art. "Popas al memoriei" (despre popasul în orăşelul Badenweiler unde A.P.Cehov şi-a petrecut ultimele zile din viaţă) (text preluat din materialele pregătite pentru publicare)

revista "Orizontul", Chişinău	12.1984
art. "Popas al memoriei" (despre popasul în orăşelul Badenweiler unde A.P.Cehov şi-a petrecut ultimele zile din viaţă) (text preluat din materialele pregătite pentru publicare)
	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-16 23:28:54

POPAS AL MEMORIEI

Vreau să povestesc ceva despre o casă cu rosturi legate de memoria noastră, din îndepărtatul orăşel străin Badenweiler. E casa-hotel Eckerlin. Astfel se numeşte astăzi locul cu aşezământul sanatorial, unde şi-a petrecut ultimele zile şi şi-a înfruntat ceasul suprem Anton Pavlovici Cehov.
Venise aici la renumita climă din regiune, istovit de boala crâncenă, care continua să se agraveze. Se supusese insistenţei medicilor, nutrind, probabil, nădejdea adânc chemătoare a vindecării. Poate că spera la efectul unor îmbinări de factori fără nume din virtuţile tainice ale naturii. Cine ştie... El însuşi medic, cu experienţă de valoare excepţională, înţelegea poate că încercarea nu se sprijină atât pe ştiinţă, cât pe iluzia unui miracol. Oricum, trebuia să susţină şi să încheie în faptă şi nădejdea aceasta. Era, de fapt, ultima şansă...
Se ştie ce a urmat. Realitatea s-a dovedit a fi vitregă şi necruţătoare. Deznodământul fatal a venit în noaptea de 15 iulie 1904, când nu avea nici 45 ani împliniţi. Pleca, lăsând o operă literară, care pătrunsese de acum în adânc şi îmbogăţea, reînnoind-o, marea cultură a lumii.
În 1960 am fost prin acele locuri. Am avut prilejul să vorbesc cu oameni şi să aflu mărturii legate de vechile aspecte ale dramei. Unii dintre cei cu care am stat de vorbă îl cunoscuseră pe Anton Pavlovici şi au fost în preajma-i până în ultima clipă. Socot că aceste mărturii merită să fie consemnate. Le propun cititorilor.
Descifrez pagini de blocnot dintr-o călătorie prin Republica Federativă a Germaniei. Eram o delegaţie de trei scriitori sovietici cu Mihail Stelmah din Ucraina şi cu eminentul om de litere Ivan Anisimov, pe atunci directorul Institutului de literatură universală "Maxim Gorki", - şi venisem încoace pentru a lua contact cu oamenii de creaţie, a lua cunoştinţă de activitatea cercurilor culturale din RFG, conform unei înţelegeri bilaterale.
Astăzi, spre regret, tovarăşii mei de echipă nu mai sunt în viaţă. Mă gândesc că poate au publicat şi ei însemnări despre acea călătorie. Eu n-am întâlnit aşa ceva, deşi le urmăream şi le cunoşteam scrisul în de aproape. Am avut prilejul, după ce ne-am întors acasă, să ne întâlnim destul de des, vorbeam, bineînţeles, despre amintirile noastre comune şi dacă vre-unul ar fi scris sau publicat, cred că aş fi ştiut-o oricum. Profesorul Anisimov, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Uniunii Sovietice, a făcut un raport de informaţie la Comisia de Legături cu Străinătatea de la Uniunea Scriitorilor. Acesta e posibil că s-o fi păstrând undeva, prin fondurile de arhivă.
Călătoria noastră a durat aproape patru săptămâni. Itinerarul vizitelor, extrem de încărcat, cuprindea printre altele şi o direcţie pe valea Rinului, în sus, spre izvoare. Pe o altă pantă, în aceiaşi regiune, din coastele de piatră ale masivului Schwarzwald /Pădurea Neagră/ izvorăşte murmurul de început al Dunării. Seara târziu soseam în orăşelul Freiburg, unde ne aşteptau, strict programate, numeroase întâlniri şi vizite de rigoare. Noi, cum se cere în asemenea ocazii, ne stăruiam să împlinim prevederile conştiincios şi cu randament maxim pentru misiunea noastră. Lucrurile, de altfel, prezentau pentru toţi un interes mereu viu, de importanţă lămuritoare netăgăduită. Atmosfera totuşi devenea adesea destul de încărcată, de multe ori Programul se complica pe neaşteptate. Cu toată bunăvoinţa eforturilor noastre, echipa se afla de acum în vădită întârziere. Trebuia recuperat o bună parte din deficitul de timp ce se tot acumula şi-i băga în panică pe însoţitorii noştri. Mai ales că cei care ne întâlneau la faţa locului nu erau întotdeauna animaţi de încredere şi bunăvoinţă. Se nimereau fel de fel de oameni şi de instanţe, dar nu despre asta e vorba aici.
În hotel, abia pe la miezul nopţii, a trebuit să facem un fel de "volantă" cu noile gazde, ca să punem la cale împlinirea neştirbită a zilei următoare. Aici lucrurile au luat o întorsătură cu totul nouă; pedantismul şi punctualitatea renumită a gazdelor s-au văzut puse la grea încercare. Profesorul Anisimov a cerut o hartă a regiunii /aveam, de fapt, cu noi fiecare câte una, de utilitate turistică/ şi a început să o cerceteze. Vorbea nemţeşte, aşa că s-a adresat direct gazdelor.
- Unde se află orăşelul Badenweiler?
Era pe acolo, prin Pădurea Neagră, la vre-o 30-40 kilometri sud-vest de Freiburg. În itinerarul nostru nu fusese prevăzut. Nimeni nu ştia ce ne lega pe noi de acele locuri. Totul fusese măcinat şi acoperit sub atâtea decenii şi cataclisme, încât lucrurile trebuiau dezgropate din uitare ca de sub straturi geologice. Profesorul ne-a lămurit despre ce este vorba. Ajunsesem lângă o răspântie unde indicatorii ne chemau într-o singură direcţie. Bineînţeles, faptul a devenit dorinţa imperioasă a întregii noastre delegaţii. Nemţii ne ascultau întâi nedumeriţi şi contrariaţi. Când au început a înţelege că e vorba de încălcarea cam pe o zi întreagă a programului stabilit, s-au alarmat la culme. Ce-i de făcut? Imposibil!..
Profesorul le-a arătat punctul pe hartă şi a început să le expună cu sublinieri şi accentuări insistente cerinţa noastră. A reuşit să-şi impună argumentul şi să fie înţeles. De altfel, trebuie spus, gazdele care erau de faţă au pătruns degrabă în temeinicia argumentului nostru. L-au şi acceptat, schimbând exclamaţii de reproş mai mult la adresa lor proprie.
- Cehov... Cehov...
Dar totul era de acum pregătit în alt plan. Pentru a doua zi eram aşteptaţi în diferite instanţe, la întâlniri anunţate, la ore precise. Au început a suna telefoanele. Se transmitea pe fir neaşteptata întorsătură a lucrurilor. Până la urmă însoţitorii noştri oficiali au reuşit să pună totul la cale în ordinea cerută de noi. Au răsuflat uşuraţi şi ne-au comunicat rezultatul convorbirilor ca pe o felicitare.
Trebuie să recunosc, în sinea mea îi mulţumeam profesorului Anisimov, pentru că anume datorită lui n-am ratat acest unic prilej memorabil. Se putea, oare, într-adevăr?.. Se putea să ajungem până acolo, venind peste atâtea vremuri şi hotare, să cercetăm mii de kilometri şi să ne atingem de acele orizonturi fără a le sesiza? Acolo doar, cale de mai puţin de un ceas, era locul acela înscris de soartă în memoria culturii şi a geniului popular nestins. Un asemenea prilej e o adevărată străluminare unică, ce nu se mai repetă.

II.

A doua zi, pe la orele 10 dimineaţa, micul autobus cu care am făcut toată călătoria de-a lungul şi de-a latul ţării, intra în Badenweiler. E un orăşel nemţesc tipic de regiune balneară, pe coasta poalelor de miază-zi ale Schwarzwald-ului. Ghidul ne-a arătat spre apus: la depărtare de mai puţin de zece kilometri se vede Franţa. Aşezarea burgului e relativ modestă şi liniştită, ni s-a spus că numără la vre-o 6000 de băştinaşi, la care se adaugă cam tot atâţia străini veniţi la băi, în sanatorii. E într-adevăr un loc de rară frumuseţe, cu clima moale şi cu luxuriantă vegetaţie submontană.
Am început a căuta casa care ne interesa, după nişte date destul de sumare. Profesorul Anisimov ştia că se numeşte "Vila Frederic". Cei de aici mai toţi spuneau "Federiche". A trebuit să cercetăm o bună bucată de ceas până am aflat că numele acesta fusese schimbat. Astăzi totul aparţine familiei Eckerlin, care trăieşte în ea. Acolo am dat de firul lucrurilor. Ni s-a dat o altă adresă, unde locuia fiul acelui doctor, care i-a fost medic curant lui Anton Pavlovici. Pe acesta nu l-am găsit acasă, ne-a primit soţia lui, care ne-a orientat şi ea cât a putut. Am aflat alte adrese şi indicaţii care ne-au ajutat să ne lămurim. Vila pe care o căutam a fost vândută şi, odată cu trecerea la noul stăpân, căpătase altă numire. De altfel, în acea vilă bolnavul a stat foarte puţin. S-a instalat pentru lecuire în hotelul "Sommer", care aparţinea aceluiaşi proprietar şi care astăzi se numeşte "Hotelul Eckerlin".
Medicii şi personalul de aici ne-au arătat o placă memorială instalată pe perete la intrarea de la etajul doi.

Hier lebte
Anton Tschechow
im Juli 1904

În iulie 1904 aici a trăit Anton Cehov.

Sunt două camere mari, cu balcon şi ferestre însorite. Aici s-a instalat în sfârşit scriitorul împreună cu soţia Olga Leonardovna Kniper-Cehova. Zic în sfârşit, pentru că a mai fost la început un hotel "Roemerbad" apoi pomenita vilă, pe care a trebuit să le părăsească pentru a se opri aici, sub îngrijirea doctorului Schoerer.
Orăşelul pe atunci nu mai era indicat pentru boala lui Anton Pavlovici, avea clima prea umedă. Sanatoriile se specializaseră în alte direcţii de tratare. Sosirea în localitate a fost o greşeală ireparabilă pe care au înţeles-o degrabă şi medicul şi bolnavul.
Un holul larg, sclipind de curăţenie, la prima scară ni se arată o bancă din lemn masiv. E cea de atunci - aici se oprea să se odihnească El înainte de a se ridica în cameră.
Ni se vorbeşte despre o suită întreagă de evenimente care şi-au întipărit urmele pe aceste cărări ale memoriei.
În 1908 a fost descoperit aici un monument în bronz al marelui scriitor - bustul aşezat pe un postament de granit. Iniţiatorii şi colectorii mijloacelor pentru monument au fost artiştii de la MHAT. Au sosit la ceremonia oficială Olga Leonardovna, C.S. Stanislavski şi alţii. Am văzut gazete ale vremii, păstrate cu grijă, unde se descrie cu entuziasm evenimentul:
"În zilele astea orăşelul nostru şi-a schimbat aspectul său nemţesc tradiţional. La fiece pas auzi vorbindu-se ruseşte. E în plin triumf frumuseţea şi eleganţa rusă... Au fost zile minunate, care pentru multă vreme vor rămâne în inima noastră, a participanţilor".
Gazetele mai scriu încă despre o întâlnire solemnă, în iulie 1914, "când poporul rus şi cel german au comemorat 10 ani de la moartea marelui scriitor".
Încă odată: se ştie ce a urmat. La 1 august, după două săptămâni, Germania declară război Rusiei. Foarte curând, din înaltă poruncă de stat, monumentul a fost pângărit, bustul de bronz a fost dărâmat de pe soclu şi trimis în furnale. Trebuia metal pentru armament.
Postamentul de granit a străjuit aşa mutilat, vreme de câteva decenii, în parcul oraşului, pe panta de miază-zi a unei mici ridicături. Era ca un fel de bancă retrasă şi umbrită de copaci.
Restabilirea monumentului, cum ni s-a spus, întâmpina greutăţi de ordin local utilitar; pentru renumele balnear, de însănătoşire, apărea un risc. Se temeau edilii să nu fie aceasta o mărturie nedorită. Totuşi, trei ani mai târziu după vizita de care vorbesc, gazetele au comunicat că a fost instalată acolo o placă de granit. Inscripţia s-ar traduce astfel:
"Bunului doctor şi om de omenie, marelui scriitor Anton P. Cehov". Urmează locul naşterii şi al morţii, cu datele respective.
Nici placa de marmoră albă de la "Park-Hotel" n-a avut linişte. Ni se spune că la începutul războiului hitlerist împotriva Uniunii Sovietice, o femee, frau Gertrud Glaese, a scos placa şi a tăinuit-o într-un loc ştiut numai de ea. A scos-o după prăbuşirea ciumei hitleriste. Acum, cum am spus, aşezată la locul ei, placa străjuieşte memoria scumpă pentru noi toţi.

III.

Am încercat să vorbim cu unii bătrâni băştinaşi, care poate şi-ar fi adus aminte, dar puţinul ce l-am aflat de la aceştia nu aducea nimic nou şi vădit. Doctorul Schoerer, curantul, murise cu şase ani în urmă. Nu mai era nici feciorul acestuia, care poate ar fi ştiut ceva măcar din auzite.
Am avut şansa să o aflăm pe fiica doctorului, care, cu mult mai tânără, aflase despre evenimente abia mai târziu, de la părinţi. Ea ne-a dat o indicaţie dintre cele mai preţioase.
În Freiburg, pe strada Maria Teresa, N 3 trăieşte mama sa, soţia doctorului Schoerer. Era singurul martor viu, cunoscător al faptelor reale. Trebuia neapărat să vorbim cu bătrâna.
Ne-am despărţit de locurile acelea târziu, înspre seară. Rămasul bun a fost destul de călduros: ştiam că ele păstrează totuşi mărturii omeneşti şi relicve scumpe nouă.
Dacă îmi aduc bine aminte, la întoarcere am reuşit să facem şi o întâlnire dintre cele înscrise în vechiul program. În acest timp însoţitorii de gazdă au stabilit legătura şi au convenit pentru o vizită de un ceas la soţia doctorului. Ni s-a spus că e suferindă şi nu primeşte pe nimeni, dar cu noi a consimţit să stea de vorbă.
A doua zi eram în faţa uşii indicate cu traducătorii şi cu însoţitorul oficial nelipsit, în total şase oameni. Acesta din urmă s-a stăruit chiar să ne găsească un preafrumos buchet de azalee proaspete, lucru nu chiar atât de uşor de realizat la jumătatea lui decembrie. Am glumit în de noi că se stăruie să îndrepte scăparea din program: înţelegea acum cât e de însemnată pentru toţi această vizită.
Ne-a deschis, întâmpinându-ne cu un zâmbet de salut, însăşi stăpâna casei. Se mişca uşor, chiar destul de sprinten, vădind deschis un fel de bunăvoinţă însufleţită. Era o bătrânică firavă, albă, cum se zice, într-adevăr ca zăpada şi distins-delicată în gesturi şi în ţinută. A fost prima impresie care ne-a cucerit. Ne-am lămurit situaţia, bucurându-ne de-a binelea, când ea a început să ne vorbească într-o curată şi corectă limbă rusă. "Limba lui Cehov!" - a exclamat profesorul.
O chema Elizaveta Vasilievna, tatăl ei fusese şi el doctor în Moscova. Îşi aducea aminte şi adresa casei părinteşti, pe Sadovaia, aproape de "Kurskii voczal". Numărul nu şi-l amintea. Se măritase cu doctorul şi venise aicea la sfârşitul veacului trecut, instalându-se cu lucrul la Badenweiler.
Soţul ei a înţeles de la început că Anton Pavlovici se afla în pragul dezastrului şi că nimerise într-un climat contraindicat, mai umed decât s-ar fi cuvenit. Dar era de acum prea târziu. L-au îngrijit pe bolnav atât cât se mai putea. Se stăruiau amândoi să o susţină moraliceşte şi pe Olga Leonardovna. Bătrâna a mărturisit, că ea însăşi e o cititoare înflăcărată a marelui scriitor. Ne-a vorbit despre el cu pietate şi cu admiraţie sinceră. Mai ales reuşise în tot timpul cât a durat drama să lumineze valoarea umană şi tăria de suflet a bolnavului. Vorbea cumpănit, cu frânturi de rememorare adâncă, despre înţelepciunea şi delicateţea lui, despre discreţia bărbătească şi nemărginita sa omenie. Deşi boala avansa nemilos, el nici o dată nu şi-a încălcat cumpăna şi stăpânirea de sine. Până în ultima clipă mai susţinea parcă pe ceilalţi, ferindu-şi de ochii lor suferinţa proprie.
Ne-a repovestit şi ea cele ce auziserăm de acum acolo, în orăşelul din munţi. Şi asta avea însemnătate pentru noi: ne-am convins că prin spusele ei putem verifica veridicitatea lucrurilor.
În ziua fatală a fost de faţă împreună cu soţul ei. Numai în ultimul moment Anton Pavlovici a arătat că înţelege şi primeşte deznodământul.
- Ia umiraiu.
Pe Olga Leonardovna a luat-o apoi ea la ei acasă. Au organizat prohodul după datină, în capela de acolo, cu un preot adus din Baden-Baden.
Acestea toate ni le-a povestit pe îndelete, întorcându-se şi corectând amănuntele cu grijă şi chiar cu pietate.
Păstra la ea şi fotografiile lui Anton Pavlovici, a soţiei şi a lui Stanislavski.
Mai bine de două ceasuri a durat convorbirea şi bătrâna nu obosise.
Era poate o răscolire şi din bogăţiile sufletului ei.
Ne-am luat rămas bun şi am vorbit încă mult între noi despre toate câte le aflasem.
Am înţeles încă o dată puterea vie a marelui creator, care a pătruns şi durează căi de adevăr în largul lumii. Îşi împlineşte menirea.
Era ca de faţă cu fiinţa şi cu geniul său, care se apropie de oameni, înţelegându-i şi înnobilându-i.