Articol despre Andrei Lupan (1975)

	1975
Articol despre Andrei Lupan (1975)
	Author : Hropotinschi Andrei - critic literar, red.şef ed."Literatura artistică"
updated: 2006-06-27 16:46:01

Andrei Lupan este scriitorul-cetăţean deschis spre toate durerile, frământările şi problemele noastre mari şi mici. Şi n-ar trebui să ne amintim de poetul, de omul, de prietenul cu mare autoritate numai cu ocazia festivităţilor sau în cazuri când avem nevoie de o forţă majoră să ne apere interesele. Şi totuşi, mă gândesc, e bine că avem un astfel de Om. Nu ştiu cum se face în viaţa noastră că noi îi cerem ajutorul, sfatul, sprijinul, cuvântul de nădejde anume în astfel de împrejurări. Când se apropie o zi însemnată, ne adresăm lui Andrei Lupan să zică un cuvânt de omagiu lui Eminescu. Şi el îi zice cu patos şi inspiraţie: "Imaginea poetului a căpătat prin decenii contur de efigie şlefuită şi păstrată în conştiinţa colectivă. S-au întărit selectate la gradul ideal trăsăturile cele mai de temei, apropiate de stilul folcloric, prin care se tipizează eroii în legendă. Aşa a fost modelat de geniul anonim chipul lui Făt-Frumos, iar de către poet - nefericitul Hyperion ori sărmanul Dionis. Recunoscându-şi în el culmea cea mai sclipitoare, spiritul popular avea nevoie de a-l păstra nu în prolixitatea interpretărilor, ci în viaţa sa nemijlocită, în propria sa plasticitate. Şi l-a răsplămădit după pravilele sale. E un proces de contopire cu sufletul şi intelectul mulţimilor în virtutea unei necesităţi organice. Eminescu nu mai e un poet care poate fi citit sau nu. E ca un factor intrat în concepţia populară, simbolizând poezia şi gândul înaripat, cum sunt, de-o pildă, noţiunile personificate de cinste, dragoste, tinereţe, prietenie. E Luceafărul poeziei noastre. Nu mai poate fi despărţit de idealul nostru de frumuseţe". Cuvântul lui Lupan rămâne să dăinuie peste ani şi să ne facă receptivi faţă de tot ce-i frumos, talent, înţelepciune.
Poetul-academician, poetul - laureat al Premiilor de Stat croieşte vremea în aşa fel, ca să le îndeplinească pe toate, mereu rămânând la înălţimea de om şi de poet. Numai câte adunări din cadrul Uniunii scriitorilor cu teme majore, ce decurgeau până la un punct poate nu aşa cum trebuie să fie între scriitori, şablonard şi somnolent, la un moment dat au fost dinamitazate pe dinăuntru de viziunea sănătoasă, de originalitatea unghiului de vedere, prin care el scruta problema, o diseca, punea accentele ascuţite şi necesare, ca să trezească auditoriul la discuţii aprinse, la confruntări de opinii, la polemici constructive. Şi pe Lupan-oratorul n-a zis nimeni că nu-i interesant să-l asculţi, că ar debita lucruri răsuflate sau bancuri ieftine. El, cu spiritul de rebel, nu suferă cuvântătorii hârţogari, e iritat de cei ce bat apa-n piuă şi, tuşind de câteva ori, se ridică pentru a da o complect altă turnură lucrurilor. Lupan nu vine nepregătit la adunări, scenariul imaginar al discursului şi-l face mai scrupulos decât cei ce-şi scriu referatul şi când le dau glas se încurcă în cuvintele ce sună strident şi străin în gura lor. Andrei Lupan cuvântează angajând auditoriul la disecarea firului în patru, dialoghează cu ascultătorii, creează artă adevărată acolo pe loc în ochii noştri, încât te gândeşti, câte tomuri de publicistică angajată, dominată de un patos afirmativ concludent, s-au pierdut! Fără ca să fie înregistrată undeva! Dar, mă gândesc, poate că nu s-a pierdut, poate că vor renaşte în noi, cei care l-am ascultat şi am crescut sub privirea lui îngăduitoare sau dojenitoare. Însă niciodată Lupan n-a fost un retor sec şi abstract, numaidecât în pauză se adună ciucură împrejur confraţii lui ca să continue firul gândurilor, să dezbată la concret problemele accesibilităţii sau incifrării, valorii sau rebutului în poezie, starea actuală a teatrului şi cinematografiei naţionale, nivelul artistic al scrierilor tineretului de creaţie, nonvaloarea unor texte de cântece, normele limbii literare şi orizontul de cultură lingvistică limitat la câteva sute de cuvinte...
După astfel de discursuri rămâi înaripat sau contrariat, dar niciodată indiferent, căci te-ai deprins să vezi în cuvântul scriitorului, în persoana căruia lumea vede un înţelept om de stat, preocupat până la sânge de urnirea carului din loc, rămâi entuziasmat de autoritatea şi greutatea cuvântului scriitoricesc, de înalta lui misiune şi responsabilitate, căci găseai în el şi gândurile tale, şi năzuinţele tale, şi nemulţumirea ta, şi bucuriile tale.
- L-ai ascultat pe Lupan la Congresul scriitorilor? te pomeneşti ispitit de câte un coleg. Şi vezi în dedesubtul întrebării şi admiraţie, şi consideraţie, şi mândrie că avem un scriitor ca Andrei Lupan. De-a lungul anilor lumea-l cunoaşte ca un etalon de scriitor social-activ, cumpănit mereu, dar combativ totdeauna. Andrei Lupan întruchipează onoarea scriitoricească, demnitatea umană în cele mai complicate împrejurări de muncă şi de viaţă.
- De unde?
- Am asistat la o şedinţă despre nivelul prozei contemporane.
- Da Lupan a vorbit?
- Toată lumea vorbeşte despre cele spuse de Lupan!
Andrei Lupan e un scriitor al moldovenilor dintr-un miez de secol zbuciumat. Creaţia lui oglindeşte veridic evoluţia poporului nostru timp de decenii.
A răsărit din neagra ţărănie şi a tins spre frumuseţea graiului poetic, spre ineditul cuvântului scris, dar a ajuns să lumineze bolţile tezaureriei naţionale cu toate faţetele talentului. Să ne amintim de lupta cu sine, de ascuţitele procese de conştiinţă, ce le descoperim notate în schiţele adunate sub titlul Timpul neîmpăcării. Orientarea lui a fost dreaptă de la bun început. "Cu aceste legi încearcă drumul spre înţelepciune. Vei înţelege odată cât a rătăcit şi cât de stupid ţi-a fost dascălul. Vei zgâria pereţii ce te-au izolat de viaţă şi vei cerca să-i prăbuşeşti prea târziu, în vremea când ar trebui clădiţi ca să rămâi singur.
Ascultă aici!
Bogăţia care o râvneşti tu nu aşa se câştigă. Neştiinţa ta de acum e mama ştiinţei viitoare. Necazurile pe care ţi le va pricinui ea, de loviturile cu pragurile de sus, au valoare de aur pentru paragina sufletului tău. Socoteala şi prevederea, care îţi dezvăluie acum gropile din jur şi îţi relevă înălţarea insuficientă a uşii, sunt duşmani periculoşi. O poticnire evitată azi e o pierdea mai mult pe ochi şi un capac de schijă pe inteligenţa ta. Măsura ta se va frânge, dar se va roade cu vremea, strângându-te între extremităţi, până te va reduce la meschinărie şi la idioţenie. De aceea nu-ţi face metru, nici litru şi nici kilogram pentru viaţă. Calcă prin gropi, să ştii că sunt şi ele şi, dacă trebuie să ridici fruntea în faţa nemernicului, să nu te gândeşti la pragul de sus. Îţi vei sparge capul şi-ţi vei frânge picioarele cu folos".
Notiţele acestea erau scrise în anul 1932. Căutările febrile a unor norme sau legi proprii de muncă şi de viaţă sunt reconfortante pentru a judeca azi cum s-a format Lupan - omul şi poetul cu caracter: "Ce-mi pasă că am douăzeci de ani şi că viaţa mă atrage? Ţin la ea şi aş dori-o atât de lungă, cât mi-ar ajunge pentru îndeplinirea râvnei mele. Nu râde. Îmi plătesc fiecare ceas de lene cu unul de tortură. Aşa mă zbat. Prins şi zdrenţuit în vreascurile nemerniciilor. Mă tem că mi se va stinge odată năzuinţa asta şi mă voi împăca prea ieftin. De-aş putea măcar să mă nenorocesc prin muncă! Să rod pereţii chistului opac, care-mi mărgineşte fiinţa, până când nu-mi vor mai ajunge puteri. Atunci sfârşitul meu obscur îl va acoperi măcar trufia idealului urmărit cu orbire?
Edificator din prisma zilei de astăzi, acest proces de conştiinţă ne descoperă un ideal, spre care a păşit cu multă putere de voinţă. În aceste note întrevedem nervul viitoarelor scrieri, căci ele exprimau palpitaţiile sufletului, ţinteau spre vocaţia de om al literelor, deşi erau destul de drastice şi severe autoverificările: "Dar tot ce fac, până şi furia care-mi scrutează şi-mi cântăreşte viaţa, sunt erupţii şi zdrelituri caricaturale. Vreau să lămuresc un cuvânt cinstit, izvorât din inimă, şi-i împroşc conturii vii cu noroi. Sufletul meu, când o pricină sfântă mi-l prinde în cuvinte sau îl ridică în ochi ca să-i cunoască şi alţii bucuria, e mâzgă". Andrei Lupan îşi legase de acum destinul de cuvinte, nimerise sub vraja şi farmecul lor şi, ca un obsedat de cuvânt, nu-l va mai părăsi în vecii vecilor, deşi se pregătea să îmbrăţişeze profesia de vier. Tânărul visa să asalteze Parnasul, dar ascensiunea încă-i era mai mult ambiţie decât faptă temerară: "Asta e viaţa cea adevărată? Moşule! Sunt aici pe pământ cuceriri mari plătite cu sânge şi cu moarte sau toate ascensiunile se fac în labe, târâş? Eu vreau să ajung acolo! Înţelegi? Eu! - luptând cu mori de vânt şi scormonind muşuroaie de cârtiţă, în râsul mintioşilor. Îndeamnă-mă şi tu, cel plictisit în piscul tău pe care vreau să-l privesc de sus. Îţi râvnesc locul şi vreau să te întrec în salturi sau târâş ca melcul. Să-mi usuc odată în soare plin tina umilinţelor de pe faţă". Aceste gânduri fragmentare sunt o cheie spre descifrarea istoriei poeziilor Rugă de măscărici şi Zodia cârtiţei. Viitorul poet nu şi-a formulat încă noţiunea de lege, care va deveni ulterior un laitmotiv însemnat al creaţiei sale, dar în aceste însemnări şi poezii găsim eforturile "spre partea lui de soare şi de cer". În poeziile acestea eroul liric se identifică cu poetul, care caută să iasă din umilinţa anonimatului la lumină. Acestea nu sunt decât pravilele unui autodidact, care vrea să se manifeste prin creaţie. Poruncile şi le înscrie în măsura capacităţilor sale nebănuite de cei din jur: "Sunt atât de tare, cât au fost toţi îndrăzneţii din toate ogoarele lumii. Trebuie să nu mă mai înşel cu pretexte morbide. Ceea ce îmi lipseşte nu mă poate opri de la nimic; din contra, e o forţă pe alt plan, convertibilă în acelaşi factor stenic. E necesar să organizez raţional o întreagă exploatare a mijloacelor mele de emulaţie şi acţiune. Pe urmă aşteaptă puncte exterioare însemnate, care pentru luciditatea debarasată de prejudecăţi vor deveni izvoare de puternicie".
Cu un astfel de program minim intenţiile tânărului se vor realiza prin scriere. Nevoia de confesiune provine dintr-un spirit cast de autoanaliză şi disciplinare lăuntrică a forţelor latente şi a posibilităţilor de consacrare: "Domeniul meu va fi acesta, pe care am clădit în carton până acum cetăţi derizorii. Erau mostre de filiaţiune spirituală din lecturile trecutului meu neîngrijit şi servil. Cerc o acţiune autonomă pe care mă voi sforţa să o menţin. Trebuie, de o mie de ori trebuie, căci vreau să rămân cu ce-i mai de preţ în mine, pe foi de hârtie. Viaţa mea de dincolo de scoarţele caietului intră în masa marii colectivităţi şi, dacă nu o voi putea duce dreaptă, vreau s-o judec fără moralizare, ca pe orice linie frântă accidental". În felul acesta se trasează calea activităţii viitoare. Frazele acestea sunt preţioase, deşi încă neacoperite de realizări, dar grăuntele raţional din ele e cu atât mai scump, cu cât e confirmat din plin de opera posterioară. Vor veni mai apoi altele, superioare, mature, înţelepte, dar ele nu vor fi decât suma acestor eforturi şi chinuitoare răzbucniri spre zăcămintele frumosului interiorizat la acea etapă. Până a ajunge la o viaţă consecventă cu sine însuşi, poetul va trece prin multe îndoieli şi şovăieli, dar acestea-i vor fi cartea de învăţătură. Autorul e revoltat de o anumită stare de lucruri, încearcă să afle răspuns la întrebarea: "Ce-aş fi în stare să fac cu scrisul meu?" În condiţiile când se făceau însemnările în caiete, era destul de dificil să vadă un liman luminos, să nu se lase convertit de literatura vremii şi, precum vom vedea, are tărie de a rezista: "Chiar dacă avem oroare de modul exaltat, de artificiul literar şi de metafizică, ne trebuie totuşi o conştiinţă de sine, de tot ce voim şi simţim, pentru că vorbim doar: "eu, tu, noi" - şi aceasta presupune o individualitate conştientă de faptul existenţei sale. Am reluat prin moştenire cuvintele şi le repetăm numai sunetul, parcă am fi antrenaţi într-un exerciţiu involuntar?"
Conştiinţa de sine trează de moştenitor al cuvintelor nu este un exerciţiu gratuit al autorului confesiunii, ci o alegere dureroasă şi inevitabilă a unei profesiuni de credinţă. E şi conştiinţa trează a responsabilităţii asumate şi a dificultăţii profesării acestei arte, care necesită "a avea sprijin, o durere proprie sufletului nostru, un pivot personal, o viaţă..." Conştiinţa de sine ca individualitate ascunde energiile ce sunt îndemnate cu insistenţă de a ieşi din lâncezeală: "Cel mai periculos duşman al activităţii conştiente este o anumită visătorie confuză. Jules Peugeot îi zice cu o sentimentalitate tulbure. Te opreşte de la orice sforţare energică, iar atunci când îţi pare c-o înfrângi, ea prinde altă formă, amăgindu-ţi judecata cu un surogat de muncă. În fond e aceeaşi trândăvie transmutată pe un alt teren - al activităţii. E forma care trebuie distrusă absolut. Forma pasivă cel puţin o recunoşti, e într-un fel sinceră, pe când cealaltă simulează munca şi-ţi satisface cu încetul voinţa de activitate, obişnuindu-te. E nevoie de o supraveghere vigilentă în privinţa asta. Peugeot dă ca o piatră de încercare a voinţei durata. Asta e şi cea a muncii sincere. Când sari de la o activitate la alta, pentru a nu te plictisi, urmezi capriciile unei trândăvii mascate. Munca persistentă într-o singură orientare e maximal de productivă, cu condiţia să nu fie falsă. Să nu renunţi la nici un efort, oricât ţi-ar părea de greu şi chinuitor. Altfel numărul capitulărilor se măreşte până ajungi la cea definitivă. E cel mai mare pericol pentru înaintarea ta spre idealul urmărit".
Caietele sunt o mărturie că încărcătura intelectuală a tânărului întrecea limitele obişnuitului şi căuta forma de exprimare. Se poate lesne constata că poetul n-a izbucnit dintr-odată, dar poeziile scrise în acea perioadă vorbesc despre o intensă pregătire a cărţilor de mai târziu. La apariţia culegerii Poezii în 1947 cititorul rămânea încântat de atmosfera zugrăvită, de cuvântul poetic ce-i aducea în imaginaţie vechi formule de toasturi şi urări de bine când purcede omul la un drum nou sau porneşte temeliile unei case:

"Şi-acum mă-nchin
acelora ce nu-s, dar care vin
de peste zeci şi zeci de ani,
necunoscuţilor ţărani,
care-or săpa butucii mai departe,
ca via muncii noastre să crească peste moarte.
Să fie-n cinstea lor acest pahar,
iar viaţa le-o-închinăm ca pe un tezaur,
s-o poarte ei cu suflet şi mâinile de aur
când vor munci
şi vor cânta,
când vor sta de strajă la hotar".

Simbolica versurilor e cu atât mai preţioasă peste ani, căci confirmă prin tot ce a creat Andrei Lupan că şi-a ţinut cuvântul, închinându-şi viaţa ca pe un tezaur necunoscuţilor plugari, ca şi felul acesta să-i scoată din anonimat. Cartea a apărut în anii când în sufletul moldovenilor bântuia seceta la propriu şi figurat. Nu existau multe cărţi de poezie în limba noastră, dar rarele apariţii ajutau la renaşterea spiritului popular. Numele lui Andrei Lupan, tirajat pentru prima oară în zece mii de exemplare, a apărut pe firmamentul literaturii şi s-a impus cu fermitate ca un eveniment firesc. Cartea într-un fel afirma şi o direcţie tematică, un sistem de imaginaţie, un etalon, spre care vor aspira ulterior toţi înfrăţiţii cu vocabula înaripată. Se trasa calea de dezvoltare ulterioară a literaturii noastre. Slova lupaniană respira prospeţime şi noutate, în ea pulsau conflictele sociale, care aduseseră lumea la conflagraţia mondială, îşi aflau ecou viu durerile poporului, care a avut forţă şi optimism ca să învingă, dar de acum muza poetică surprindea metamorfozele ce veneau fâlfâind pe aripile păcii.
În literatura moldovenească postbelică încă nu existau canoane sau tradiţii, pe care poeziile lui Lupan să le fi strămutat. Prin cartea lui şi ale altora acestea abia urmau să se întemeieze. Muza i se înfăţişa poetului în ipostaza legendarului Ianus, care avea o faţă întoarsă spre trecutul ce nu-şi cicatrizase încă rănile din inimile oamenilor, iar cu alta avântată spre viitor. Concomitent se fixau două limite ale creaţiei lui Lupan ce îmbinau gravitatea cu veselia, seriozitatea cu gluma, combativitatea cu satira caustică. Eroul liric din poeziile lui Lupan era plugarul, ce activa pe meleagurile moldoveneşti. În creaţiile poetului îşi spunea păsul şi bucuriile spiritul autohton al plugarilor din Mihuleni şi de pretutindeni din republica în prag de primenire şi propăşire, eroii care nu s-au încovoiat sub loviturile dureroase ale destinului. Cu toată aroma gliei, ce adia de la prima carte, în ea putea fi întrevăzut un nivel de cultură poetică, în care se îngemănau metaforele, imaginile atât de familiare poetului, ce le cunoştea din folclor şi din lecturile pasionante ale marilor poeţi ruşi. Sufletul omenesc era zugrăvit cu toate nuanţele dispoziţiei. În acest moment vedem o afinitate între poet şi talentatul humuleştean, care confirmă o spusă a lui Lupan de mai târziu, când îi contrazicea pe criticii ce-l decretaseră doar un poet eminamente al ţărănimii. Citez din studiul despre Ion Creangă: "Nu, debutantul nu s-a prezentat ca un fel de "cântăreţ al brazdelor". El întruchipa mai degrabă duhul păgân al satului, poposind cu vigoarea şi experienţa sa butucănoasă la o consfinţită solemnitate a muzelor. Simulând oarecum naivitatea şi uimirea, el totuşi înţelegea bine unde pătrunde. Pasămite, venea nu numai de la brazdă ci şi din cunoaşterea cărţilor, ademenit de cultura avansată a veacului. A activat şi a scris, dumirindu-se cu discernământ viu în valorile intelectuale ale vremii, precum şi în nuanţele sufletului omenesc". Pasajul de mai sus se potriveşte nu ştiu cum pentru a defini starea de lucruri în perioada când Lupan se lansase ca poet. Eroii cărţii lui mai sunt personaje folclorice, dacă ne gândim la ciclul cu Păcală, care-şi bate joc de ocupanţi, sau de semifolcloricii Tănase, Gheorghe şi Sile Hlopa, secundaţi mai târziu de Ilarie, Larie, vărul Simion, Ipate-chiulangiul, dar de acum ancoraţi într-o altă realitate.
Poetul, fascinat de ieşirea omului în cosmos, trăieşte clipe de mândrie şi încântare, de participare la isprava eroică, mereu caută, ca şi eroul-cosmonaut, să răzbească peste "mărginirile firii omeneşti, purtat de înalta sa misiune". Poetul e surprins de descoperirea cosmică a pământului, deşi bănuia şi singur că pământul arată altfel decât şi-l închipuie omenirea. Îndepărtat de planetă, cosmonautul a rămas fermecat de "cascada infinitelor culori" şi poetul constată că în aceleaşi culori şi-l imagina în opera sa, dar se bucura sincer când Gagarin îi confirma ipoteza poetică. Policromia vieţii din poezia lupaniană nu cedează nimic celei din realitate, ba - mai mult chiar - poetul îngroaşă culorile, acolo unde are nevoie de un efect ilariant sau satirizant.
Ideea poeziei Magistrale, o aflăm în eseul Creaţie: "Muzele au năravuri şi gusturi capricioase, dar tot se vor bucura de meleagul marilor descoperiri, unde pot să-şi amplifice harfele, participând la trezirea spaţiilor cosmice. Spargerea înaltei încremeniri a veşniciilor ne leagă încă o dată de univers prin formidabila capacitate creatoare a omului". Şi mai departe: "Poezia a descoperit universul gândirii creatoare, căutător de sensuri înăuntru şi în afara sa. Experienţa zilnică aduce o tot mai limpede confruntare a fanteziei spontane cu logica trăirii. Fie că voim sau nu, dar ne verificăm fără cruţare, la lumina cunoaşterii intelectuale, răspândind-o în noi înşine, în societate şi în natură. Am pătruns într-un ozon al înnoirilor care intensifică ardere atât în mecanismul gândirii, cât şi în inima pe care-l hrăneşte. Se ridică impetuoasă îndrăzneala căutărilor, a inovaţiei, a descoperirilor. Inspiraţia, poezia şi spiritul matematic vor mai închega aliaje pentru lira viitorului. Visul nu va cunoaşte astâmpăr". Iată unde era ascuns punctul de tangenţă cu astronauţii, în sfere superioare, dominante ale raţiunii şi fanteziei: creaţia.
Exponent al satului, mandatar şi om de încredere al celor rămaşi sub dealul Cornii, poetul caută să îndreptăţească speranţele alor săi. Făgăduiala din poezia Despre noi e susţinută de o ardere continuă:

"Steaua lui mi-a hărăzit şi mie
vers greoi ca plugul din chirău;
haide, sat uitat, în poezie! -
cum anume nu ştiam nici eu".

Calea de la tendinţa şi dorinţa de la începuturi spre siguranţa şi încrederea deplină din ultima vreme este reconfortantă. Stând încărunţit la porţile lui Cronos, poetul se aseamănă cu renumiţii înţelepţi ai lumii. Poetul nu este numai un cronicar inspirat al timpurilor noastre. Slova lui bătută pe croiul vremii e dotată cu splendoare şi idee adâncă. Ea încântă auzul, încălzeşte sufletul, înţelepţeşte mintea. Povara cea mai mare a eroului liric din creaţia lui Lupan este dreptul la nume, care se câştigă prin munca zilnică. Dotat cu un gust artistic elevat, autorul măsoară capacitatea de rezistenţă, de pătrundere spre inimă, de răsădire a unor norme etice şi de echitate umană în crezul cititorilor, trecând versul prin forjeria sufletului său. Ritmul populat, unele forme poetice mai familiare poporului i-au servit poetului drept punte de lansare a cititorului în sferele mai complexe ale ideilor secolului. Permanentul dialog cu cititorul are destule trăsături personale, autorul situându-se în postura de verificator al trăirilor poetice cu cele de cititor. Imagistica folclorică de la început e transpusă în poezia lui chiar şi atunci când depistăm unele ritmuri baladeşti, de oraţie sau descântec, ele ţin mai degrabă de necesitatea de a instrui cititorul şi a-l cultiva estetic prin specii literare mai apropiate firi lui. Însă poetul ieşea chiar atunci din cadrul clasic sau folcloric prin modalitatea originală de a zugrăvi viaţa.
În poeziile lui Lupan sunt sublimate faptele unor oameni concreţi, ale căror biografii de muncă au fost fixate în eseuri interesante. Forţa de abstractizare şi de sinteză poetică se alimentează din multiplele întâlniri cu oamenii pământului. Din această legătură interioară izbândesc spre lumină cuvinte alese: "Cu fiori îţi bat în poartă, / pământean al vremii mele, / hărăzitule de soartă / să-ţi duci cântecul prin stele".
Dreptul la nume îi cere poetului o justificare faţă de pământ, de care rămâne în permanenţă vrăjit şi pentru care veşnic poartă o datorie neplătită: "Poemul tău îl caut cu zbucium omenesc, transfigurat ca-n primul meu extaz. / Pământule, tu rabdă-mă să-l împlinesc, / privindu-te cu teamă în obraz". Plecat în lumea mare a poeziei, A. Lupan şi-a luat destule "merinde rustice", pentru care se ia la harţă şi la sfadă o viaţă întreagă, revenind mereu spre ceva ce ţine de constituţia lui de om, îi îndeamnă şi pe alţii să nu se înstrăineze de sine: "Din ce-i al tău, ridică-te şi trage, / Cu oamenii pe-acest pământ natal... / Din care toţi ne-agonisim posmagii". Datoriile neplătite sunt ca nişte bogăţii de netăgăduit, care-l ţin tare în lumea aceasta. Acesta e omul acţiunii, "purtător al neobişnuinţei": "Deschide-voi, ca pe o carte vie, legenda lui de faur zilier, / cheltuitor şi volnic clăcaş al datoriei. / Şi nu-l mistificaţi în searbădă menire! / Cu el în ceasul nefericit, / Mă-ndemn spre ce izvor nepângărit / şi sorb cu el din cruditatea firii". Poezia e un comentariu al emoţiilor trezite de "resemnata forfotă comună".
Kiclovschii, Şehtman, Dvoskin, Crucioc, Anton se ridică alături de Mărgioară şi se constituie într-o hurtă de voinici luptători pentru dreptate.
Poetul înveşniceşte omul şi fapta lui, încadrându-l în istorie. Gromovnic, La porţile lui Cronos, Bătrânul poet, Grimasă, Tainul încrederii, Justificare îl descopăr pe poet meditând la omul care sfinţeşte locul şi merită să fie înveşnicit.
Poezia lui în ultimă instanţă constituie o polemică cu Timpul, un amestec revoluţionar în Timp, o sfidare a turnului de fildeş, o deschidere a sufletului spre măreţie, spre ideea înălţătoare a veacului.

1975
Andrei Hropotinschi