art. "Poemul tău îl caut cu zbucium omenesc" (despre Andrei Lupan)

Ziarul "Cultura", Chişinău	15.11.1975
art. "Poemul tău îl caut cu zbucium omenesc" (despre Andrei Lupan)
	Author : Hropotinschi Andrei - critic literar, red.şef ed."Literatura artistică"
updated: 2007-04-17 20:14:57

"POEMUL TĂU ÎL CAUT CU ZBUCIUM OMENESC"

1.

Andrei Lupan este primul academician din Moldova a cărui operă prinde ca într-un focar realităţile noastre pe parcursul a mai bine de 40 de ani şi le reflectă veridic şi inspirat. Minţi poetice înalt cotate de talia lui Andrei Lupan sunt acoperite cu nestemate în tezaureriile naţionale, ele devin de la un timp un bun al unei colectivităţi, numite popor. Poporul îşi păstrează cu sfinţenie comorile sale, căci în acestea rezidă puterea lui. Nu-i o hiperbolă, ci un adevăr, căci un poet considerat al lui, al poporului, de la un timp nu-şi mai aparţine sie. El vorbeşte în numele acestui popor, este mandatarul poporului, îi apără interesele şi-i îndurerat de cataclismele din viaţa poporului, îi proslăveşte numele acestui popor. Acestea nu sunt cuvinte mari. Ele se cereau spuse poate mai înainte, dar tot întârziau.
Andrei Lupan e un astfel de fenomen în literatura moldovenească, pe care-l observăm cu toţii timp de câteva decenii că are ceva granitic, monumental în prestanţa artistică a creaţiei sale. Faţă-n faţă cu greaua şi plina de frumuseţe inedită buchie a cărţii lui Andrei Lupan te prinzi asupra gândului că eşti cu permis din partea autorului de a face împărtăşanie din ceea ce are el mai sfânt. Poetul îţi dă voie într-un sanctuar al sufletului, dar nu-şi ia niciodată zornăitoarea de dădacă pentru a te ţine cu atenţia încordată. El nici nu se străruie să te distreze. Poezia lui poate cel mai puţin se pretează acestui canon.
Poetul devine confidentul tău intim, când te ştie înţelegător al actului la care te încumeţi. Confidenţa se face de la cetăţean la cetăţean. Cu acuta conştiinţă de sine. Starea de "vase comunicante" se creează foarte omeneşte, când ai o durere, când zbori pe aripile unui vis, când înţelegi cu întreaga fire ce-ţi vorbeşte poetul, te laşi în nădejdea lui ca să te poarte prin labirinturile frumosului, aşa cum îl înţelege el. Nu e un credul, înşelat de artificii, la el cuvântul are greutatea uranului, dar până-l adună şi-l şlefuieşte aruncă munţi de unităţi lexicale. Cuvântul la el se pare la prima vedere că nici nu e şlefuit bijuterical, precum o fac stiliştii înzestraţi, pare mai mult aur brut. Acestea numai la prima vedere, că de vei urmări atent întreaga lui creaţie vei găsi o întreagă comoară de atare lingouri colţuroase, grele, dar care au o valoare a lor netăgăduită, un sens al lor bine şi măiestrit chitit în acel context şi nu în altul. La Andrei Lupan acestea nu sunt nişte bijuterii scumpe prinse pe reverul unui suman, ci întregul material artistic e scruhos ca schija, iar colţurozitatea e rezultatul aliajului şi forjeriei prin care a trecut cuvântul ca să i se confere calificativul "artistic". De aceea, ori de câte ori te apropii de poezia lui Andrei Lupan, nu găseşti şi nu vezi în aceasta o mingiulică rotunjoară, netejoară, care ar aluneca uşor şi ar sări peste dâmburile vieţii, nu vei avea senzaţia că sfarmi între dinţi nişte sămânţă seacă de miez, ci-ţi trebuie o pregătire anterioară, o dispoziţie sufletească necesară, ca s-o poţi înţelege şi pricepe până în adâncuri cu toate sensurile grele, cu miezul ei plin.
Inima poeziei lupaniene e de gând făcută. Poetul nu pozează, nu înşiră cuvinte netrecute prin suflet, nu ţipă stridenţe la modă, ci rămâne fidel înaltei responsabilităţi a verbului. Poezia lui e o descătuşare de gânduri, o descărcare de poveri scumpe, ce le-a adunat timp de zile şi nopţi, ani de zile, ca s-o dea la lumină la un moment dat. Acumularea de gând, de emoţie, de trăire sufletească profundă se petrece îndelung şi chinuitor. Din acestea rezultă odată şi odată opera - pruncul fanteziei scriitoriceşti, care vibrează de o muzicalitate specifică. Sonurile poeziei lui Lupan nu-s poate atât de cantabile, ca să fie preluate imediat de cântăreţii de estradă, precum se întâmplă uneori cu ale textierilor, care joacă pe gustul snobilor. Poezia lupaniană are şi un cititor al ei, fie că o citeşte numai cu ochii, fie că-i dă glas, în surdină, dar, probabil, nicidecum n-o strigă, n-o ţipă... În poezia lui Lupan nu găseşti zorzoane înşirate ca nişte interminabile metafore etajate, care ar sfida bunul gust, precum des se întâmplă la unii poeţi. Ele lipsesc cu desăvârşire. Poezia lui este dramatică. De un dramatism bine stăpânit în chenarele artei. Siguranţa de sine provine dintr-o matură stăpânire a mijloacelor artistice. Declanşarea cuvintelor în poezie nu e chinuitoare sau haotică, poetul îşi menţine verbul în tăcere, când nu i s-au copt lapţii gândului, pe care vrea să-l toarne în slovă poetică.
Măsurătorile, pravilele şi legile poeziei lui Lupan sunt create pe "croiul vremii", pe croiul schimbării omului în vreme. Numai că nu e omul din poezia lui Lupan un contemplator înregistrator al schimbărilor vremii. Eroul lui e o fire activă, un Culai în faţa judelui, el se bate pentru legea lui, legea dreptăţii, adevărului, omeniei, legea găzduirii în cele din urmă. Legile şi obiceiele şi le instaurează singur ca apoi să le schimbe tot el, nu şi le canonizează pe vecie. Dacă e vorba despre o poezie cu eroi, apoi trebuie răzleţit şi gândul: poezia lui A. Lupan este epică, cu subiect de cele mai multe ori, e alimentată din plin de o vână a vieţii cu respectiva căldură a trăirii, a acţiunii. Satul prezentat în poezia lui A. Lupan evoluează artistic.
Epicul este de concentraţie romanescă, purtat şi frământat de poet. A venit în acest epos cu satul său, cu oamenii lui, dar nu s-a limitat la aceasta. A ieşit la magistrala vieţii cu înţelepciune şi forţă poetică de sinteză, mereu proaspătă şi întineritoare. Sursa inspiraţiei n-o caută în careva sfere abisale, cum n-o căuta nici atunci, la începuturi.
Prorocul din poetul cel de azi se născuse atunci. El îşi prezicea viitorul, îşi fixa direcţia, pe care va păşi. Erau încercări literare şi aceste note, erau şi un comentariu interior, o autocântărire şi autocritică severă a faptelor gândirii.
"A lămuri un cuvânt cinstit", "sufletul... prins în cuvinte" spus poetic, cu putere de imaginaţie, care se va declanşa ulterior din plin, la început era o izbucnire ce venea în discrepanţă cu intenţia. Dar îşi legase deja destinul de cuvinte, nimerise sub vraja şi farmecul slovei şi ca un întreţinut al verbelor nu le va mai părăsi o viaţă, "sufletu-i era prins în cuvinte".
O dorinţă zdrobitoare îl îndemna, îl chema spre ascensiune. Energie avea din abundenţă, dar stătea la poalele Parnasului.
O autocaracteristică a năzuinţelor mai deplină decât aceasta mai rar. Deschide porţile gândirii spre geneza poeziilor Zodia cârtiţei, Rugă de măscărici ş. a. Tânărul îşi căleşte voinţa, îşi ascute perseverenţa, îşi cizelează insistenţa, îşi frânează răbdarea, calităţi definitorii pentru omul de creaţie de mai târziu. Nu vedem ca poetul să-şi fi ales cârtiţa sau melcul drept simboluri ale creaţiei, precum alţi poeţi şi-au ales şoimul, vulturul, cucul, inorogul. Umilit cum era, aflându-se la întuneric, caută cale spre lumină, spre soare, numai împărtăşind temporal soarta cârtiţei şi a melcului:

Sobolul care sapă,
cu ochii storşi de veacuri şi mizer,
jivină urgisită se drapănă din groapă
spre partea lui de soare şi de cer.

Poetul încă nu şi-a formulat noţiunea de lege, dar de acum aici este intuită în hărăzita parte "de soare şi de cer" a fiecăruia. Noţiunea de dreptate consfinţită prin lege o sprijină pe concepţia omului dintotdeauna de a i se face parte dreaptă, populară şi cultivată încă în folclor. Aici eroul liric se contopeşte cu poporul, se identifică cu acesta, care-i umilit şi de asemenea caută cale de a răzbate spre lumină. Dar e şi autorul aici, care se zbate să iasă din umilinţa anonimatului la lumină, cer, soare. Rezistenţa e dublă, dacă nu triplă. Are de învins rezistenţa mediului mizer, a vieţii în tină, se avântă spre piscuri cu aripile încă tăiate de viaţa care îngroapă orice intenţie poetică prin micimea, prin năzuinţele coborâte la pământ "târâş", la avansare de melc. Apoi are de învins rezistenţa din psihologia celor din jur, psihologie claustrată de acest mediu şi departe de a înţelege rostul poeziei, al cărţii. De aceea se strecoară, "luptând cu mori de vânt" "în râsul mintioşilor".
Acestea sunt încă pravilele autodidacte ale tânărului, care vrea să se consacre. E o continuare directă a gândului lansat în Zodia cârtiţei: "Să-i fie asta singura poruncă / ce fulgeră în bezna lui de muncă!" Porunca e tot un fel de lege, de pravilă nescrisă, deşi e cunoscută după cele zece porunci biblice. Porunca şi-o adoptă pe măsura energiei sale latente: "Sunt atât de tare, cât au fost toţi îndrăzneţii din ogoarele lumii". Cu atare program-minimum intenţiile se vor realiza prin scrieri. Nevoia de confesiune decurge dintr-un spirit de autoanaliză şi disciplinare lăuntrică a posibilităţilor şi capacităţilor de afirmare.
Nu e rectilinie mişcarea gândurilor, dar direcţia în care sunt canalizate şi îndreptate e trasă de acum. Vor veni mai apoi altele, elevate, superioare, mature, înţelepte gânduri, dar ele nu vor fi decât suma faptelor şi acţiunilor. Cele din caiete sunt preţioase că-s gânduri încă neacoperite de realizări, dar sâmburele raţional din ele e cu atât mai scump, cu cât e confirmat de activitatea ulterioară. Au existat şi îndoieli, şovăieli în ce priveşte alegerea profesiei de credinţă: "Mă găsesc iar înfiorat în faţa jurnalului, care-mi flutură pe linii goale zădărnicia hotărârii mele de la început". Şi totuşi, continuă să înscrie gânduri, aşchii de probleme, simte o necesitate interioară a scrisului, nevoia de verificare a fiinţei lui, "de un control nu numai al faptelor. Şi poate nici al gândurilor, ci unul mai profund, al frânturilor incoerente, din care se încheagă în lumină, formulate sau împlinite artificial şi stângaci..."
Autorul e un revoltat contra unei stări de lucruri existente, e în luptă cu sine, conştient de a-şi lămuri misiunea poetului, valoarea literaturii: "Ce-aş fi în stare să fac cu scrisul meu?", întrebare pusă pentru a nu căuta un răspuns imediat, ci a căuta soluţia.

2.

Conştiinţa de sine trează de moştenitor al cuvintelor nu este un exerciţiu gratuit al autorului confesiunii, ci alegerea dureroasă şi inevitabilă a profesiei de credinţă. E şi conştiinţa dificultăţii profesării acestei arte, care cere "a avea un sprijin, o durere proprie sufletului nostru, un pivot personal, o viaţă...".
Conştiinţa de sine ca individualitate, dacă şi e timpurie, ascunde în sine energii nebănuite, care sunt chemate insistent din lâncezeală: "Munca persistentă, într-o singură orientare, e maximal de productivă, cu condiţia să nu fie falsă. Să nu renunţi la nici un efort, oricât ţi-ar părea de greu şi chinuitor. Altfel numărul capitulărilor se măreşte până ajungi la cea definitivă. E cel mai mare pericol pentru înaintarea ta spre idealul urmărit".
Din cele de mai sus ne dăm bine seama că încărcătura intelectuală a tânărului ieşea din albia sătenilor, a preocupărilor lor, căuta alte limanuri în care să se reverse. N-ai zice că aceste cugetări despre misiunea artistului cuvântului în societate, despre frământările creaţiei provin din fantezia tânărului descendent de la ţară, a cărui creaţie propriu-zisă de mai târziu va fi mereu redusă numai la aria de zugrav al vieţii satului. Aceste meditaţii şi cugetări contrazic considerentele exegeţilor.
Probabil, misiunea pentru care s-a pregătit tânărul atât de metodic şi perseverent s-a dovedit ulterior coborâtă, foarte pământească, poate într-un fel necorespunzătoare acelor iluzii ce şi le-a creat atât de îndelung şi cu romantică. Posibil că aceste note intermitente în jurnalul intim să fie făcute în rezultatul unor lecturi, dar se pare că eroul şi autorul lor îndreptăţeşte poveţile celor de acasă: "Să mergi înainte, / că satul din urmă / se uită la tine ce faci; să mergi îndârjit înainte, / cu gândul fierbinte, / crescut pân-la soare".
Gândul fierbinte crescut pân-la soare îl înaripează şi-l poartă prin lumea creată de fantezia lui bogată. Aici începe crugul creaţiei, aici îl găsim întors pe poetul din epoca Magistralelor. De fapt e o încercare destul de semnificativă la obârşii: ţăran - tânăr pospăit cu ştiinţă de carte, avansat intelectual, avid de creaţie - cântăreţ al satului, spre care a revenit ca la o vatră - bărbat şi poet matur, înţelept, intelectual cântărit, sigur de cele acumulate şi elevat om de litere. În această "schemă" primul se învecinează cu al treilea, al doilea cu al patrulea. Poetului îi sunt străine canoanele, le respinge cu întreaga-i fire, iar noi parcă înadins i le-am eticheta. O facem mai mult iluzoriu pentru a găsi puncte de sprijin în Ion cel de acasă cu poezia ce reflectă viaţa imediat după război, iar în eroul din jurnalul intim cu poetul "legii găzduirii", al "gromovnicului", al "magistralelor". Aceste etape nu sunt atât concrete, pe ani, nici anumite hotare între poezii nu pot fi marcate, dar le sesizăm undeva în străfundurile creaţiei lupaniene. Astfel foarte detaşat ne-ar apare spirala dialectică a creatorului, pe care o desprindem, identificând noţiunea de sat cu aceea de pământ, confundând noţiunea de poet, autor al celor trei volume de Scrieri, cu eroul liric al multor creaţii poetice. Prin aceasta tot vrem să contrazicem afirmaţia ce dăinuie, că Lupan ar fi în exclusivitate un explorator al tematicii săteşti. Deşi e descendent din sat, deşi în poezia lui aflăm creaţii remarcabile inspirate din viaţa sătenilor, poetul depăşeşte cu mult aceste limite, hotare, cadre. Lupan nu poate fi considerat un poet eminamente al satului din mai multe considerente. În primul rând, el e un poet al poporului, iar poporul a schimbat meleagul acesta din agrar în agroindustrial. Mutaţiile moldoveanului pe această axă sunt prinse de poet, nu înzadar el preferă proverbul "Omul sfinţeşte locul". Lupan este deci cântăreţul Omului, în marea majoritate a creaţiei cântă omul nou al acestui plai. Omul nou apărut în creaţia lui Lupan prima dată în postura răzvrătitului Culai, conturat definitiv în, Hat în hat şi faţă-n faţă, Tărăboi, Primăvara, Chemarea din legendă, Fată de ţară e permanent în creaţia lupaniană.

3.

Referindu-ne aici la cele două etape: a caietelor intime şi a Legii găzduirii sau Magistralelor, urmărim screaua intelectuală a poeziei lui A. Lupan. Poezia Magistrale confirmă ipoteza noastră că poetul închide un crug al creaţiei, revenind la punctul de pornire aievea unui astronaut la vechiul meleag încărunţit. Înrudirea poetului cu marii descoperitori şi pioneri ai cosmosului e înălţătoare şi generatoare de inspirată poezie. Recunoştinţa izvorăşte dintr-o conştiinţă de cugetător al zilelor noastre.
Interesul pentru biografia cosmonautului e de lungă durată. Poetul, fascinat de acest salt al omului în alte spaţii, trăieşte clipe de încântare şi coparticipare la actul eroic, mereu caută ca şi eroul cosmonaut să răzbească "peste mărginirile firii omeneşti, purtat de înalta sa misiune".
...Mânat de fiorul inspiraţiei, A. Lupan îşi sedimentează sentimentele abia după ce le găseşte o formulă cât de cât adecvată intenţiei iniţiale. Deschidem la întâmplare unul din cele trei volume de Scrieri. De fapt, multe din versurile lui circulă din gură-n gură ca opera celui mai mare anonim, care este poporul: "Cum cuprinzi, în ce măsurătoare / drumul de la plug la cosmodrom? / Din pământ, din gânduri şi sudoare / viitorul s-a legat de om".
Cititorul mereu ţinteşte dincolo de buchia scrisă, iscodeşte cu mintea să-l cunoască pe autorul poeziei îndrăgite, adună cu nesaţ din creaţia poetică bob cu bob câte o trăsătură, câte o deprindere sau apucătură, din care îşi construieşte, îşi modelează în fantezia sa chipul autorului. Lupan nu-i dintre autorii care să fie tot la vedere, deşi creaţia lui e înţeleasă de oricine. Curiozitatea lectorului e atentă şi-l vânează printre cuvinte, descoperindu-l aşa cum este el, găsindu-i calităţi identificatoare cu ale celor despre care scrie. Caracteristica făcută clasicului humuleştean pare să nimerească şi în tainele creaţiei sale, e ca o autodefinire: "Nu, debutantul nu s-a prezentat ca un fel de "cântăreţ al brazdelor". El întruchipa mai degrabă duhul păgân al satului, poposind cu vigoarea şi experienţa sa butucănoasă la o consfinţită solemnitate a muzelor. Simulând oarecum naivitatea şi uimirea, el totuşi înţelegea bine unde pătrunde. Pasămite, venea nu numai de la brazdă, ci şi din cunoaşterea cărţilor, ademenit de cultura avansată a veacului. A activat şi a scris, dumirindu-se cu discernământ viu în valorile intelectuale ale vremii, precum şi în nuanţele sufletului omenesc".
Este o extrădare a sa în faţa noastră? E mai mult decât o simplă spovedanie.
Deşi litera şi spiritul artei poetice sunt în consonanţă cu duhul popular, cu tradiţiile poporului, poetul nu răsare numai din aceste tradiţii. Creaţia folclorică a fost un catalizator suprem al fierberii artistului la maximele temperaturi ale inspiraţiei. Exponent al satului, om de nădejde şi de încredere al celor rămaşi sub Dealul Cornii, poetul caută să îndreptăţească speranţele lor. Făgăduiala din poezia Despre noi e susţinută de o ardere incontinuă. "Steaua lui mi-a hărăzit şi mie / vers greoi ca plugul prin chirău; / haide, sat uitat, în poezie! -/ Cum anume, nu ştiam nici eu".
Calea evolutivă de la începuturi spre siguranţa şi încrederea deplină din ultima vreme este reconfortantă. Universul poeziei lupaniene nu are nevoie de balene mitologice, el e susţinut pe umerii de Tental ai celor despre care scrie, pe care-i cântă, e însuşi veacul nostru dârz. Poetul este mai mult decât un cronicar inspirat al vremurilor noastre. Vocabula lui aleasă pe croiul vremii e dotată cu frumuseţe. Ea încântă auzul, bucură ochiul, încălzeşte sufletul, luminează mintea. Frumuseţea zace în natură şi în viaţă laolaltă cu hâdul, cu urâtul, amestecat uneori până la nerecunoaştere. Poetul, aievea unui giuvaergiu, separă frumosul din om de aluviunile vremelnice, de deprinderile care-l schilodesc şi-l fac neom. Lupta pentru frumosul din om trebuie dusă cu frumosul. El nu pledează pentru frumosul din domeniul "artei pentru artă", ci descoperă frumuseţea faptelor umane, frumuseţea omului care sfinţeşte locul. În poezia lupaniană nu vei găsi Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene rupte din soare, dar faptele lor sunt poleite cu colb stelar. Omul, eroul liric nu-i instruit şcolăreşte ca să-şi poarte povara hărăzită de împrejurări, de vreme. Povara lui cea mai grea este numele nepătat, dreptul la nume, care se apără prin munca inspirată. Necesarul, folosul face căsnicie de asemenea cu frumosul. Ideile cristalizate în versuri nu-s dogme sau lozinci versificate. Autorul le măsoară capacitatea de rezistenţă, de răzbatere spre inimă, de răsădire a unor norme etice şi de echitate umană în crezul cititorilor cu propriul gust estetic elevat. Un cititor crescut cu poezia lui Lupan a ajuns la înalte trepte de gustare a poeziei. Permanent în versurile lui au stat probleme acute ale vremii, ale celor cărora erau adresate şi despre care erau scrise. Deprinderea cu poezia s-a efectuat treptat, trecând prin categorii poetice şi sisteme de imaginaţie mai apropiate lor - folclorul. Ritmul popular, unele forme poetice mai înţelese de popor i-au folosit poetului drept trambulină de a-l lansa pe acest cititor în lumea complicată a ideilor veacului. Permanentul dialog cu cititorul are destule accente personale, autorul situându-se singur în această postură de verificator al trăirilor de poet cu cele de cititor, de om. Imagistica folclorică e transsubstanţiată în poezia lui, chiar dacă urmărim unele ritmuri baladeşti, de oraţie sau descântec, ele ţin de necesitatea de a instrui şi cultiva estetic prin genuri literare mai apropiate firii lui, tradiţiilor, cu care a crescut. Deja atunci poetul ieşea din marginile pur folclorice prin modalitatea originală de a prezenta viaţa nouă. Filosofia eroilor lui nu planează în neant. Ei judecă şi vor să primenească cele pământeşti. Abstractizând niţel lucrurile, am crede că întreaga ţară e un mare sat cu oameni atât de cunoscuţi poetului cu probleme profund proprii, personale şi autorului, care-i mereu un erou liric al poeziilor sale.
Aici nu-i o concepţie eronată, ci o mentalitate de ţăran e fixată în ipostaza, când crede că toate provin de la sat. Extinzând marginile satului, hotarele lui confundate fiind cu cele ale ţării, în poeziile mai recente, vezi că satul nu-i un colţ izolat de ţară, ci trăieşte şi gândeşte cu problemele de azi ale ţării. Eroul liric e prezent de-a valma cu colectivul la faptele de proporţii.
După copleşitorul tablou de la arat, unde un coşcogea ţăran rămâne uimit în faţa noii tehnici - tractorul - tablou de altfel de pionerat în poezia moldavă, unde atât de proeminent şi detailat, cu emoţie artistică e prezentat primul contact al omului cu progresul, aici se înfăţişează estetica muncii câmpului, unde femeia tronează la volanul unei combine, lucru foarte firesc, obişnuit, de care nu se mai miră nimeni. Poetul însă are prezenţă de spirit de observaţie şi vine să ne descopere neobişnuitul în cotidian, cheamă să i se aducă în dar cântecele, să nu trecem nepăsători, ci mereu să fim încântaţi şi mândri de acest salt al dezvoltării noastre. Deprinşi cu vertiginoase schimbări de decor în viaţa noastră, poetul ne îndeamnă să nu pierdem aşa calităţi umane ca sentimentul încântării, care-i ceva genuin, ce toarnă oricărei munci frumuseţe, o face creaţie. Pare că se prea opreşte la detalii tehniciste, dar anume aici e pământescul, de care duce lipsă uneori poezia în ultima vreme. Poetul ne dezvăluie un adevăr ştiut, căci poezia a zburat în filosofie şi abstractizare până într-atâta că a uitat cum se constituie un portret sau o acţiune în stil clasic, chiar îi vine greu să modeleze un proces de muncă sau o frântură din desfăşurarea căreiva munci.
Câte metafore găsite în acest cotidian palpabil ridicat la rang de sărbătoare: "primeşte osteneala răsplată ca pe o grea brăţară de argint", "Să bată ca un clopot al bucuriilor" ş. a. Sau câtă gingăşie şi prospeţime e adunată în două versuri măiestrite: "Lanul şi miriştea din jur / i-au dăruit freamătul anotimpurilor / cu rodul, / cu dorul / şi cu mirosna ademenitoare de patimă, / adunată în ciclul spicelor pline". De la dor porneşte viaţa, patima, plăcerea, rodul. Câtă vecinătate şi ce profundă iniţiere în palpitaţiile sufletului tânăr. Versul şi melodicitatea aproape de factură folclorică ("Cântec târziu") nu exprimă şi sentimente sau trăiri tot atât de aproximative, ci conferă doar acea stare de tânguire a inimii după iubit. Este surprins aici un foc ascuns, o fire foarte caracteristică pentru eroinele din poezia populară, dar transpusă într-o lucrare giuvaergicală, care răscoleşte şi te face să revii la ea. Ţi-o poţi însemna drept o lectură pentru suflet, dar oare poezia şi-a pierdut deja această însuşire primordială?
Ceea ce surprinde în poezia lui Andrei Lupan despre actualitate, e că autorul sublimează faptele unor oameni concreţi, biografiile de muncă le prinde detailat în eseurile publicistice, ridicându-le pe toate, mari şi mărunte, la rang de fapt cu majusculă. Forţa de abstractizare şi de sinteză poetică se alimentează din aceste zilnice întâlniri cu oamenii şi cu pământul.
Dreptul la nume îi cere poetului şi o justificare faţă de pământ, de care rămâne în permanenţă vrăjit şi pentru care veşnic are o datorie neplătită: "Poemul tău îl caut cu zbucium omenesc, / transfigurat ca-n primul meu extaz. / Pământule, tu rabdă-mă să-l împlinesc, / privindu-te cu teamă în obraz" (Justificare). Plecat în lumea mare a poeziei, A. Lupan şi-a luat destule "merinde rustice", pentru care se ia la harţă şi la sfadă o viaţă întreagă, revenind mereu ca spre ceva ce ţine de constituţia lui de om, îi îndeamnă şi pe alţii să fie ei: "Din ce-i al tău, ridică-te şi trage, / Cu oamenii pe-acest pământ natal / Din care toţi ne-agonisim posmagii" ("Dreaptă agonisire"). Datoriile neplătite sunt ca nişte bogăţii de netăgăduit, care-l ţin în lumea aceasta. Norocoasa întâlnire cu un atare Om e revelatorie. Poezia e un comentariu al emoţiilor trezite din "resemnata forfotă comună". Nu putem spune că poezia lui Lupan e lipsită de concreteţe. Critica a sesizat abila concretizare a ideilor abstracte, făcându-le astfel mai accesibile asimilării şi mai în consonanţă cu factura internă a poeziei. Istoria în poezia lui nu apare transfigurată, ci cu nume şi fapte reale. Istoria pulsează prin ideile veacului, prin ideile prieteniei dintre popoare.
Critica a semnalat aşa-zisele teme veşnice în poezia lui Andrei Lupan. Am zice că e surprinsă eronat exact partea opusă a adevărului. Poetul tinde să înveşnicească Omul şi Fapta lui, încadrându-l în filosofie, unde guvernează categorii, ce generalizează veşnicia. Răsturnarea lumii răsturnate din optica noastră cotidiană, suprinderea ineditului şi veşnicului în obişnuit, spălarea de zgură a neobişnuitului, forţa de extragere din tină a zăcământului de omenie îl ridică pe poet la acest prag al înţelepciunii. Gromovnic, La porţile lui Cronos, Bătrânul poet, Grimasă, Tainul încrederii, Justificare nu-l descopăr pe poet meditând la Veşnicie, ci şi la omul care sfinţeşte locul şi merită să fie înveşnicit. Inevitabila şi ireversibila scurgere a vremii e neputincioasă în faţa faptelor, care rămân postament prin vremuri.
Toată poezia lui Andrei Lupan e o luptă cu uitarea, e o răscolire a nervului creator, treaz, cugetător, inovator, primenitor, progresist.
Toată poezia lui e o rupere a chenarelor de sforăială adormitoare, în care se mai scaldă poezia măruntă, şi e o chemare la magistrala serioasă şi largă a vieţii din plin, a vieţii sociale şi intime, dar măşcate, proeminente, e o polemică cu Vremea, e un amestec revoluţionar în Vreme, poezia lui e dominată de un sentiment al încântării, are capacitatea de a uimi şi a se bucura de fapta bună a confratelui nostru.

Cultura, 15 noiembrie 1975
Andrei Hropotinschi