art. "Etos lupanian"


art. "Etos lupanian"
	Author : Cimpoi Mihai - critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1991)
updated: 2006-06-27 18:33:02

ETOS LUPANIAN

Lumea lui Andrei Lupan este una gravă, dură, specific ţărănească, raţiunea ei de a fi este etică şi nu se poate concepe pe sine decât pe temeiul solid al unor valori morale seculare. Ethos /însemnă în greceşte obicei şi dacă ne gândim la sinonimul cestuia nărav cu înţelesul său atât de moldovenesc, am definit însuşi patosul esenţial al poeziei lupaniene. Dar n-am intrat cu această definiţie într-o lume autonomă, claustrată, căci închiderea în sine nu e imperativul ei categoric.
Conform postulatelor existenţialiste, omul e vinovat în virtutea însuşi faptului că nu realizează toate posibilităţile fiinţării sale, nu comunică cu alţii şi duce o viaţă solitară, stare care stimulează predispoziţiile spre raportul conflictual cu natura şi semenii săi. Nici tăcerea, nici singurătatea, cărora le dă expresie Andrei Lupan, nu au acest iz existenţialist: pur şi simplu el procedează la o severă confruntare a tuturor valorilor cu lumea morală, bazată pe demnitate, credinţă şi puritate, a omului muncii. Din perspectiva lor axiologică, nu cunoaşte vreodată compromisuri, lumea e reconsiderată, chemată să ţină cont de toate imperativele raţiunii umane. Patosul etic este un patos prin excelenţă umanist, poezia lupaniană transformându-se într-o pledoarie pentru "dreptul la nume" şi demnitatea omului în istorie.
Acest om îşi poartă povara în tăcere adâncă, fără a-şi ţipa eroismul, convins fiind că faptele sale (singura măsurătoare a valorii umane fiind fapta) îi întreţin curăţenia obrazului (un alt concept specific lupanian) şi nu-i pătează cugetul. Putem urmări modul surprinzător în care crezul poetic al poetului se transformă într-unul estetic.
Etosul se manifestă cu aceeaşi energie şi în sfera poeticii lupaniene. Iată o mărturie din tinereţe: "O viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea".
Da, faptele n-au contrazis consecvenţa cu sine a poetului: în ciuda tuturor vicisitudinilor destinului, în ciuda "tributului plătit la nătărăi" (mai întâlnim în contextul literaturii noastre culpe de ardoarea şi intensitatea celei lupaniene): "Ruşinea asta arzătoare / la ce-aş ascunde-o în deşert? / Chiar dacă toţi mi-or da iertare, / eu unul nu pot să mi-o iert") el a rămas acelaşi, ca singurul purtător a "ceea ce e al tău". "Rămâi al tău!", "din ce-i al tău, ridică-te şi trage!" - vor mai suna încă îndemnurile şi după patru decenii de la mărturisirea citată. Bănuim că "în-demn" o fi însemnând la origine o acţiune, o provocare a demonului - din noi sau din afară (aşa cum îl concepeau anticii) - deci, în-demon, în-demon-izarea omului. O astfel de îndemonizare nu poate fi, în secolul nostru zbuciumat, decât riguros etică. Simţim nevoia unui demon al bunătăţii, al acţiunilor constructive, care să declanşeze pornirile generoase, năravurile şi pravilele firii. Nu a animalicului, nu a rudimentarului şi ereditarului, ci a acţiunilor supravegheate de conştiinţă!
Într-o lume roasă de psihoze, de business şi de cultul mărfii acest demon trebuia să ne ferească obrazul de falsele valori, de tot ceea ce nu face parte din "ţarina muncii şi-a datoriei". "Fii atent, / fereşte-ţi obrazul, fârtate!", "Ţi-l poartă (numele - M. C.) ca pe faţă, / răspicat", "Fereşte-ţi faţa" ne va în-demona iarăşi şi iarăşi poetul, care are o teamă organică de măşti, aparenţe, măsluiri, minciuni, scursuri, momeli, capcane, venin, pismă, ponosiri, ură nătângă, - principii mărunte - feţe ale celuilalt demon, demon al Răului. E specia lui Dobre Gudurău, al lui "Dominte cel cuminte", al tuturor celor ce se "gudură", al "râmătorilor", "cramponilor superi", al lui Tărchilă, cel ce vântura apă chioară de dimineaţă până seară. Numele concrete sunt luate şi ele din lumea ţărănească ("Iacă te-ascult / cu-ngăduinţă şi cu milă / şi mă gândesc la unul, / ce-i ziceau Tărchilă. // Care ne povestea cum vara-n toi, / la praşila de păpuşoi, / îl lepădau părinţii mai la capăt / cu-o lingură / şi-o strachină de apă"), fără a fi însă exclusiv ale ei prin fapte. Din lumea lui Lupan fac parte numai purtătorii de valori, cei fără pată pe cuget şi cei ale căror fapte nu contrazic nici cu o iotă legile firii. Suntem martorii unui univers, dominat de "geniul omului normal", normal însemnând potrivit firii, cu toată cruditatea ei primordială şi prospeţimea sa matinală.
Andrei Lupan are o sensibilitate necontrafăcută la manifestările organicului şi printre realizările sale de vârf vor fi câteva tablouri plastice ale dezlănţuirilor de stihii, ale acelor momente de înaltă tensiune când firea "se sminteşte", adică atunci când înregistrează spectaculoasele metamorfoze ale genezei, primenirii şi limpezirii: Geneză, Gromovnic, Ce mai arpegii!..., Piscul de cremene, Ziua pe creste, Din bocnă, Creaţie. Aici iarăşi am intrat în sfera conjugării specifice a eticii cu poetica, căci actul creator nu poate fi conceput fără acumulări de tăceri şi energii, fără "harapnicele de fulger, pocnitoare, fără răzvrătiri aprige ale spiritului contra rutinei (unul dintre fundamentale strigăte lupaniene este îndreptat anume împotriva ei!), amorţirii, fără "zvâcniri voinice" şi agitaţie nervoasă, fără "dibuiri de cumpănă" ş. a. La fel cum va izgoni fiara din viaţa umană, poetul va fi neînduplecat - pe tărâmul creaţiei - faţă de rutină şi mediocritate; dacă în etica sa este neîndurător faţă de tot ce încalcă legile firii, tot astfel îşi va dori "cuvântul viu", singurul care ridică - în vers - raze, drumuri, vise în mod "firesc, cum te-ai trezi dimineaţa".
Un asemenea statut etic maximalist îşi întocmea încă omul taciturn, uscat şi "osândit să-şi poarte târnăcopul" din zodia cârtiţei, adică a dibuirii sensurilor vieţii prin întunericul social (vezi poeziile din anii treizeci). Dar şi aici, în bezna subterană care nu indică vreo şansă de salvare, se poate desluşi îndrumarea blândă a Demonului bun. Ce-i drept, el sună ca un scrâşnet, ca o întâlnire de dinţi metalici: "De l-ar munci chemarea-n orice chip, / ca un potmol nelecuit de sânge, / gonindu-l pân' la urmă / cu-ndemnul crunt / al năzuinţei: - Scurmă!"
Poetul, surprinzând aceste voci şi îndemnuri subterane, la un prag fiziologic al existenţei, se va întreba înfrigurat, punând totuşi semnul afirmării la sfârşit de frază lirică: "Să-i fie asta singura poruncă / ce fulgeră în bezna lui de muncă!"
Constantele etice ale poeziei începuturilor ni se relevă printr-o triadă caracteristică: aşteptare - chemare - nădejde, spectral începută cu indeterminatul abstract al unei stări de continuă râvnă, continuată cu mai concreta reprezentare a rosturilor umane şi încheiată cu o realitate psihologică, slăbită uneori, dar tare, granitică, aprigă. Existenţa în zodia cârtiţei toceşte aşteptarea, simţul normal, firescul. Există aici un scop uman desluşit clar? Sau omul se târăşte prin glod, sub semnul zădărniciei, deşertăciunii? Etosul lui s-a devalorizat, căci pricinile s-au înlănţuit orbeşte cu scopul "sub legea care îl împilă, / prin măcinarea timpului ostilă" ("Înlănţuiri"). Credinţa e asemenea unui "Hristos gonit şi blestemat", nădejdea o vând la roase tărăbi apostoli năuci, norocul e stupid, visul e opac. În zodia cârtiţei suflă un vânt devastator, care a clătinat de-a binelea temeiurile etice ale existenţei umane burgheze. Şi totuşi seria sinonimică a "nădejdii" ne vorbeşte că omul-cârtiţă "scurmă" spre noi zări, spre împliniri, spre ziua înaltelor rosturi umane: nădejdea dreaptă ("Peste zăgazuri"), nădejdea şi jertfa de sânge a poporului ("Olimp dispreţuit"), "Cine va altoi nădejdea să crească?" se întreabă poetul în "Aici", semn că există cel puţin o şansă de a căuta posibilitatea, "nădejdea mea cea mare" ("Amintirea"), "nădejdea lui cea uriaşă" şi "nădejdea soarelui şi-a dimineţii" ("Soare"). Speranţa cunoaşte un crescendo, ea se leagă - psihologic - de realitatea viitoare a triumfului soarelui şi dimineţii, atribute prin excelenţă a vitalităţii firii.
În zilele noastre Cassierer şi Bertalanffy au elaborat o teorie simbolică a valorilor: omul nu poate fi fericit, dacă nu-şi precizează o lume de simboluri. Omului lupanian îi este de ajuns legământul cu pământul; lumea abstractă a simbolurilor etice îi este străină ca atare, el fiind prin vocaţie funciară "cheltuitor şi volnic clăcaş al datoriei". Cum am traduce într-o altă limbă această expresie atât de ţărănească "clăcaş al datoriei"? Pe tărâmul etic al datoriei omul îşi împarte în mod egal cu semenii săi, aşa cum vin sătenii la clacă dintr-un sentiment înnăscut al solidarităţii la dus greul, energia, răspunderile, drepturile. "Din ce-i al lui" şi deopotrivă al altora se constituie povara socială. Astfel de raţiuni etice, consolidate timp de veacuri în universul ţărănesc, sprijină patosul deontologic al poeziei lupaniene. Ce trebuie să facem spre a fi mai bine pentru lume şi pentru om ca parte al ei? Îndemnurile au o dublă adresă, cum e şi de aşteptat într-o deontologie veritabilă. În "Răvaş despre nucleul H" dascălul cărturar este implorat să ne ducă într-o lume armonioasă ("Strigă-ne cu setea de mai bine / Spre un cosmos falnic şi dorit"), iar în "Cântec târziu" este preluat socraticul adagiu "Cunoaşte-te pe tine însuţi", căci bogăţia spirituală şi morală a lumii nu poate fi concepută fără plinătatea spectrală a eului tău ("Tu cunoaşte-le pe toate / lângă zvonuri, lângă plante, / lângă schelele înalte, / singur în singurătate").
Deontologia lupaniană formulează consecvent exigenţe faţă de individ, ca şi faţă de comunitate. În zodia cârtiţei omul trebuia să-şi adune - în spirit eminescian - din bucăţi, din fărâme unitatea originară: "Mi-am strâns din cioburi gândul frânt / în primăvara largă să mă cobor la vatra / renaşterii primare cu ierburi şi cu scrum".
Nu mai puţine eforturi, ba din contra toate forţele sufleteşti, mobilizarea tuturor facultăţilor raţiunii, i se cer în clipele supreme ale înfruntării cu timpul, adică în zodia lui Cronos. Aici trebuie să-şi pună pe cântar întreaga "agonisire" intelectuală, întreaga muncă milenară, voinţa "aprig sporită", "geniul istoriei" şi nelipsitul în etosul lupanian "cristal sângeriu de credinţă înaltă": "Şi iată-ne, / iară şi iară, cu aprig sporita voinţă amară, cu-ntreg zguduitul pământ ce se zbate în dor sfârtecat şi sudori picurate, cu geniul istoriei străluminatul - / cristal sângeriu de credinţă înaltă - / cu toate vom bate la porţile tale, / în legile tale fatale, bătrânule Cronos!"
Reflecţia etică s-a nuanţat şi s-a adâncit în Legea găzduirii prin coborârea pe un tărâm al concretului cotidian, ca şi al "mecanismului" delicat al activului creator, poeziile de aici continuând pe o treaptă superioară patosul energicei Mea culpa, dar sub influenţa programului maximalist, a stimulat şi expresia publicistică directă, liniară. Poezia lupaniană este, esenţialmente, o poezie a îndemnurilor sau, după cum am precizat, a în-demon-urilor, a strigătelor, chemărilor, apostrofelor (atunci când sunt ironizaţi purtătorii nu de nume, ci de false valori, de măşti sau de vicii). E o lume, al cărei statut etic recunoaşte numai vrednicia, prin acest cuvânt poporul denumind întreaga cultură etică a omului. Din cana de lut, pe care e imprimată legea supremă a găzduirii, vor bea doar cei ce sunt purtătorii înaltelor virtuţi morale, adevăraţii clăcaşi ai datoriei: "De-o ciocneam ca pentru jimbă, / cu netrebnicul şi strâmbul, / s-ar fi spart demult în hârburi, / Ci, smerită şi-nţeleaptă, / ea pe vrednici îi aşteaptă, / s-o ridice în mâna dreaptă. // Deci primeşte-o şi-o închină, / cu răcoare şi lumină / şi cu flori de pe colină. // Care-au fost zgârcit păstrate, / pentru buzele curate, / pentru inima de frate.../ La mulţi ani, cu sănătate!"
Valorile morale, pe care le implică lumea lui Andrei Lupan. Nefiind simboluri abstracte, cer împlinirea în faptă, în acţiune, angajarea socială activă: "Din vise plămădindu-te în fapte, / fii cuget inspirat, activ, deplin". Chemarea nu e nici ea un canon etic rigid, codificat ca lege, ci ţine de pornirea sufletească nativă, aruncă omul în vâltoarea vieţii, dă acţiunilor sale sens revoluţionar. Astfel, în reprezentarea poetului ("Chemarea din legendă") Tamara Crucioc, "Sora de baştină - fata de ţară" apare ca o întruchipare a chemării: "Mereu erai undeva cu chemarea, / tu însăţi erai Chemarea".
Ajuns - astăzi - la ora gravă a împlinirilor, Andrei Lupan poate întinde mâna cu seninătate, aşa cum şi-a dorit-o în tinereţe, spre "răsplata faptelor", spre "faţa curată" a poeziei şi spre conştiinţa mereu lucidă de cetăţean şi poet. "Şi iar e de faţă cu cei ce-l aşteaptă, / înalt în tărie, purtând diademă, / stăpân pe a graiului taină şi faptă / şi nebiruit făurar de poemă".

Mihai Cimpoi