|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău | 29.01.1987 |  |
| art."Răsfrângerea pe ecran" - despre filmul "Luceafărul" de Emil Loteanu (text preluat din materialele pregătite pentru publicare) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
RĂSFRÂNGEREA PE ECRAN Am privit filmul de două ori, la televizor şi pe ecranul mare. Am privit de câteva ori şi baletul cu acelaşi nume. Înainte de a-mi lămuri conţinutul de emoţie, care se cerea mărturisit, cercam un straniu efort de adaptare. Era ca o mutaţie, adâncă în mine însumi. Luceafărul, pentru toţi cititorii, e rostirea transfigurată a poemului. Încercăm chemarea într-un univers de sublim mai presus de firea noastră. Aşa am crescut. În sufletele tuturor se trezeau aripi pentru zboruri fantastice înspre destinul lui Hyperion. Era lectura - versul lui Mihail Eminescu, setea noastră de înălţare şi purificare. Şi iată că între cititor şi poet, în azurul luciferic, s-a băgat un altul - Emil Loteanu. Îl aduce cu el şi pe Eugen Doga şi încă o întreagă hoardă vrăjitorească cu agerimea dezlănţuită în muzică şi în dans. Sfârtecă în primul rând tradiţia consfinţită a reculegerii mele. Cu un vag sentiment de înfrângere accept sala de spectacole şi mulţimea din jur. Orchestră, simfonie, balet, plastică umană şi străfulgerare cosmogonică - Luceafărul. Cel de a îndrăznit să comită aşa ceva, săvârşeşte parcă un act disperat. E ca marinarul acela care se aruncă de pe catarg în valurile oceanului: ori înoată, ori - iată rechinii. Emil Loteanu, de unul singur, a ieşit la liman. I-a învăţat şi pe alţii să-şi rupă sfiala, să-şi descopere virtuţi şi bărbăţie creatoare. Să îndrăznească! În gestul lui e o sfruntare inspirată a rutinei, a complacerii în mărginire. Într-un fel, el ne îndeamnă şi pe noi să cutezăm a înota. Ne-a adunat sus pe bazalturi şi ne dă brânci în stihia valurilor. Un salt de înnoire, nu scânciţi, e chemarea nebănuitelor posibilităţi artistice... Răsfrângerea de pe ecran, ca şi expresia scenică, muzicală şi coreografică, sunt menite să îmbogăţească şi să aprofundeze legătura noastră cu poezia. În virtutea legilor veşnic vii ale artei Luceafărul aştepta, parcă, de peste veac, posibilităţile cinematografiei moderne. Limbajul cinematic de astăzi şi cosmogonia marelui poem se încheagă fericit. Îndrăznesc a crede că însuşi poetul ar fi putut visa la o asemenea întruchipare plastică, la o asemenea "împământenire" a viziunii sale. Zicem că geniile predestinate anticipează trăirea şi înţelegerea oamenilor. Da, ei întrevăd însemnele unui viitor îndepărtat, citesc limbajul acelui viitor, se afirmă mereu prezenţi în spiritualitatea generaţiilor. Împlinirea măiastră pe ecran, pentru miracolul poemului eminescian, poate fi o explozie de renaştere. Îl vor citi, în străfulgerări de lumini, în profunde solicitări enigmatice, multe milioane de oameni. Cei care nu-l cunosc, nu mă îndoiesc că vor deveni prieteni şi cititori ai lui Eminescu. Vor primi noua realizare ecranizată ca pe un prinos demn de memoria marelui poet. E, cum se vede, rezultatul chinuit al unei munci enorme. Autorul-regizor, compozitorul şi întregul colectiv cu maeştrii de balet şi cu maeştrii de lumină (sau cum s-or fi chemând) au creat un univers covârşitor ca zbucium, căutare şi cuprindere. Trei orizonturi se împletesc într-o dinamică fragmentată şi regizată hazardat, pe o mare durată de permanentă tensiune. Domină, bineînţeles, universul sublim, cosmogonia în desfăşurare a poemului, cu Hyperion, Cătălina, Demiurgul şi întregul fond stelar al desfăşurării poematice. Tot atât de prezentă, dacă nu mai insistent poate, e antiteza materialităţii, realitatea biografică cu calvarul cotidian al poetului. Apăsător şi exagerat naturalist în unele secvenţe. Sensul acesteia - jertfa de sânge a creatorului, pământul pătimirii şi distrugerii sale, preţul suprem prin care geniul a dat viaţă lui Hyperion. Al treilea orizont aduce spovedania lui Emil Loteanu. E frământul de înfăptuire şi de revalorificare cu mijloacele de expresie alese pentru zilele noastre - ecranul. Se zbate cu întreaga echipă organizată de el, instruită, animată şi, uneori, chiar băgată în sperieţi. E munca grea, amar hărţuită, cu sondaje de inventivitate şi cu lacune inevitabile; poate cea mai ingrată trudă, care se cere cheltuită astfel, încât nimeni nici n-o să mai bănuiască a fi fost. Trebuie să rămână doar culesul de înălţare pe care toţi îl aşteptăm şi-l cerem: filmul Luceafărul - evocarea însufleţită a poetului şi a operei sale. Acest al treilea plan, în procesul de înfăptuire a filmului ar putea fi socotit şi ca discutabil. Pentru mine îi justifică prezenţa o consideraţie de bun şi delicat simţ regizoral. E subliniat cu fineţe noul univers, cinematografic, în care pătrunde poemul cu fabula, cu iconografia şi cu profunzimea sa poetică. Se vorbeşte cu spectatorul despre întruchiparea deliberată şi convenţionalul de astăzi al artei cinematografice. E aşa cum s-ar zice: "Uite, astfel l-am vedea noi prin mijloacele de expresie ale celei de-a şaptea arte. Dumneavoastră sunteţi liberi să priviţi şi să judecaţi". Acest mod accentuează sondajul şi căutarea. Atenuează posibilitatea de viziune cu pretenţie absolută, ne cheamă să interpretăm răsfrângerea unei experienţe artistice. Discernământul nu ni se impune, ni se propune. Noi privim şi judecăm. Am zis că se interpătrund aici trei orizonturi, poate chiar trei universuri. Se cere însă o rectificare. În toată urzeala de proporţii a filmului se include activ, chiar pătimaş, un al patrulea univers. E marele public spectator. E cititorul angajat cu tot sufletul în condiţia de adevăr artistic, de justă şi proaspătă desăvârşire. Mii şi mii de oameni însetaţi de poezie aşteptau ecranizarea ca pe o sărbătoare a dragostei lor. Credinţa acestora e un dar de caldă preţuire pentru făuritorii şi pentru interpreţii filmului. Am fost martor la expresia de largă elogiere la premieră. Mă ştiu părtaş în totul la această apreciere binemeritată. Dar legătura de credinţă cere o dijmă neînduplecată - desăvârşirea. Cu cât e mai înaltă valoarea creaţiei, cu atât acest examen devine mai imperios. E cazul nostru acum, mai ales acum. Ne încearcă multe nedumeriri şi dezacorduri. Global vorbind, filmul se cere despovărat de prisosuri. Sunt locuri unde naturalismul biografic devine balast greoi, mai ales în partea a doua a peliculei. Intervin aglomerări de feţe întâmplătoare, situaţii de efect, nejustificate şi nesusţinute artistic. Două bătăi cu biciul, goana după iepuri, exagerata ilustrare a deprimării şi agoniei poetului şi altele aduc lungimi care subminează desfăşurarea poematică, ştirbesc măreţia de concept a întregului. În asemenea cazuri se zice că a ridica pretenţii e uşor şi că ispita colaborării critice "post factum" chiar când e fondată, nu trebuie scăpată din frâu. Doar lucrarea, aşa cum este, se impune ca o amplă şi răscolitoare investigaţie artistică. Susţine cu suflu de măiestrie virtuţile temeinice ale conţinutului poetic. Da, de acord! Dar tocmai de aceea se cer formulate rezervele critice şi nedumeririle. Ar fi să aducem o daună operei împlinite şi să săvârşim o nedreptate faţă de întreg colectivul de creaţie, dacă am lăsa impresia că-i absolvim de exigenţă. Ei nu solicită şi n-au nevoie de indulgenţă de susţinere. Dimpotrivă!... Deci, să continuăm! Am pomenit mai sus, că socot bine concepută încadrarea echipei de protagonişti cu procesul de regie, în urzeala de înfăptuire a operei. Regizorul face parcă o mărturisire de suflet, ca un act de generoasă încredere faţă de noi, spectatorii, ne ia părtaşi la miracolul înnoirii. Ne cheamă la întâlnirea sa cu poetul, în condiţia sa specifică sub imperiul marilor descoperiri contemporane. Astfel înţeleg şi accept prezenţa pe ecran a lui Emil Loteanu. Dar necesitatea dirijării (la înţelesul frontal) este simţitor depăşită. E cazul când suferă normal, tactul artistic. Aş risca chiar să întrevăd o revenire, o necesară intervenţie de corectare. Mă gândesc la pivotul tematic pe care se menţine întreaga construcţie: drama, muzica şi coreografia. Este însuşi textul poemului. Totul este construit pe această temelie şi din acest material. Dar nu vi se pare că faptul e valabil pentru noi, pentru cei familiarizaţi cu fiecare vers din poem? Dar când filmul va trece mai departe, în faţa milioanelor de spectatori din ţară şi din largul lumii? Pentru acest spectator cele câteva fragmente de text poematic par cu mult prea reduse şi eclipsate. Pur şi simplu fără susţinerea versurilor nu va putea fi urmărit subiectul dramatic, logica acţiunii, cu sensul şi cu dezlegarea sa elementară. Toate acestea rămân fragmente, emoţionate şi măiestrite, dar fragmente de virtuozitate specifică. Mai ales secvenţele de frântură, Hyperion şi Cătălina cu Cătălin, ruperea de "cercul strâmt", tragedia predestinată a geniului, esenţa filozofică a întregului. Noi, cei care-l purtăm în memorie completăm lacuna prin participare proprie, de aceea poate nici n-o observăm. Dar pentru oamenii neavizaţi? Agit această consideraţie alarmantă, pentru că dezlegarea ei, îmi pare că se oferă de la sine. Secvenţa dirijării, ca să-i spunem aşa, lăsată întocmai cum este, poate deveni îndreptăţită şi susţinută ca recital, se cer versurile-cheie, cele mai necesare, pentru limpezirea întregii acţiuni. Fac desigur o sugestie hazardată. Dar socot că astfel numai se poate întemeia ca necesară dirijarea aceea îndelungată. Ea cere parcă prin sine însăşi prezenţa rostită a poemului. Nu obişnuita declamare a textului. A rosti fragmentele acelea anume pentru închegarea marii limpezimi de unitate. Cine trebuie să facă aceasta? Regizorul poate găsi dezlegări inedite, în asta el nu e nici zgârcit, nici sărman. De data aceasta el şi-a întărit amprenta pe o vastă şi grea lucrare de durată temeinică. E prezent în tot ce am privit, chiar şi acolo unde lipseşte. Efortul său global şi generoasa salahorie artistică rămân întruchipate în structura şi armonia întregii construcţii. Şi în adânca reculegere a spectatorilor, de la sfârşit. Luceafărul, pe care l-am vizionat în imagine de ecran, susţine cu însufleţire limpede drumul spre largul lumii al aceluia care i-a dat viaţă şi nemurire. |
See also:
| - | Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Loteanu Emil (regizor, poet, scenarist) |