|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 13.10.2001 |  |
|
| art. "Omagiu pentru poetul-academician Andrei Lupan" |
||
|
Author : Hropotinschi Andrei - critic literar, red.şef ed."Literatura artistică" |
||
OMAGIU PENTRU POETUL-ACADEMICIAN ANDREI LUPAN Deja al zecelea an nu mai e printre noi Andrei Lupan. Ar trebui să ne fie trist, ar trebui să ne fie incomod, ar trebui să ne ardă unora obrazul de ruşine că în ultimii ani ai vieţii i-am adresat în scris sau de la tribună cuvinte urâte, l-am hăituit, l-am înţencuşat, i-am ridicat tensiunea cu necuviincioasele noastre vorbe de nerespect... Şi n-ar fi fost cazul s-o facem măcar şi pentru faptul că era de o statură literară, intelectuală mai înaltă decât mulţi dintre noi, apoi ne întrecea ca vârstă, apoi n-ar fi trebuit să-l jignim şi din considerente de stimă faţă de un patriarh al scrisului moldav, căruia i-a fost hărăzit să fie combativ în mai toate împrejurările vieţii noastre scriitoriceşti. Poate că într-un fel era mai arţăgos şi nu mergea întotdeauna împreună cu turma, cu gloata, a navigat de multe ori împotriva cursului evenimentelor într-o perioadă, când îşi punea în pericol viaţa, a sfidat adesea un curs politic morbid. Poate că în toate faptele, vorbele şi acţiunile lui, niciodată rectilinii, dar mereu contorsionate de un dictat inexplicabil al unei înţelepciuni ţărăneşti, şi stă tăinuit adevăratul Lupan, căruia noi, posibil cu ajutorul unor documente din arhiva poetului, îi vom defini firea, harul vis-a-vis de marea responsabilitate faţă de tot ce săvârşea, destul de târziu. Ar fi un act lăudabil de spălare a obrazului nostru de ruşinea cu care ne-am acoperit în relaţiile cu el, ar fi un omagiu pios unui poet şi unui om temeinic. El nu s-a avântat chiar cu braţele deschise în realismul democraţiei fără margini, cum au făcut-o cei mulţi, n-a vrut să dărâme, să demoleze, să participe la nelăsarea pietrei pe piatră din tot ce a fost zidit pe acest sol al patriei, căci a pus şi el umărul la acel edificiu: monumente ce reprezentau un trecut nu chiar îndepărtat, dar care ne-au însoţit o viaţă de om; cărţi, care poate nu-şi mai au rostul artistic şi estetic, dar rămân ca nişte documente ale timpului, personalităţi din preajmă... Din cauza aceasta a avut de pătimit, fiindcă n-a tăcut, s-a împotrivit prin cuvântul plin de nerv şi de indignare. Şi în rezultat a fost marginalizat. Nu cred că s-a procedat just. Unde era atunci pluralitatea de opinii, democraţia, dreptul la replică, dacă i s-a închis gura unui poet-academician?! Dacă l-am fi ascultat, probabil, azi n-am fi ajuns în postura bătrânului pescar din povestea pescarului şi a peştişorului de aur - la covata dărâmată. În fond, Lupan şi atunci avea dreptate, numai că dreptatea a întârziat, i-a ieşit nefast înainte cea cu coasa. Spun aceste adevăruri cu tângă şi cu durere în suflet, deoarece cele ce s-au întâmplat şi se întâmplă în viaţă este din cauza că noi am păţit-o ca şi acei din satul care au rămas fără bătrâni, fără înţelepţi. Acei care au tot demolat au rămas în minoritate, dar suferim cu toţii. E trist şi pentru ei, e trist şi pentru noi, căci nu dea Domnul să iniţiem o marginalizare a celor care l-au scos din circuitul de valori pe Andrei Lupan... Lupan a apărat ceea ce a creat poporul, fiindcă a creat în măsura harului dumnezeiesc de-a valma cu toţii, cunoştea preţul ingrat al făuririi, al adunării pietrelor. Oare pentru aceasta să i se poarte pică?! Andrei Lupan prin însăşi prezenţa lui la adunările scriitorilor, la şedinţele din academie, la congrese şi simpozioane, sau la simple agape prieteneşti, ca şi cum ar fi instaurat, ar fi fixat nişte criterii ale înaltelor valori, ar fi inoculat în sală o atmosferă de înalt discernământ, o cântărire a vorbelor scăpate de pe buze. Când era în sală Andrei Lupan imediat valorile se aranjau pe policioarele şi pe scăriţele lor, laureaţii erau odată laureaţi, scriitorii poporului odată erau scriitori ai poporului, iar maeştri în arte şi în literatură ajungeau numai acei care o meritau prin valoarea artistică a operei, merituoşii! Şi e trist, căci după plecarea lui Andrei Lupan la Domnul, şi-au început cancanul şi sarabandele toţi nechemaţii, toţi grafomanii, toţi impostorii, toată plevuşca de pe lângă literatură. Să ne aducem aminte de ziua de 28 decembrie 1988, când a avut loc o şedinţă a Comisiei interdepartamentale pentru studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii [...] Citez din comunicatul ATEM: "În cuvântarea sa A. P. Lupan, scriitor al poporului din Republica Moldova, academician al AŞ a Republicii Moldova, caracterizând starea de astăzi a limbii lui Eminescu, a lui Creangă şi a celorlalţi maeştri, a menţionat că, deşi există şi se perfecţionează în literatură, în presă , în activitatea editorială, parţial în şcoli, s-a transformat în uzul curent al vorbirii într-un fel de jargon. A decreta limba literară drept limbă de stat înseamnă a o lua sub protecţia statului. În ceea ce priveşte trecerea la grafia latină el a spus că aceasta nu este o ambiţie, ci este un act dictat de necesitatea obiectivă a dezvoltării limbii. Această trecere trebuie să se facă în mod perseverent, în ritmul cuvenit, cumpănindu-se cu minuţiozitate toate acţiunile". Să ne aducem aminte de renumita Sesiune a XIII-a, la care discuţia despre denumirea limbii şi dreptul de a fi împământenită ca limbă de stat ajunsese într-un impas grav. S-A RIDICAT POETUL-ACADEMICIAN ANDREI LUPAN şi a tăiat nodul gordian. A fost adoptată legea şi poporul din stradă triumfa în tunetul uralelor! Atunci Lupan mi-a produs impresia de om mare, de titan, atunci mi-am dat seama că pierduserăm pentru un moment ceva prin vânzolelile noastre politice, ceva foarte important, un catalizator, fără de care evenimentele deveniseră cam sălcii, cam leşinate. Şi acela era Lupan-marginalistul pe nedrept până atunci, sprijinul, pavăza de nădejde. Stâlpul valorii naţionale, cum apare într-o nuvelă documentară a lui Ion Druţă. Şi cred că e o ruşine că i s-a aplicat o lovitură sub centură, când s-a dat în vileag public o listă a ilegaliştilor basarabeni, în care figurau Andrei Lupan şi Nicolae Romanenco... Poate acesta era un merit al lui... Istoria încă va demonstra cine a avut dreptate. Să se ţină cont că, din puţinul care l-a creat, a ştiut să drămăluiască totul la rece şi să strige la un moment dat "Mea culpa, mea maxima culpa!" Oare puţini poeţi şi prozatori din lumea largă au fost entuziasmaţi de Lenin, de comunism, de revoluţie? A plătit şi Lupan tributul său intelectual acelor vremuri, dar aducerea în casa şi pe masa noastră a operei marilor clasici, înfruptarea noastră cu muzica numelor lui Eminescu, Alecsandri, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, inaugurarea celebrei alei a clasicilor, dar atâtea alte iniţiative frumoase, îl scutesc de multe din păcatele făcute cu voie sau fără voie. Ei bine, a crezut până la scândura cea de brad în nişte idealuri comuniste. Să fie păcatul numai al lui oare?! Doar am defilat cu toţii, purtând drapele roşii cu seceri şi ciocane, cu portretele unor idoli şi oracoli falşi. În anii '90 de abia a prins a se destrăma un mare imperiu, dar să ne amintim din istorie câte secole au trebuit să treacă până la căderea definitivă a Romei?! Deci, să nu ne prea pripim cu concluziile. Moldova anului 2001 ne e martora că roata istoriei mai poate fi învârtită şi îndărăt, atunci când suntem nişte mangosiţi... Prezenţa lui Lupan în mijlocul nostru făcea ca bucatele noastre literare să nu iasă nesărate. Era omul atitudinii pronunţat cetăţeneşti şi când ţareviciul-veterinar adunase toate bovinele şi porcinele în grajduri enorme, şi când palmeta şi spurul trebuiau să înlocuiască livezile tradiţionale, şi când savanţii de tot rangul nu ştiau cui ţine hangul în ghicitoarea - limba e de origine slavonă sau latină, şi când câte un tânăr şi promiţător poet avea nevoie de vreo proptea înaintea băgătorilor de seamă la morile de vânt ale editurii etc. În anumite privinţe Lupan a fost un scriitor oral. Dacă un careva preţăluitor al operei lupaniene ar fi stenografiat toate luările lui de cuvânt în adunările de diferit caracter, cu siguranţă astăzi opera lui ar creşte înzecit în valoare şi în volum. Aproape că nu era domeniu al vieţii despre care să nu se fi pronunţat în cunoştinţă de cauză academicianul Lupan. Poate că a fost nedrept cu Petru Cărare, când l-a desfiinţat într-un articol înainte de Congresul II al scriitorilor, poate că n-a făcut bine, când a trezit avalanşa montană ce avea să-l înmormânteze ulterior sub mormanul unor învinuiri grele, întrezărind în Duminica cuvintelor lui Grigore Vieru o cacofonie, poate că şi atunci când ridica în slăvi piesa lui George Meniuc Raţa şi răţuştele, i-a cam jucat festa gustul artistic şi discernământul valoric... Da, Lupan a fost un om incomod, aidoma unui arici, nu ştiai de unde şi cum să te atingi de el, dar a înţeles umorul sănătos, a făcut şi el glume pe seama sa şi a altora. Şi azi vedem că nu era un veşnic ursuz şi un cicălitor, pornit pe dădăceală, ci o minte luminoasă, avea un suflet generos şi o inimă onestă. Harul lui retoric ne va lipsi multă vreme. Lupan nu bâjbâia cuvintele, ci le scotea din firea sa granitică combativ şi cu forţă de convingere, competent şi cu har de nuvelist, care ştie când să-şi încheie naraţiunea cu o poantă sclipitoare. Şi oare pentru toate acestea noi trebuie să-i purtăm pică şi să nu-i iertăm păcatele nici peste un deceniu de la trecerea în nefiinţă? Să ne ierţi, Domnul nostru, domnule academician, domnule poet, domnule Om! Dumnezeu să te ierte. 13 octombrie 2001 Andrei Hropotinschi |