, salutând deciziile istorice de a schimba lucrurile spre mai bine, Andrei Lupan s-a detaşat categoric şi hotărât de negativismul, de nihilismul total, pe care îl promova mulţi dintre activiştii de ieri ai regimului totalitar deveniţi peste noapte promotori înflăcăraţi ai noii orânduiri. În timp ce proaspeţii revoluţionari, majoritatea recrutaţi din rândurile teribiliştilor şi lichelelor de ieri, îşi ardeau, în pieţele publice, la mitinguri şi manifestări de masă, carnetele de partid şi anatemizau trecutul, rapsodul de la Mihuleni, Orhei declara - cu cinstea, curajul şi demnitatea ce-l caracterizau - că el, Andrei Lupan, rămâne în poziţie verticală şi îşi asumă întreaga răspundere pentru tot ceea ce a făcut şi a gândit atunci, fără a da vina pe altcineva şi fără a se disculpa, laş şi ruşinos în faţa compatrioţilor şi în faţa istoriei. Citiţi şi recitiţi ultimele confesiuni publicistice ale scriirorului - interviul acordat revistei "Panorama" în februarie 1990 şi ultima luare de cuvânt la Academia de Ştiinţe a Moldovei în februarie 1992 - şi o să vă convingeţi că scriitorul, cetăţeanul şi omul de omenie Andrei Lupan şi-a dus crucea până la ultima suflare, încheindu-şi destinul pământesc în picioare, bărbăteşte, cu ochii deschişi şi sufletul curat, lăsând posterităţii nu numai o operă ce conţine pagini de reală vibraţie artistică şi socială, dar şi un nume de referinţă care se va asocia în chip firesc cu noţiunile de nobleţe şi solidaritate umană.

Haralambie CORBU, academician
1996-2001

* Se are în vedere soţia scriitorului, Raisa Lupan (n. n.).
** În formă de interviu materialul fusese publicat cu 4 ani mai înainte, în revista Moldova, 1969, nr. 6, p. 11.
*** Geo Bogza. Basarabia, ţară de pământ. Bucureşti, 1991, p.12