art. "Vigoarea poeziei autohtone" (despre Andrei Lupan)


art. "Vigoarea poeziei autohtone" (despre Andrei Lupan)
	Author : Ciocanu Ion - critic literar
updated: 2006-06-27 18:48:42

VIGOAREA POEZIEI AUTOHTONE

Faptul că poezia lui Andrei Lupan - de la lucrările de la început, scrise în anii '30, până la volumul Gromovnic, editat în 1973, aşa cum apare în faţa cititorului celor trei volume din Scrieri ale autorului, - este considerată un punct de referinţă al literaturii moldoveneşti contemporane n-are alte motive decât neîndoielnica legătură a autorului cu problemele arzătoare ale timpurilor, secundată, bineînţeles, de căutările lui asidue în domeniul expresiei. Nimic mai uşor şi mai simplu, s-ar părea. Însă în linii mari acelaşi lucru poate fi spus despre oricare alt scriitor care a parcurs aceeaşi cale de creaţie.
Ne interesează, prin urmare, în se constă specificul creaţiei lupaniene. În poezia lui din anii '30 Andrei Lupan s-a inspirat în mod nemijlocit din grijile, din necazurile, din bucuriile oamenilor de la coarnele plugului. Dacă luăm în consideraţie şi faptul că vorbele de duh, proverbele şi zicalele, unele datini populare şi chiar invectivele de provenienţă populară sunt destul de frecvente în creaţia de până la 1940 a lui Andrei Lupan, putem consemna cu siguranţă nu numai puternicul element autohton al tematicii, ci şi natura pronunţat autohtonă a mijloacelor de realizare artistică a acesteia. Naturalismul despre care s-ar putea vorbi la analiza unor lucrări ca Onichi, Rugă de măscărici sau Culai răspunde la judecată nu este nici el altceva decât o dovadă în plus a îngemănării organice a creaţiei autorului cu viaţa de atunci a oamenilor sărmani.
Lipsa oricăror influenţe livreşti şi împingerea preocupărilor formale pe un plan secundar ne par să poată vărsa lumină asupra felului de a fi al poeziei lupaniene de până la 1940.
Calităţile reale ale poeziei lui Lupan constau în importanţa şi în actualitatea temelor abordate de autor, în poziţia lui ideologică clară şi fermă, în forţa artistică a verbului lui. Crezul poetic exprimat în antologica lucrare Olimp dispreţuit prin adresările vehemente către un condeier surd şi orb la durerile celor mulţi ("...Coboară-te pe holmurile lumii, / alăturea de plugul meu cel ruginit", "...Dar spune un cuvânt de bărbăţie, / să-l poată crede oamenii săracii" ş. a.) şi-a găsit în creaţia lui Andrei Lupan o întruchipare deplină şi originală.
Nemeşteşugita Biografie având în centrul imaginii un caz obişnuit - viaţa total lipsită de lumină internă şi de perspectivă socială a unui dezmoştenit de la Băcioi, apoi Onichi şi Culai răspunde la judecată, în pofida unor accente naturaliste uşor de constatat, - îi deschid cititorului ochii (şi inima) asupra esenţei inumane a regimului de oprimare, asupra condiţiei tragice a existenţei celor oropsiţi de soartă.
Creaţia poetică antebelică a lui Lupan poartă pecetea autohtonului şi în sensul major al alegerii temelor şi al aprecierii faptelor vieţii reieşind din interesele celor ce fertilizau fiecare colţişor al meleagului basarabean, dar şi într-un sens mai îngust, ce se confundă cu natura mijloacelor de realizare a temelor. Din cotidianul omului muncii alege poetul detaliile, amănuntele, comparaţiile, puţinele simboluri: pâinea de secară, spinii ghearelor, cârtiţa, plugul, soarele, secera ş. a. m. d. Lupan portretizează în stilul creatorului anonim. În poezia Onichi autorul recurge chiar la o credinţă populară: oamenii hotărâră ca pe Onichi "o babă să-l descânte / cu sânge de cucuvea / şi să-i împlânte în inimă / un vârf sfinţit de andrea. / Să nu se arăte cumva ca strigoi / lipsindu-i pe oameni de ploi". Inclusiv atitudinile sale, îndemnurile adresate oamenilor (cititorilor) sunt exprimate într-un fel cât se poate de popular: "Priviţi cum răsare / puterea cea mare / pe brazde, în inimi la oameni! / Mulţimea va-nvinge, / că-i tare, / nu crapă de foame!" (poezia Cohorte flămânde). "...Ţine-mă minte, / că eu, Culai Ciunte, / ori altul ca mine, / ţi-a smulge doi dinţi pentr-un dinte / şi-ţi sapă de-acuma mormântul. / Aţin-te!" (poezia Culai răspunde la judecată) ş. a.
Apropierea organică de viaţa oamenilor muncii şi profunzimea zugrăvirii ei devin semne distinctive ale întregii creaţii a lui Lupan. În anul 1940 poemul Sat uitat n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric. În anii celui de-al doilea război poezii de mare forţă artistică au scris şi Bucov, şi Meniuc, şi Istru, şi alţi autori moldoveni, unii dintre ei apelând chiar la personaje folclorice (Bucov), şi totuşi, pe fundalul lor se disting cu uşurinţă Strajă, Doina, Trec ucigaşii, Intrare în baladă şi alte poezii lupaniene cu izvor autohton.
După război nu atât poeziile La coasă şi Tărăboi au determinat faţa scriitorului, cât poemul Hat în hat şi faţă-n faţă, în care autorul a exprimat profund şi limpede psihologia mijlocaşului moldovean.
În anii '60 poezia lui Lupan, slobozind noi rădăcini viguroase în realitatea meleagului moldav, se impune atenţiei cititorilor prin titluri ca Stele mari, Fântâna lui Pahoma, Ion Agache, Filimon, Isop. Spunând acestea, nu uităm de cunoscutul Răvaş despre nucleul H sau de alte lucrări cu un puternic substrat publicistic, agitatoric, lucrări profund internaţionaliste prin problemele abordate de autor şi prin mesajul lor ideologico-artistic. Însă, dacă poezia Răvaş... putea fi scrisă eventual şi de cutare autor de pe alt meleag, cele numite mai sus sunt, pur şi simplu, de neconceput în biografia vreunui alt mânuitor de condei, să zicem; prin ele caracterul naţional al creaţiei lupaniene s-a conturat şi mai bine. Mai târziu antologica poezie Legea găzduirii, iar parţial Lăutărească şi câteva altele, au desăvârşit efigia de poet cu adevărat autohton a lui Lupan. Referindu-ne la creaţia lui din ultimul timp, insistăm şi asupra forţei artistice şi de angajare directă a poeziilor Magistrale, Fată de ţară, La porţile lui Cronos ş. a., dar adăugăm că elementul autohton în poeziile din categoria Legii găzduirii nu echivalează nicidecum cu o careva închistare în hotarele republicii, rezonanţa lor ideologico-estetică fiind de natură să captiveze cititorul de pretutindeni, după cum se întâmplă în cazul oricăror lucrări reuşite. Vorbim aici de poezia autohtonă viguroasă, capabilă de o largă şi puternică respiraţie umană, şi nu de poezia pseudopopulară, pseudoartistică. Andrei Lupan, scriitor de mare rezonanţă civică. Atât că de la un timp mai mulţi prozatori şi poeţi sapă cu hărnicie şi cu inspiraţie aceleaşi - în fond - adâncuri, care au stat şi stau la temelia celor mai reprezentative lucrări lupaniene. Cu timpul Andrei Lupan se vede concurat din ce în ce mai mult (în sensul bun şi nobil) de unii confraţi de breaslă, care exprimă cu mare putere de convingere spiritul autohton necontrafăcut. Acest fapt nu umbreşte prestigioasa lui creaţie poetică. Poate dimpotrivă: evidenţiază în creaţia mai multor scriitori o sursă pe care anume Lupan a văzut-o mai bine, a simţit-o mai adânc şi a explorat-o cu mai multă măiestrie pe parcursul creaţiei sale.
Bineînţeles, activitatea lui Lupan nu s-a limitat la poezie: ba chiar în domeniul poeziei ea este cu mult mai bogată, mai multilaterală decât am caracterizat-o mai sus (ea cuprinde satire vrednice de înaltă preţuire, pe ici-colo umorul lupanian capătă nuanţe fine, în ultimele volume întâlnim poezii de dragoste divulgând o sensibilitate ascuţită, nebănuită în volumele anterioare ale autorului); meritul e d i ţ i e i Scrieri constă în faptul că pentru întâia dată ea pune la dispoziţia cititorului şi dramaturgia scriitorului (drama Lumina şi sceneta Păcală şi ocupanţii, ambele, deşi depăşite ca problematică şi ca rezonanţă estetică, dar având locurile lor nestrămutate în biografia lui Lupan) şi publicistica lui (o publicistică extrem de bogată sub aspectul temelor luate de autor în discuţie şi scrisă cu nerv, cu un elan rar).
Cele trei volume de Scrieri ale lui Andrei Lupan îi permit cititorului, dacă nu chiar îl obligă, să cerceteze filă cu filă calea parcursă de scriitor, pentru a-i sesiza mai sigur urcuşurile şi coborâşurile, pentru a-i înţelege specificul şi a-i găsi locul în literatura noastră contemporană.

Ion Ciocanu