|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 13.02.1992 |  |
|
| Ultima luare de cuvânt la şedinta jubiliară din sala mică a Academiei de Ştiinţe |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
ULTIMA LUARE DE CUVÂNT* 13 februarie 1992 Şedinţa omagială la Academia de Ştiinţe a Moldovei, consacrată aniversării a 80-a de la naşterea poetului În primul rând mulţumesc şi pentru bunăvoinţă, şi pentru atenţia pe care o acordaţi acestei întâmplări neplăcute din viaţa mea. D-stră ziceţi "vârstă frumoasă". Trebuia să ziceţi "vârstă foarte frumoasă, preafrumoasă". Toţi suntem chemaţi să trecem prin asemenea praguri, aşa că mulţumesc la toţi cei care s-au gândit la mine. (Voce din sală: "Dacă vom ajunge". A. L.: "Vremurile-s bune, trebuie să te ţii".) La asemenea praguri se cuvine să te opreşti, să te uiţi cu multă seriozitate şi răspundere la ceea ce a fost, la cum a fost, pe unde ai trecut... Dar, momentul nu ne îngăduie... Deşi am trecut prin asemenea vălmăşeală, încât o limpezire se cere aproape de la zi la zi, poate cumva în anumite împrejurări s-a mai limpezi ceva. Dar eu vreau să spun că sunt anumite adevăruri, care sunt însemnate nu numai pentru mine, ci pentru toţi. Eu m-am gândit la asta şi în legătură cu întâlnirea de astăzi vreau să le spun. Basarabia e o regiune la intersecţie geografică. Noi ne-am întâmplat aici la un moment de intersecţie cronologică a vremii şi am fost condamnaţi ca să trecem prin toate sitele, prin toată cernerea de necrezut a vremii, a timpului şi a locului nostru - a locului, pe care îl ocupă Basarabia. Vedeţi ce se scrie despre istoria acestui pământ. Uneori ţi-e groază să citeşti. Mai ales în ultimii ani. Parcă-i vorba de un smârc, de o băltoacă, în care au putrezit toate valorile, în care s-au consumat toate eforturile, toate bunurile umane. Parcă au fost date într-o moară drăcească ca totul să fie fărmat, scuipat, batjocorit şi să rămână pe sufletele noastre şi noi să ieşim, să ne uităm: prin ce am trecut, de unde am ieşit şi ce s-a întâmplat. Iată eu la asta mă gândesc în ultimii ani. Aşa a fost, domnilor foşti tovarăşi? Asta-i Basarabia? Cum se poate să se poarte feciorii unui popor aşa de batjocoritor faţă de viaţa mamei lor, chipurile c-o jelesc?! Pentru mine, şi eu cred că Basarabia, ceea ce numim noi Moldova, niciodată n-a fost un stârv, pe care să-şi facă murdăriile orice venetic, orice întâmplător şi pe care s-o batjocorească oricine. A fost vie întotdeauna, şi noi suntem datori în primul rând când vorbim, când ne gândim la asta - prin ce coşmaruri am trecut şi aşa mai departe, să ne gândim la această faţă vie a pământului nostru şi la ceea ce zicem "neamul nostru". Putem să luăm figuri, care n-au fost întotdeauna pe culmile creaţiei, n-au fost întotdeauna pe culmile credinţei noastre de astăzi, dar care au dovedit că aicea trăiesc oameni, care nu şi-au plecat grumazul, care s-au gândit împreună la marea răspundere a lumii asupra destinului şi a locului nostru, şi a pământului, şi a omenirii. Să nu vă miraţi ce spun, eu spun pentru mine ceea ce cred. Aceşti oameni în primul rând au fost revoluţionarii Basarabiei. Când zicem că n-a dormit poporul, că n-a primit ca un rob ticălos soarta lui, noi zicem în primul rând de acei, care în vreme de aproape 200 de ani s-au ridicat ca să protesteze, să meargă împotriva absolutismului ţarist, împotriva jandarmilor, şi a jandarmilor ruşi şi a jandarmilor români ş. a. m. d. Asta a fost Basarabia, şi oamenii ei, şi gândul ei viu. Şi noi sub chipurile că bocim acuma soarta acestui popor, să nu batjocorim aceste eforturi. A fost un Serghei Lazo, a ars în cuptorul locomotivei. Da, pentru revoluţie, pentru comunism. Ce, el a crezut în comunismul lui Bodiul? Dar ceilalţi care s-au ridicat? Dacă vrem să ridicăm valoarea sufletească, demnitatea de om, demnitatea de istorie a neamului nostru - ce, nu trebuie să-i ridicăm pe aceştia care au mers să înfrângă o putere groaznică, care ţinea sute de popoare în robie? În Basarabia au fost contingente, generaţie după generaţie, de adevăraţi luptători de aceştia. Trebuie să ne întoarcem la dânşii şi să vedem ce jertfă uriaşă au făcut ei şi ce cădere straşnică a urmat din cauza aceasta. A fost greşeală istorică sau n-a fost, dar asta este viaţa care s-a ridicat. Şi mai departe: vorbim de aceşti ani, după anul '40. Iară: mocirlă, ne-au batjocorit, ne-au spurcat limba, ne-au tăvălit prin mizerie ş. a. m. d. Şi iaca azi am ieşit să îndreptăm lucrurile. Vă place asta, domnilor foşti tovarăşi? Oare n-a trăit tot ce-a fost cinstit aicea, în gândul şi în tendinţa, şi în situaţia de a rezista, de a îndrepta lucrurile, de a nu permite? Unde se poate şi cum se poate, dar să iasă cu aceasta şi să fie aceşti ani, câţi sunt - 50 şi ceva - da, să fie ani de demnitate omenească, dar nu de tăvălire în mocirlă. Nu de pisică moartă, pe care toţi o calcă şi o aruncă. A fost asta în Moldova sau n-a fost în anii aceştia? Poate găsim câte ceva ca să susţinem aceste lucruri? Nu ştiu cui îi place, cui nu-i place, dar când văd eu ceea ce se petrece astăzi parcă în numele la ce avem mai sfânt ş. a. m. d., eu mă gândeam la ceea ce distrugem astăzi. Mă gândesc şi socot că ce avem mai treaz se va pomeni odată faţă cu conştiinţa proprie la o răspundere care aicea ne leagă pe toţi, ne leagă ca neam, ne leagă ca unitate, şi ne leagă ca spiritualitate. Noi n-am fost niciodată rupţi de istoria noastră şi de destinul nostru, de destinul poporului, care e popor român şi de care noi suntem legaţi prin tot ce s-a produs în decursul anilor şi în zeci şi zeci de ani. Şi în orice situaţii ne-am pomenit şi cei mai cu nume, şi cei mai modeşti, şi mai ascunşi, dar toţi au dus asta - şi valoarea de limbă, şi valoarea de istorie, şi credinţa lor într-un orizont adevărat eliberator. Şi noi suntem datori în primul rând să nu trecem sub formă de bocet despre tragedia Moldovei, să nu trecem toate acestea la lada cu gunoi. Şi se cere bărbăţie. Se cere bărbăţie să ştim că aşa cum suntem noi, cum a fost Moldova la răspântia istorică şi geografică, la intersecţia asta sunt zeci şi zeci de popoare în lume. Puteţi să le luaţi să le vedeţi unde se mănâncă şi până acuma: şi în Asia Centrală, şi în Europa aproape de Anglia, acolo în Irlanda, şi oriunde a fost asta - la intersecţie. Se ucid unul pe altul zeci şi zeci de ani irlandejii, fiindcă unul îşi face cruce într-un fel şi altul altfel, în altă parte. Şi se face că Moldova e excepţională, n-a fost nimic mai dezgustător decât istoria acestui popor. Nu-i adevărat! Am făcut istoria noastră, ne-am purtat aşa cum se poartă oamenii cu demnitatea lor. În toate părţile erau ţărani, dar mai ales erau şcolile astea, ale noastre, la care aproape jumătate de veac se învăţa în limba română şi când vorbeau în toate şcolile Moldovei în acest timp, începând de la clasa 1, de acum copiii ziceau Limba lui Eminescu, Limba lui Creangă, Limba lui Meniuc, a lui Bucov. Era una şi aceeaşi. Eu mă gândesc chiar la D-voastră, savanţi, nu uitaţi şi de lucrurile astea, pentru că de asta depinde ce vom ridica şi ce valori vom duce acolo unde este marea noastră nădejde. În ce mă priveşte, eu sunt măgulit, mă simt stingherit de cele ce am auzit aicea, mai ales apropierea asta de marii poeţi ai neamului nostru. Credeţi-mă că eu îmi ştiu măsura, şi-mi ştiu locul. Şi ceea ce am făcut, mai ales păcatele, pe care căutaţi să le uşuraţi, păcatele eu le-am făcut conştient şi deliberat. Eu n-am căzut în greşeli. Eu am crezut în ceea ce am crezut, ceea ce foarte mulţi se tem să pronunţe astăzi - în ideea comunistă. În ceea ce a crezut omenirea de mii şi mii de ani pe toate meridianele lumii. De când au început în comunităţi primitive şi arhiprimitive să vorbească de frăţie între oameni, de susţinere, de dreptul celor umiliţi şi necăjiţi - de atuncea ideea asta se ridică şi trăieşte. Că a fost compromisă, că a fost batjocorită, că a fost dată la cheremul ticăloşilor şi a criminalilor... Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat această prăbuşire istorică fără precedent. Da-i fără precedent? Gândiţi-vă la religia creştină. Şi cum a ajuns că soborul de preoţi, cei mai înalţi prelaţi s-au adunat şi au declarat-o pe Jeanne d'Arc vrăjitoare, că ea are legătură cu demonii şi că trebuie arsă pe rug. Ea, o fată de 17 ani, care a eliberat Franţa. Aşa-i istoria. Şi aşa sunt prăpăstiile astea istorice. Iată noi ne-am găsit într-o asemenea situaţie, pe care istoria nu se zgârceşte să ne-o prezinte şi încă nu se ştie înainte... Rămân nedezlegat de cele mai curate conştiinţe, pe care le-am întâlnit în viaţă, faţă de care eu şi acuma mă simt dator şi răspunzător. Au murit, nu sunt. Dar eu când mă gândesc ceva să fac ca să-mi merit numele de om, mă gândesc ce o să zică Vladimir Precup, ce o să zică Anatolie Corobceanu, Ştefan Grecu ş. a., care nu mai sunt, dar care au fost ca lumina cea mai sfântă şi care rămâne - erau comunişti. Ce, pe dânşii am să-i pun alături de acei "comunişti", care au... Sigur că asta este ieftinirea timpurilor de azi, este chiar decădere într-o măsură. N-o să mă jelui că pe mine m-au tras în cursă şi am făcut păcate, nu. Am făcut-o aşa, chiar dacă a fost rău, a fost pornit din gândul meu de a face bine. Mi-am ales aicea nişte hârtii din cele care le păstrez prin carnetele mele. Şi am vrut să mai scot una, o mărturisire - n-am găsit-o. Am multe carnete, pe care trebuia să le răscolesc. Dar ea sună aşa: Mă uit la carnetele astea, la tot ce am scris şi ce am făcut şi întâlnesc lucrurile aşa încât îmi vine să strig: "Usucă, Doamne, mâna care le-a scris! Numai, mai îndură-te, mai iartă-mă, poate cu această mână voi mai putea îndrepta ceva". Mai ales dacă este ceva mai ruşinos, este ca în privinţa asta să te referi, să zici că, chipurile, ai făcut asta cu bună intenţie. Cum a fost - a fost drumul meu şi a fost căderea mea. Din atmosfera prin care am trecut mi-am notat ceva, mi-am scris acuma dintr-un carnet de vreo 30 ani în urmă: "Una din trăsăturile ţipătoare ale dramei absurde pe care o trăieşte literatura şi toată cultura Moldovei, este măcinarea şi distrugerea energiilor creatoare, extenuarea gândului prin atacurile neîncetate ale analfabeţilor şi carieriştilor agresivi. Elemente vădit duşmănoase culturii ţin în supraîncordare permanentă pe oamenii de creaţie. Raţiunea şi talentul cinstit trebuie să participe zilnic la zgomotul infernal al provocaţiilor şi diversiunilor ideologice, pe care ni le impun aceşti guzgani de ciumă, de la cutare până la cutare. Tot potenţialul de gândire al oamenilor e forţat să treacă prin această moară a distrugerii, iar oamenii cei mai talentaţi devin aici mărginiţi, obtuji, unilaterali. Pe cine să-l trezeşti din această cloacă de îndobitocire şi să-i strigi: "Apăraţi inima şi conştiinţa creatoare de psihoza acestui şantaj..."? Cum să-l iei de mână pe omul adânc omenesc îmbogăţit de preocupările şi calităţile fireşti ale individualităţii demne, cum să-l iei pe acest om visat de Lenin şi să-l aduci astăzi în creaţie, printre eroii umflaţi de îngâmfare, a căror lipsă de omenie rămâne ridicată încă la rangul de cult? Gaşca acestora, cutare şi cutare, transformă orice problemă în plan demagogic, aţâţă agiotajul la crearea de grupe. De cele mai multe ori aţâţă instinctele şoviniste şi naţionaliste, în stil de miting, la adunări provoacă isteria de gaşcă. Apoi toate ţipetele se strâng, se însumează şi se oformează ca opinie publică. Aşa au procedat cu distrugerea clasicii, a lui Meniuc, Vasilenco, Coroban, aşa a procedat Postovoi, să-i spun aicea numele, cu argumentarea ştiinţifică a lui Mihalci despre limba unică română-moldovenească. Tragicul învăţământ al epocii lui Stalin: se găsesc destule lepădături cu nume cunoscute şi arhicunoscute, care pot săpa la temelia unităţii noastre, folosind lozincele noastre. Învaţă-te a-i cunoaşte chiar atunci când îţi fură lozincile. " Iaca asta a fost atuncea, cu 20-30 de ani şi asta a fost şi una din preocupările mele când trebuia să scriu, când trebuia să mă întâlnesc cu oamenii. Cred că şi în mare măsură a fost una din preocupările Dumnilorvoastre. Nu, ce să spun? Iaca aici a vorbit Cemârtan despre anumite isprăvi. Vreau să aduc o corectivă. N-a fost legendă. A fost cumva mai altfel. A fost tot o discuţie, din momentele cele mai straşnice, când ardea Moldova. Toate gazetele erau pline. Şi acolo n-am fost numai eu şi Vidraşcu. Au fost vreo 10-15 scriitori de-ai noştri, toată floarea scriitorimii şi a gazetarilor. Şi când eram învinuiţi de cele mai straşnice crime, eu am zis atuncea - eram legat până peste cap (am fost şi la spital din cauza asta). Şi i-am spus atuncea: "Iaca ce, am uitat cum îi zice "imea-otcestvo". (Din sală: "Evghenii Semionovici"). Eu vreau să vă rog să vă gândiţi cum să ieşim din situaţia asta. Să facem aşa un fel de cerere, sau să ne adresăm la Moscova la Comitetul Central şi la Uniunea Scriitorilor, la conducere, să vină aicea la noi o grupă dintre cele mai calificate de oameni de partid şi scriitori, dintre cei mai severi şi să ajute aicea a citi, a vedea şi să găsească măsura greşelilor, a vinovăţiilor şi să alegem ceea ce e bun din ceea ce e rău. Şi atunci el n-a trântit cu pumnul aşa în masă, nu-mi mai aduc aminte... dar poate a şi trântit! - era demult... Dar a zis: "Ştiu eu Moscova ta". În ruseşte a spus: "Znaiu ia vaşu Moskvu! Vî vsegda bîli vragom Ţentralnogo Komiteta Moldavii!". Asta mi-a spus - atunci asta însemna ceva... Da, şi mi-a mai turnat încă ceva, era şi Medvedev acolo: "Kogda vidişi, cito vse idet k odnomu iazîcu, pocemu tianeşsia k tomu, citobî putati iazîki?". Iaca. Nu, nu m-am putut reţine nici eu şi i-am spus atunci lui Postovoi: "Ia znaiu, cito vî i vsia vaşa grupa oceni jajdete, citobi siesti jarenuiu lupaninu. Znaete cito ne poidet, zastrianet v gorle!". Şi el atuncea a zis: "Nu, na..., vorbeşte cu dânsul!". Azi în afirmaţiile cele mai înflăcărate şi mai ales la mitingurile cele mai zgomotoase răsună ce-am citit eu aici. Răsună aceeaşi tendinţă: de a distruge conştiinţa critică, de a arunca cu ce este mai urât în adversarul tău, care îndrăzneşte să spună ceva, şi de a crea psihoză de teamă - mai bine să nu te legi cu dânşii. Şi la noi în republică cel mai primejdios lucru astăzi pentru toate idealurile noastre şi pentru toate gândurile noastre este asta: să ajungi să se adune românii de pretutindeni şi să declari că basarabenii sunt în stare să-şi vândă mama pentru o bucată de pâine şi că Preşedintele Moldovei este vândut pactului Molotov-Ribbentrop, şi Preşedintele României e tot vândut pactului Ribbentrop-Molotov şi asta să se numească luptă pentru idealurile naţionale. Să mă iertaţi. Asta aparţine altor tendinţe şi eu sunt sigur că asta de undeva e mânuit cu calcule de care vreţi. Dar mai ales cu calcule de politicianism balcanic, care gândeşte că, iaca, a găsit un mod de a lovi şi cu asta loveşte şi murdăreşte. Dă Doamne să găsim echilibrul critic şi să vedem cum se poate pune cărămidă la cărămidă, bob la bob şi om la om ca să ieşim din situaţia asta. Pentru că, şi de asta eu sunt convins şi sunt părtaş al acestui lucru, trebuie ajutaţi aceşti preşedinţi, aşa cum sunt - cum nu sunt, oamenii pe care i-am înaintat, ca ceva-ceva să zidim: să facem măcar un atelier de chibrite, de papuci, ceva să începem din distrugerea asta uriaşă, pe care o vedem la noi în republică, şi nu numai la noi în republică, cumva să consolidăm oamenii în zidirea asta modestă, neţipătoare, uneori care aparţine mediocrităţilor spirituale, dar sunt mediocrităţile acelea, care ştiu să-şi facă datoria fără ca să impresioneze, fără să sperie lumea cu ţipete şi cu strigăte. Tot aşa este şi cu limba noastră literară. Să ajungem aşa, încât Preşedintele Moldovei şi Preşedintele Uniunii Scriitorilor să se poată duce cu pieptul deschis, cu declaraţii despre limba noastră maternă şi să-l întâlnească cu pâine şi sare de la Tisa până la Bug. Dar să-l întâlnească cu entuziasm şi nu cu frică. Şi să nu se gândească oamenii unde să se ascundă. Şi dacă nu vom ajunge la aceea că ne vor întâlni cu pâine şi cu sare în toată Transnistria, de dragostea lui Eminescu, de dragostea lui Meniuc, a lui Druţă, a cui vreţi, dar atraşi la această lumină, să simtă că asta e îmbogăţirea lor... Dacă nu vom face asta - atuncea noi am stricat totul. Noi vorbim de unitatea de limbă... iaca, din Transnistria câţi au ieşit până acuma din oamenii care s-au legat cu literatura - ei nu înţeleg lucrul ăsta? Înţeleg în modul cel mai cinstit şi cel mai devotat. Luaţi numele scriitorilor, luaţi-l pe Beşleagă, pe Codru, luaţi-l pe Ioviţă, pe Doga, pe Marinat ş. a. m. d. Ce, la ăştia a ajuns dreptatea, adevărul? De ce n-a ajuns la părinţii lor? La ăştia a ajuns prin felul că s-a altoit dragostea şi credinţa în asta. Nu pentru că au fost numiţi mankurţi şi că au fost batjocoriţi cu lozinci fasciste, împrumutate încă de până la război. Dă Doamne minte! Eu cu asta vreau să termin. Dă-ne, Doamne, minte ca noi cumva-cumva să ne încadrăm în asta şi să ne facem datoria modest şi gospodăreşte. Aici termin. Vă mulţumesc. * Textul propus conţine anumite incoerenţe, deoarece nu poate echivala cu discursul viu şi improvizat, care adesea se transformă într-un dialog activ cu sala şi în care multe au fost spuse prin expresivitatea gestului şi a intonaţiei lupaniene. |
See also: