art. "Lupan văzut de contemporani"

	12.12.2001
art. "Lupan văzut de contemporani"
	Author : Curuci Leonid - istoric literar
updated: 2006-06-27 17:36:11

LUPAN VĂZUT DE CONTEMPORANI
Note privind personalitatea artistică a lui Andrei Lupan

A trata despre individualitatea unui scriitor înseamnă a vorbi despre personalitatea lui, răsfrântă în opera sa. Bineînţeles, se are în vedere personalitatea dotată cu cert talent artistic, capabilă să exteriorizeze din spiritul şi intelectul său bogat idei şi sentimente agreabile altor oameni.
Ca temperament manifestat în artă A. Lupan este un clasic, un echilibrat. Creaţia lui are o expresie proprie, mult deosebită de cea a lui Em. Bucov. Nemaivorbind că este vorba şi de o altă tematică (poetul preferă temele rurale), observăm la A. Lupan o tendinţă spre firesc, spre portretizare, tablou, spre zugrăvirea unei varietăţi de tipuri omeneşti (Isop, Filimon, La ţelină un tânăr scriitor, Fântâna lui Pahoma ş. a.). A. Lupan este mai concis decât Bucov. El manifestă o mare exigenţă faţă de cuvântul artistic. Dacă gândurile poetice ale lui Em. Bucov zboară patetice şi nestăvilite în diferite domenii ale vieţii, stârnind un noian de asociaţii, A. Lupan caută să dea obiectelor zugrăvite o coloratură adecvată, pornită de la "trunchiul" lor. El surprinde lucrurile în elementele lor constructive şi esenţiale. Când poetul, în poezia intitulată Biografică, îşi deapănă amintirile în jurul figurii lui Iacob Matrosul, el utilizează cuvinte ca "saramura oceanelor", "parahoade şi furtuni", "ţi-ai ancorat epava anilor" - o familie întreagă de termeni ce caracterizează profesia unui marinar. Generalizările poetice ale lui Lupan se fac pe un cadru mai "material", mai concret. Poeziile lui sunt mai "narative" decât cele ale lui N. Costenco, da şi mai "pământeşti" (ale lui N. Costenco sunt mai "filosofice"). A. Lupan, în afară de asta, posedă o calitate foarte preţioasă - ironia şi umorul blând (Tărăboi, Ilarie şi Larie ş. a.). Umorul lui Bucov va fi mai sarcastic, iar la Costenco nu-l vom atesta ca trăsătură caracteristică.
În poeziile lui A. Lupan aproape că nu vom întâlni atmosferă solemnă sau stări de apatie, tristeţe. Omul e mereu zugrăvit în procesul muncii, în mijlocul naturii. Natura este luată în ipostazele de germinaţie, de înflorire sau belşug, întotdeauna nedespărţit legată de muncă şi soarta oamenilor. A. Lupan nu cântă frumuseţea naturii ca atare (n-are nici un pastel), dar o pune mereu în serviciul omului (Martie, ş. a.). Nu vom întâlni la Lupan nici poezii consacrate special temei dragostei, în sens de meditaţii despre dragoste. Problemele acestea, atât de frecvente la alţi poeţi, nu l-au preocupat în mod special. Dragostea - această veşnică stihie a poeziei - are la Lupan o expresie proprie. Ea se cere aplicată, altfel se ofileşte, rămâne sterilă. Poezia Legământ concepe dragostea ca un veşnic izvor, care adapă până şi natura (grădinile, verile şi toamnele, vânturile). Cu cât se consumă mai mult, cu atât dragostea devine mai nesecată.

Şi nicicând ea n-a mai veştezi,
Să rămână stearpă-n amintiri,
Da va creşte mândră zi cu zi
În copaci, în oameni, în zidiri.

Doar în cazuri rare, poate chiar într-un singur caz, tema dragostei pare să aibă legătură directă cu propria persoană a poetului A. Lupan, cu ceva profund intim şi tăinuit. Este vorba de poezia Pelin.
Mărturisesc, de câte ori iau în mână culegerea de versuri Frate al pământului, o deschid la pagina cu poezia Pelin. Cred că dacă poetul n-ar fi scris alte zeci de poezii frumoase, el merită să rămână în istoria literaturii moldoveneşti doar cu această poezie.
Citind-o, ne pricepem că este vorba despre o dragoste curată, întâmplată demult, care, din când în când, îi provoca nelinişti poetului. Este un dor cu "mireasmă de pelin amară / Ce-ai cuibărit-o-n piept ca pe-o arsură". Decizia ce se cerea insistent luată era:

Ca să nu-l calce un picior străin,
Mai bine rupe-l tu din rădăcină.

Dar nici smulgerea din pământ (din inimă!) a acestei dragoste n-a curmat-o definitiv:

Dar ea sortită vieţii n-a pierit,
Ci tot mai credincioasă se aprinde,
Să-ţi lumineze drumul pe pământ
Şi zbuciumul nătâng care-o ucide.

Imaginea pelinului mirositor şi totodată amar este cât se poate de potrivită pentru a alegoriza-simboliza o situaţie ca aceasta. Limbajul poeziei este aspru, lupanian, dar foarte sugestiv: "hărţuieli deşarte", "brumă", "otava unui dor întârziat" ş. a.
Acest "dor întârziat" poate fi înţeles şi mai larg, ca o intenţie veche nerealizată, ca o idee care persistă din interior, credincios, luminător, dar pe care poetul este nevoit s-o înăbuşe mereu. Contururile imaginilor create nu ne descoperă această taină în întregime, dar anume de aceea poetul şi-a ales simbolul expresiv al pelinului - să provoace înţelesuri multiple.
Eul poetic lupanian, după cum s-a putut vedea, se manifestă în opere pregnant şi nu poate fi confundat cu eurile altor poeţi.
Pentru comparaţie, am vrea să aducem cazul poeţilor actuali modernişti şi postmodernişti, care nici nu insistă să-şi evidenţieze în poezie individualitatea lor artistică. Domneşte în această literatură depersonalizarea, dezumanizarea, preferinţă pentru cugetări abstracte, "filosofice". Omul lipseşte în această literatură, cu excepţia persoanei narcisiace a autorului.
Cu atât mai scump ne este azi scriitorul Andrei Lupan de la naşterea căruia s-au împlinit, la 15 februarie a. c., 90 de ani. Spre regret, poetul a decedat cu aproape 10 ani în urmă (în 1992). A rămas însă poezia în care dăinuieşte, spre folosul oamenilor truditori, pe care i-a iubit atât de mult şi pentru care a scris cu toată ardoarea sufletului său mare.

2001, 12 decembrie
Leonid Curuci