art. "Voluntar al muncilor grele" - despre Vladimir Precup (text preluat din materialele pregătite pentru publicare)

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	25.07.1985
art. "Voluntar al muncilor grele" - despre Vladimir Precup (text preluat din materialele pregătite pentru publicare)
	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-17 08:33:29

VOLUNTAR AL MUNCILOR GRELE

Biografia lui Vladimir Precup ar înscrie anul acesta două încununări aniversare - şaptezeci de ani din ziua naşterii şi trei decenii de la plecarea în rândurile celor treizeci de mii de voluntari, cadre pentru colhoz, la chemarea partidului. Două prilejuri de cinstire a omului şi a faptelor sale demne. Din nefericire, el demult nu mai e printre noi. O hâdă nedreptate a sorţii, nu numai pentru el şi ai săi, pentru toţi cei care l-au cunoscut sau cu care a lucrat împreună. Inima. A cedat în plină zi de lucru, la ultima sa şedinţă colhoznică.
Aducerile aminte îl recheamă cu insistenţă în frământul fără răgaz al muncii. Mai mult tăcut şi concentrat, avea vorba simplă, cumpănită, aşezată întotdeauna ca o cărămidă anume acolo unde trebuie. Vorbea, înseamnă că lucra, înfăptuia pasul necesar la zidirea gospodăriei, la mobilizarea conştiinţei oamenilor. Şi era înţeles de ei cu un nemijlocit spirit de solidaritate şi încredere. Pentru a stabili şi consolida această legătură cu colectivul, avea nevoie de timp şi răbdare. Dar asta nu dura prea mult. Argumentul cel mai activ şi mai cuceritor era el însuşi, caracterul său înnăscut. Oamenii îi descopereau cu uşurinţă firea neschimbată şi conştiinţa total închinată interesului obştesc. Era parcă un caracter moale, dar voinţa şi convingerea sa, neafişate, aveau o arcuire de oţel neîntrecut. Prin ele ajungea a înfăptui temeinicia şi conturul concret al fiecărei zile.
S-a nimerit să fiu la el acasă, atunci când prima dată s-a transmis la radio chemarea către specialiştii în agricultură, a partidului. Contingentul istoric al celor treizeci de mii de voluntari era căutat în largul ţării. Satele, colhoznicii, pământurile imense cu marea lor rodnicie încă nedescuiată, aşteptau răspunsul celor vrednici şi bine pregătiţi. În mii şi mii de case au tresărit conştiinţele creatoare şi s-au aprins, ca nişte focuri de gardă, răspunsurile pe care le aştepta ţara.
Domnea atunci în casă la Precup atmosfera unei zile obişnuite, după întoarcerea de la lucru. El muncea în cadrul comitetului de radio al Moldovei ca redactor-şef anume la secţia agricolă. De trei ani conducea acest sector. Republica era în toiul de răsplămădire a satelor colectivizate. Lucrul jurnalistic la radio, destul de greu, uneori chiar supraîncordat, era totuşi plin de frământ creator legat cu realitatea vieţii... Reuşise de acum să-l îndrăgească, legându-se temeinic cu tovarăşii de breaslă şi cu aspectul concret al problemelor. Găsise parcă rostul său adevărat, spre care tindea şi pentru care era pregătit ca ţăran cărturar, cu studii superioare de agronom. Era întoarcerea la grijile pământului şi ale pâinii.
Visase la asta în anii însângeraţi pe fronturile marelui război pentru apărarea Patriei, pe care l-a încheiat în Cehoslovacia. Acolo a întâlnit ziua Biruinţei ca ajutor de comandant - "zampolit" în compania de recunoaştere a diviziei. Războiul se terminase, dar ostăşia nu. Lucrurile s-au petrecut aşa, că el a trebuit să mai slujească în armată încă vreo opt ani. Abia după aceea a venit demobilizarea şi cei trei ani de muncă nouă la radio-Chişinău.
Ascultam atunci împreună la el acasă emisiunea din Moscova cu proaspătul document de partid. Au fost comentarii, după cum e şi firesc în asemenea cazuri. Volodea, care şi aşa nu era prea vorbăreţ din fire, devenea tot mai tăcut. Se putea înţelegea că gândurile îl trag la un frământ mai adânc. Discuţia a durat cu ritmuri mai vii sau mai interiorizate până când nevasta l-a întrebat cu un vag accent de glumă:
- Dai cerere?
N-a răspuns îndată. A zâmbit cu subînţeles nedesluşit şi a continuat să tacă. De abia mai târziu, când întrebarea nevestei trecuse parcă printre celelalte vorbe, el a rostit ca pentru sine:
Dacă n-oi pleca eu, dacă nu-i pleca tu, atunci cine o să plece?
E o expresie, care a devenit clasică şi obişnuită prin folosire. Dar în rostirea lui de atunci ea nu avea nimic din citata cunoscută, venită, cum s-ar zice, la ţanc. Era absoluta sa realitate, gândită şi trăită aievea, ca adevărul său unic, un adevăr de copil neîntintat. Nu suna nici o declaraţie de angajare în acea rostire. Era parcă numai un îndemn de a privi în faţă logica vieţii: dacă nu eu, dacă nu tu, atunci cine? Atunci nu mai rămâne nimeni.
A dat cerere a doua zi şi a acceptat greul greului, un colhoz dintre cele mai sărace şi mai încurcate în datorii - "Steaua Roşie" din Marianovca, la sudul republicii. Şi-a făcut geamantanul, şi-a luat documentele trebuincioase şi a plecat la datorie. Familia, soţia şi cei doi copii, au rămas în cămăruţa aceea străveche din fundul unei ogrăzi de pe "Armeana". Până s-or lămuri alte posibilităţi, a zis el.
E imposibil să-ţi închipui astăzi greutăţile pentru întreaga republică ale acelui an 1955. Era doar încă închegarea de la început în groaznica ruină de după război. Rănile se lecuiau prin extraordinare eforturi de stat, colective şi individuale omeneşti. La Marianovca posibil că era epicentrul greutăţilor, era aşa cum cerut el. Colhozul acesta "cel mai greu" aştepta să vină el anume, pentru a-i vedea ruina şi rănile, pentru a strânge oamenii şi a închega o nădejde în inima şi în cugetul lor. Trebuia să le altoiască, din conştiinţă şi din munca sa, încrederea în rostul colhozului, perspectiva renaşterii. Dacă ar fi ţinut Vladimir Precup un jurnal de zi la zi, măcar în cel prim an al muncii sale de voluntar la "Steaua Roşie", am avea azi o mărturie cutremurătoare a destinului ţărănesc reînviat şi răsplămădit prin muncă şi credinţă. N-a ţinut nici un jurnal, nu era în firea lui. Scria, cum s-ar zice, cu plugul, cu fapta zilnică pe ogoare şi în fundăturile părăginite ale satului Marianovca. Am primit vorbă de la el prin nevastă-sa, care pleca încolo cu maşini de ocazie ca să-i ducă schimburi şi producte de hrană, am primit vorbă că lucrul "se mişcă": a început să zidească grajd pentru vaci. Cară piatră prin hârtopi, face lampaci de lut şi paie, transport - vaci înhămate la căruţă. Juguri nu sunt, nici n-are cine le face. Oamenii se stăruiesc.
Aveam pe atunci o maşină stricată şi "scoasă la pensie" la Uniunea scriitorilor, un fel de camion care se numea "polutorcă" şi care, decontat din inventar, aştepta să-şi găsească sfârşitul la fier vechi. Probabil că i-am spus cândva despre asta. M-am pomenit că-mi trimite vorbă să-i comunic grabnic dacă mai este "polutorca". I-am comunicat - este! În aceeaşi săptămână a şi trimis echipa de oameni, nu ştiu cu ce fel de transport, probabil cu vre-o maşină de la raion sau de la MTS. A căutat pe urmă piese de schimb pe unde a putut, a ferecat în cuzniţă cu ciocanul vergi de metal şi cercuri de legătură, bolţi şi şuruburi care se cereau. Spre toamnă am aflat că maşina merge. Cară petroaie de prin hârtopuri şi lut de lampaci pentru grajdul vacilor. Grajdul se numea de acum fermă de lapte, deşi încă nu exista în fiinţă. Dar era grija de fond a preşedintelui. Se vede că "polutorca" scriitoricească duruia fără hodină. În anul următor ferma a început a da producţie demnă de atenţia raionului. În curând i s-a acordat drapelul roşu transmisibil, mi se pare că din partea organelor raionale.
M-a chemat anume, cu telegramă, ca să viu oricum şi să fiu prezent numaidecât la emoţionantul eveniment. Preşedintele intrase în cel de al doilea an de muncă. Închipuiţi-vă ce însemna atunci steguleţul acela pentru preşedinte şi pentru toţi colhoznicii lui.
L-am invitat să meargă cu mine pe un prieten din tagma oamenilor cu firea neasemuită, luminat şi împătimit entuziast al rodniciei şi al muncii ţărăneşti - profesorul Nicolai Fiodorovici Dereviţchii. Bătrânul şi-a ridicat făptura urieşească în picioare şi m-a îmbrăţişat de bucurie. Era dornic de aşa ceva. Timpul s-a nimerit ploios şi rece, foarte asemănător cu ce am petrecut în această vară.
La Marianovca am ajuns după amiază. Am tras la gazda preşedintelui. O casă lungă din vechile înjghebări de stepă, ca un fel de sarai, acoperit cu stuf. La drept vorbind, azi nici saraiuri de acestea nu prea vedem. Un capăt era sau stricat, sau încă neterminat. Nu ne-am uimit prea mult, pentru că ştiam unde ne ducem. L-am întrebat totuşi: - De ce nu zideşti casa?
- Toate la vremea lor, a zis el - acuma zidim grajdul - ferma de lapte. În vorbirea specifică de atunci era o expresie "inelul de bază".
Acest inel de bază, dacă îl găseşti şi tragi bine de el, poţi duce după tine tot lanţul. "Inelul" tuturor ruinilor şi al nădejdilor de la Marianovca era viitoarea fermă de lapte.
Ploaia nu ne-a îngăduit să vizităm ceva din gospodărie; ne-a povestit preşedintele tot ce putea să ne intereseze. Am înjghebat apoi din rezervele fiecăruia o cină frugală şi ne-am instalat la odihnă. Mâine, desdedimineaţă, la primul muls al vacilor, trebuia să fim prezenţi la ceremonia înmânării drapelului roşu transmisibil. Înţeleg că multora le pare ciudat aceasta: ce interes prezintă nişte lucruri atât de mărunte şi vechi. Într-adevăr mai prezintă interes?
Am participat la ceremonii şi solemnităţi nenumărate de extraordinar fast bogat şi sărbătoresc. Unde nu se petrec asemenea evenimente? Şi totuşi v-aş ruga să vă imaginaţi dimineaţa aceea.
Era încă destul de întuneric. Mergeam prin burniţa de ploaie, preşedintele înainta cu un felinar cu gaz, mergea înspre grajdul în constructie, al vacilor. Ferma de lapte...
Uşa de scânduri cârpită s-a deschis, ne-a izbit căldura cunoscută cu duhoarea ce ar fi putut emana de la nu ştiu câte zeci de animale înghesuite în semiîntunericul acela înfundat.
-Bună dimineaţa! - glasul preşedintelui devenise neaşteptat de ridicat şi însufleţit. Am început să-i desprindem din semiobscur pe cei care răspundeau. Ni s-au arătat unul câte unul până am desluşit la vreo cincisprezece, poate chiar mai mulţi, bărbaţi şi mai ales femei mulgătoare. Preşedintele ne-a prezentat pe noi doi, iar nouă pe cei găsiţi acolo de faţă, cu câte o caracteristică scurtă de îmbărbătare. Am observat că se stăruie să le deie sătenilor curaj.
În grajd era imposibil să desfăşurăm ceea ce s-ar fi cuvenit a fi miting. A trebuit să ieşim afară, în capătul neterminat al grajdului, unde câţiva snopi de stuf, aşezaţi din vreme pe un cozoroc de lemn, fereau locul de ploaie. Bineînţeles că mitingul se petrecea în picioare. A fost întâi stabilită rânduiala lucrului. Nu, nu era acolo nimic din ceremoniosul procedeu cuvenit, era întâlnirea acelor necăjiţi ţărani dornici de roadele muncii şi ale credinţei lor. Preşedintele a aranjat aşa ca tovarăşii săi să participe cu înţelegere dreaptă la modesta sărbătorire. Trebuiau să fie angajaţi toţi, zootehnicianul, şeful fermei, brigadira, mulgătoarele. A fost şi lozinca întinsă pe peretele ferit al clădirii, acolo unde nu ajungea ploaia. Steagul a fost luat în mână şi, cu modesta-i flamură desfăşurată, a fost trecut mulgătoarelor. A vorbit numai preşedintele în câteva cuvinte lămuritoare. Dar a spus lucruri care trebuiau să fie simţite de oamenii aceia.
Zicea că aici, în anul trecut, au început a lucra în glod şi ruină. "Voi aţi lucrat şi ştiţi cum a fost". Pomenea numele fiecăruia, începând cu zootehnicianul şi veterinarul. Şi arăta rezultatele învrednicite cu steguleţul trecător, citindu-le de pe un placat. Pronunţa accentuat şi plin numele fiecărei mulgătoare. Au stabilit soroc pentru alte munci şi înfăptuiri arzătoare. Alte cuvântări au fost şi mai laconice, doar întrebări şi răspunsuri şi lămuririle specialiştilor. N-am auzit nici jalbe, nici aplauze. Pe noi ne-a prezentat preşedintele, pe fiecare în parte, cu lămurirea insistentă că am venit să vedem stăruinţa şi rezultatele muncii lor. Mitingul a durat cam o jumătate de ceas, nu mai mult. Trebuia început mulsul vacilor.
Câte puteau fi spuse oamenilor cu putere de convingere şi mobilizare în acest răstimp? A fost spus mult adevăr viu, de netăgăduit, care pătrundea în sufletul ţărănesc al tuturora. Factorul de temelie al acestui adevăr era însăşi prezenţa lui Vladimir Precup cu conştiinţa lui preacurată. El răspundea de toate - era preşedintele. Oamenii aceea din semiîntunericul de sub streaşina bătută de ploaie, răspundeau cu el împreună - solidar.
Stăteam nemişcat, cuprins în cercul lor ca într-o bătaie de inimă a tuturor, care ajungea până la mine. Încă mai pătruns de emoţie stătea bătrânul Dereviţchii, neluându-şi ochii de la oameni. Ploaia devenise mai deasă, picăturile ne ajungeau cu degete de răcoare pe noi şi pe preşedinte. Stăteam mai la margine. Profesorul tăcea, încruntat parcă în sine şi purtându-şi ochii pe feţele nedesluşite, abia conturate în lumina de felinar ale celor prezenţi. Înţelegeam că îl stăpâneşte şi pe el ca şi pe mine, acelaşi gând ca un temei de revelaţie, despre faptele simple la care ne vedeam martori. Priveam, afundaţi parcă într-un sentiment de îngrijorare şi de frăţie nerostită cu nădejdea lor. Era un crâmpei de viaţă aprigă şi de luptă, cu dinţii încleştaţi, pe tăcute. Duşmanul era încă de faţă - sărăcia.
Când am plecat îndărăt, prin aceeaşi grăunţoasă burniţă, bătrânul sprijinindu-se, s-a plecat pe umărul stâng al lui Vladimir Precup, ţinându-l cuprins şi ocrotindu-l cu tot braţul, până acasă. I-a spus în ruseşte:
- Ocazâvaetsea na vas mojno opiratisea.
Da, satul acela întreg îşi sprijinea bărbăţia credinţei de umerii lui. A mai lucrat acolo încă patru ani. Colhozul a ieşit să-şi vadă numele declinat printre fruntaşii raionului. Vădit îşi ridica averea printr-o împletire dreaptă a ramurilor de producţie, mai ales prin rostuirea productivă a vităritului. Ferma de lapte se împlinise, devenind pentru multă vreme obiectul local de renume. Oamenii şi chiar copilăria satului îi dăduseră nume de orgoliu - stroica. "Stroica" se vedea feţuind satul încă de la margine, bucurându-l pe preşedinte, sporindu-i nădejdile.
Pentru oamenii din sat colhozul "Steaua Roşie" devenea un sprijin tot mai real şi mai de nădejde, al vieţii colective. Ajunseseră să guste roada zilelor de muncă răsplătită după merit. Preşedintele era tot mai larg susţinut şi stimat de oameni. Era preţuit şi dincolo de sat în forurile de conducere ale republicii. Purta la piept mărturia de cinste a înaltei preţuiri - ordinul Lenin.
Te aştepţi, cititorule, ce a fost mai departe?
Mai departe Vladimir Precup s-a întâlnit cu o altă chemare care îi solicita vrednicia şi devotamentul. Trebuia scos din vechea ruină sovhozul de vite "Căinari". Se rânduiseră acolo directorii cu nemiluita, iar întreprinderea decădea tot mai mult. Se înfundase în datorii, planurile rămâneau mereu compromise, muncitorii plecau unul câte unul, căutându-şi rostul prin alte gospodării. Ce era de făcut? Să laşi colhozul în care ţi-ai pus toată vlaga puterilor şi pe care, în sfârşit, îl vezi scos la liman?
Cine avea dreptul să-i ceară aşa ceva?
I-a cerut-o propria conştiinţă. Era linia neclintită a consecvenţei sale: dacă nu eu, dacă nu tu, atunci cine?
A dat consimţământul, pleca la "Căinari".
Mai greu a fost să-i convingă tot el pe colhoznici ca să-l elibereze. Se ţineau de el cu amândouă mânile. Se pot spune lucruri sentimentale, cum îl implorau tinerii cu lacrimi în ochi, să rămână, cum îi mulţumeau că i-a învăţat a trăi. Căldura acestei recunoaşteri a purtat-o el în inimă până la urmă.
La "Căinari" directorul a început din nou să caute piatră şi var şi lemn şi materiale pentru acoperiş. Lutul pentru lampaci era mai la îndemână. Cu zidirea grajdurilor a trebuit să mai aştepte, pârghia de început aicea era alta. Trebuiau strânşi muncitori sub un acoperiş oricât de primitiv şi de vremelnic, trebuia găsită cheia de legătură cu oamenii. A luat-o, va să zică aicea de la început. Era luptă? Era o măcinare încruntată a puterilor, talentului şi chiar a încrederii în sine. Va putea reclădi voinţa şi nădejdea răsplătită din inima oamenilor? Răspundea pentru toate cu pilda muncii, cu sclipirea din adânc a devotamentului său.
S-a adunat un activ în jurul directorului. S-a adunat nu aşa cu una cu două cum e uşor de scris şi de citit. A fost şi aici greul - greului. Destul să spun că în camera sa de lucru întâia iarnă îngheţa apa în căldare. Dar despre asta directorul tăcea, nu se jeluia. Deşi zilnic încercat cu cleştele necruţării, el stăpânea situaţia cu gândul cumpănit, o domolea cu bărbătească voie bună şi mai ales cu un fel al său de a râde copilăreşte sincer şi molipsitor. A lucrat aşa impunându-şi mai presus de toate sie-şi datoria şi autodisciplina. Rezultatul a venit încet dar real şi netăgăduit ca şi la Marianovca.
Şi a trebuit iarăşi, după alţi ani de gospodărire, să plece şi de aici. Pleca în felul său tăcut, petrecut de înţelegerea şi de marea stimă a oamenilor. Lăsa pe loc o viaţă colectivă închegată, cu ramurile de producţie în progres real, iar în casa cu bani - un venit care se cifra, după câte îmi amintesc, aproape de milion.
De data aceasta pleca, chemat la lucru în Chişinău, se întorcea acasă vasăzică. Era numit instructor la Comitetul Central al PCM.
Peste alţi doi ani, în 1960, e chemat iarăşi de frământul rodnic şi de sevele materne ale pământului. Pleacă la Truşeni, ales ca preşedinte al colhozului "Miciurin", colhoz, care avea de acum faimă bună, câştigată prin bogăţii de struguri, cireşe, grâne şi vitărit. Gospodăria complexă cu un potenţial de rodnicie şi de valoare socială colosale, îi cerea acum înţelegerea şi talentul făuritor pentru noile orizonturi. Prin ceea ce făcuse până acum Precup îşi crease o autoritate recunoscută. Şi colhoznicii din "Miciurin" şi l-au ales în fruntea colectivului şi a imensei gospodării, ştiindu-i de acum caracterul şi valoarea nedezminţită de om şi de specialist.
Despre colhozul din Truşeni, ca şi despre preşedintele său, gazetele au tipărit multe pagini de analiză şi de afirmare. Au scris gazetele despre şcoala exemplară a gospodăriei colective de aici. Colhozul devenise, cu drept cuvânt, aşezământ de cinste şi de pilduire în viaţa nouă a republicii. Zeci şi zeci de grupe ştiinţifice, academicieni, jurnalişti, oameni de peste hotare, prieteni sau neprieteni, se opreau în podgoriile şi livezile de aici, priveau la viaţa oamenilor, le socoteau veniturile, vizitau spitalul, scolile de copii. Şi toţi încheiau vizita cu o întrebare nelipsită. Cum aţi dovedit să faceţi aceasta?
Despre "cum aţi dovedit" putea răspunde orice truditor, părtaş al acestei pilduitoare aşezări colhoznice. În fiece răspuns veţi găsi, rostit cu mândrie tovărăşească, numele preşedintelui. Era încărcat şi de griji obşteşti mult mai largi, dincolo de cuprinsul satului. Îi fusese decernat de acum al doilea ordin Lenin şi steaua de Erou al Muncii Socialiste, era membru al CC al PCM, purta multe alte sarcini de cinste şi de răspundere. Îşi îndeplinea misiunea încredinţată de colectiv. Despre creşterea şi dezvoltarea înţeleaptă multilaterală a gospodăriei din "Miciurin" s-au scris monografii şi s-au publicat pagini multe în presă.
Totuşi pun şi eu aici întrebarea nelipsită.
Cum dovedea să înfăptuiască toate acestea? Cum şi-a croit calea de făurire materială şi socială din depărtatul colhoz "Steaua Roşie" şi până la gigantul cu renume unional din Truşeni? Da, au fost investiţii materiale care cereau înţelegere, talent de gospodar, simţ al noului şi al făuririi progresiste. Asemenea virtuţi le avea preşedintele din plin. Dar eu ştiu un factor al fiinţei sale, care dăinuia, stăpânindu-i gândul şi inima, ca un impuls vital în toate actele trăirii. Poate că acest factor îi cataliza în adânc şi-i arcuia în strălucire de metal toate puterile şi capacităţile făuritoare. Era nobleţea bărbătească a cinstei, corectitudinea morală, consecvenţa indestructibilă dintre cuvânt şi faptă. Cred că anume prin aceasta însufleţea el în primul rând conştiinţele şi organiza încrederea oamenilor. Peste tot unde a lucrat, se strângeau în jurul său cei mai de nădejde şi mai devotaţi tovarăşi. Creşteau, se întăreau cadrele tot mai mult, ridicate la marea demnitate a muncii colective. De aici venea susţinerea, entuziasmul şi puterea de făurire. Pilduitor între ei era presedintele.
Aşa a fost, de când îl ştiam, şi pentru noi toţi, prietenii lui. Încă în anii studenţiei, în activitatea ilegalităţii comuniste, el era un adevărat etalon al corectitudinii şi devotamentului. Vorbea puţin şi niciodată nu rămânea în intârziere cu fapta. Au fost destule cazuri când trebuia să alegem un tovarăş de excepţională tărie morală pentru misiuni de răspundere şi de primejdie. Nelipsit atunci, printre cei mai indicaţi, era şi el, tovarăşul Volodea.
Purta aceste calităţi ca pe un dar străluminat al naturii sale. Când a căzut cu inima răpusă la locul său de muncă, oamenii l-au plâns ca pe un frate. A fost un adevărat fecior eroic al poporului, întruchipare a curăţeniei morale leniniste. Şi astăzi ne amintim şi vorbim despre el cu aceeaşi nestinsă căldură şi stimă. Căldura tovărăşească şi înalta autoritate morală, care nu se uită, sunt daruri foarte rare şi scumpe. Ele se plătesc în tot lungul vieţii cu întregul izvor de lumină, pe care îl porţi în suflet şi-l dăruieşti oamenilor. Aşa cum a făcut fără odihnă, până la urma cea din urmă, tovarăşul nostru, comunistul Vladimir Precup.

25.VII.1985

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Precup Vladimir (prietenul cel mai apropiat al lui Andrei Lupan, coleg de facultate)