|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 1976 |  |
|
| art. "Setea de la Mălăieşti" (despre munca grea de irigare a grădinilor) (text preluat din materialele pregătite pentru publicare) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
SETEA DE LA MĂLĂIEŞTI I Din primăvară, de când tot trec pe drumul de aici de pe vale, de-a lungul unei uriaşe albii de pământ din coasta Nistrului, mă întâlnesc zilnic cu o aprigă îngrijorare, care stăpâneşte parcă deopotrivă în fire şi în faptele oamenilor. E setea. Între digul înalt ridicat pentru a stăvili apele la revărsare şi coasta priporoasă a dealului cu nuci şi cu vii, pe o largă lăsătură naturală, adaptată şi îngrijită de oameni, s-a întemeiat împărăţia modestă dar plină de griji a legumelor. Pătlăgele roşii, pătlăgele vinete, curechi, dovlecei, morcov, ceapă; chiperi borcănoşi (de-acum se numesc dulci şi nu mai sunt nici borcănoşi pentru că-s lunguieţi) şi încă fel de feluri de zarzavat trebuitor numaidecât la masa omului, toate cresc aici în posteţi geometrici, pe rânduri drepte la distanţe egale ca să fie îndemână a le lucra cu maşinile. E o rânduire de parcele mari trasate de-a lungul văii, începând de la marele cot nistrean care aşa se şi cheamă. Cotul văii, pâna în jos sub vatra Corjovei unde începe colhozul vecin. Toate cer lucru neîncetat, greu şi migălos, de la răsadul din primăvară până la culesul cel din urmă de sub brumele toamnei. Oamenii din partea locului, deprinşi din bătrâni cu grădinăritul, împlinesc după pravilă toate muncile mari şi mici, ţinându-se în pas cu vremea, după sfatul dat de specialişti şi după normele ştiinţei agronomice de astăzi. Dar dintre toate grijile cele multe şi nesfârşite, una mai mare şi mai fără capăt stăpâneşte aici toată vara întrecându-le pe celelalte. E apa. Trebuie potolită zilnic setea fără cunten a plantelor şi a pământului. Trebuie udată grădina, rând cu rând şi postată cu postată pe toată durata vegetaţiei. Nu trebuie să lămuresc ce înseamnă udatul la vreme pentru văile acestea încărcate cu legume. Mărturisesc numai că, aflându-mă aici, grija apei, încetul cu încetul şi în fiecare zi tot mai mult, m-a cuprins şi pe mine ca o cerinţă poruncitoare şi nestăvilită. Niciodată n-am simţit atât de concret şi aprig ce înseamnă setea pământului, ca în faţa acestui pestriţ masiv grădinăresc din valea Mălăieştilor. Nu, nu e prăpădenie. Nici nu e vorba de primejdia secetei care se năpusteşte uneori asupra locurilor noastre, pârjolindu-ne semănăturile. În privinţa ploilor anul plugarilor trece destul de normal. Se abat din când în când ploi bunicele şi peste albia asta din valea Nistrului. Totuşi setea domneşte aici ca o stăpână neadormită. Azi a plouat, mâine-poimâine plantele şi pământul cer din nou vlagă. E ca o lege a vieţii de fiecare zi. Apă! Cu porunca asta îl întâlnesc legumele pe grădinar de cum se arată geana zilei până se întunecă de înnoptat. Şi nimeni nu înţelege, nu simte şi nu răspunde pentru asta mai mult decât el, grădinarul. Asta m-a făcut şi pe mine să descopăr parcă din nou greul muncilor pe care îl poartă cu osârdie necurmată breasla asta ţărănească. Se poate spune că trăiesc şi îşi împlinesc truda după legea apei. Apa, udatul la vreme, setea cea netrecătoare a pamântului şi a plantelor!... Toate celelalte osteneli şi înfăptuiri la soroace sunt legate de împlinirea acestei datorii. II Ne-am deprins a vorbi şi a scrie despre muncă într-un mod general şi chiar spectaculos. Alegem locurile mai arătoase, dezvăluim fapte care bat la ochi, rostim vorbe care încântă auzul. Zicem livadă cu obrajii merelor rumeni, cu văzduhul înmiresmat, podgorii cu struguri de chihlimbar, crame cu butiile pline de rubin... E drept ca bogăţiile astea să fie cântate cu meşteria darului poetic şi împodobite cu zugrăveli sărbătoreşti. Ele doar ne fac renume şi ne ridică fala republicii. Şi în scris intră parcă mult mai uşor şi se cer pomenite în versul de la petreceri. Dar iată, stau acum în faţa unei mărturii de trudă grea, necurmată, pe care o cer zi şi noapte vetrele astea întinse, împotmolite în glodul rodniciei, pentru ca să crească tomatele, vinetele, chiperii borcănoşi, ceapa, morcovii, curechiul şi multe alte bunătăţi fără de care masa omului nu e masă. Vorbesc cu brigadierii, cu echipele de prăşitori, cu cei care se ţin cu chimia insecticidelor şi a fungicidelor ca să apere culturile de boli, de omizi şi de alte blestemate gângănii, vorbesc mai ales cu cei care umblă cu pantalonii suflecaţi printre rânduri şi aranjează ţevile pentru ca să primească grădina apa vieţii şi a rodniciei sale. Acest soi de muncă nu prea intră în cântece. Dar el măsoară o virtute ţărănească pe cât de tăcută şi modestă pe atât de plină de osârdie, pricepere şi răspundere a fiecărui om. Încordarea zilnică de muncă a acestor bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, are o faţă deosebită. E răspunderea concretă care se controlează la fiecare pas nu cu vorba ci cu viaţa plantelor şi cu rodnicia deplină a pământului. Dacă n-ai împlinit munca astăzi, mâine e prea târziu, sorocurile sunt aspre şi grabnice. E un examen înalt de pricepere şi vrednicie gospodărească. Se verifică virtuţile reale ale conducătorilor, ale specialiştilor, ale celor care conduc maşinile speciale şi ale celor mereu nelipsiţi, aplecaţi asupra fiecărei plante cu sapa şi cu mâinile bătătorite. Cultura asta cere toate virtuţile meşteşugăreşti. Pe lângă toată mecanizarea nouă, cere osârdia şi mâinile acestor femei, care sunt nelipsite şi la prăşit, şi la plivit, şi la sorocurile rânduite ale culesului. Astăzi aici se simte voia bună ţărănească şi mulţumirea de rezultatul multaşteptat al trudei: a sosit timpul culesului. Va ţine îndelung şi se va tot repeta ca un ritual zilnic până în adâncul toamnei. S-au instalat adăposturile sumare, unde se petrec operaţiile de asortare şi ambalare. Sunt de faţă, bineînţeles, socotitorii cu registrele respective, cu cântarele mereu în lucru. Coşuri, lăzi, căruţe, maşini adună kilogramele, centnerele, tonele pentru a le încărca şi transporta apoi pe adrese cunoscute. Totul e cântărit, totalizat, înscris în registre. Kilogram cu kilogram, centner cu centner, tonă cu tonă, roada grea şi grabnică a acestor multe zeci de hectare. Se adună totul, se rotunjeşte planul, se sporeşte supraîmplinirea vechilor prevederi. Dar grădinăritul e grădinărit. Tot culesul, legumă cu legumă, se face aplecându-te lângă fiece tufă, alegând plodul copt unul câte unul, luându-l cu mâna, o dată, de două ori, de o sută, de o mie, de o sută de mii de ori. Se apleacă astfel, de atâtea ori culegătoarele neobosite, adunând tonele, încărcând camioanele, aprovizionând bazele comerţului de legume. Se va face la urmă totalul definitiv, pe întregul an. Vor fi cifre pe care e greu a le citi; în expresie de centnere şi chiar tone se înscriu numere de mărime astronomică. Şi fiecare gram a trecut de câteva ori pe mâna trudei; a fost ales, pipăit, simţit viu de degetele culegătorilor. Merge culesul în conveier, la soroace, după parcele şi după specii. Dar grădina e grădină: merge udatul după fiecare cules, pentru că cer apă de băut toate hectarele şi toate miile de kilograme de legume ale culesului de mâine şi de poimâine. Şi tot aşa până la brumele din toamnă. III Irigatul a devenit o mare şi complexă problemă tehnică şi ştiinţifică. Brigadierii îmi spun de fel de fel de sisteme şi aparate. Aicea la ei, e unul "Sigma". Dar sunt şi altele. Sunt şi mai bune. Sunt mai noi şi mai vechi, unele cu randament mai mare, altele mai puţin productive, dar toate legate cu oamenii într-un efort uriaş de susţinere şi de sporire a roadelor. Motoarele stau înfipte în cuiburi anume, pe malul Nistrului. Aproape că n-au răgaz. Numai în toiul zilei, când soarele arde prea tare, încetează lucrul, căci udatul pe zăduf dăunează culturilor: le opăreşte şi le asfixiază. În schimb încep munca din toiul nopţii, iar seara o continuă până se vede târziu. Duruie în cuiburile lor de pământ ca într-un adăpost de luptă. Sug apa Nistrului, o pompează pe ţevi şi o distribuie prin împroşcătoare mecanice departe în largul grădinii. Ţăcănesc ritmic ziua şi noaptea cu energia lor neostenită, de care au grijă motoriştii. Bat parcă numărând înghiţiturile hulpave de vlagă pe care o trimit ca să potolească setea pământului. Setea roadelor din grădină. E drept că ieri a dat pe aici o ploaie bună. Dar astăzi, sau cel mai târziu mâine, legumele cer din nou apă. Aşa e felul lucrului. Şi pământul aici e lacom de udeală, nerăbdător la uscăciune. Asta o ştiu prea bine toţi oamenii locului. Cu atât mai mult o ştiu legumarii, brigadierii, agronomii, motoriştii şi toţi cei legaţi cu munca şi cu răspunderea asta. Cad pe largul văilor nistrene ploi sorbite cu motorul din apa nesecată a râului. Zeci şi zeci de uriaşe aripi răcoritoare flutură în aerul de vară. Sunt aripi de curcubee, aducătoare de rodnicie. Şi nu numai aici pe valea de la Mălăieşti. Dincolo în colhozul "Suvorov" din Pererâta şi mai jos de Dubăsarii-Vechi în colhozul "Kirov" şi încă mai departe, în sus şi în jos pe Nistru, flutură deasupra grădinilor aripile purtătoare de viaţă ale curcubeelor de vlagă. În largul republicii, pe toate drumurile care o cuprind, te întâmpină ca un salut înfiorat de prospeţime, realitatea truditoare a ploilor ridicate de mâna omului. Apa Nistrului, a Prutului, a Răutului, a Ghidighiciului, a iazurilor mari şi mici din toate satele, flutură argintul rodnic în şuvoaie spulberate peste faţa însetată a pământului. Adapă grădinile, livezile, păşunile şi celelalte ogoare aducătoare de hrană. Potoleşte setea plantelor, îndreaptă regimul ploilor şi al umidităţii naturale. Dăinuieşte o vorbă veche plugărească, chemându-i într-un fel la sfadă pe agronomi şi specialişti. Zice că toată ştiinţa e bună şi ploaia artificială şi irigaţiile, dar ca să fie roadă trebuie numaidecât un an ploios, trebuie ploaia aceea bătrânească, care face pâinea. E cam greu să contrazici o asemenea înţelegere bazată pe multă experienţă reală şi neînduplecată. Dar acum gândindu-mă la munca grădinarilor şi la setea de la Mălăieşti, înţeleg bine că vechea istorie poate avea o altă faţă de adevăr. Bineînţeles, că pentru rodnicie ploile sunt izvorul cel mai dorit şi mai binecuvântat. Dar, iată, anul acesta au fost ploi, nu prea dese, dar destule pentru ca să nu fie socotit an de secetă. Au venit unele bunicele şi pe aici, prin Cotul văii în grădinile despre care vorbesc. Şi totuşi roada de astăzi, aicea, nu este a ploilor, ci a oamenilor. Ploile şi-au făcut rostul când le-a fost dat, dar ele ar fi însemnat cu mult mai puţin dacă nu era apa Nistrului. Rodnicia a fost sporită de meşterii neosteniţi din brigăzile de legumărit ale lui Serafim Temciuc şi ale lui Petru Temciuc. Ploile ar fi însemnat prea puţin fără adăpatul zilnic al plantelor la care au muncit motoriştii, prăşitoarele şi agronomii şi mai ales aceşti flăcăi desculţi, umblând cu pantalonii suflecaţi până mai sus de genunchi şi instalând ţevile sistemului de irigare. Anume ei au hotărât sporul şi calitatea roadei. Ei mai au a răspunde de ea până târziu hăt la sfârşitul sezonului, în toamnă. Munca acestor meşteri şi a tuturor celor ca ei din satele Moldovei înscrie zilnice fapte hotărâtoare în rodnicie, în împlinirea planurilor. Despre ei ne vorbesc maşinile încărcate cu bunuri grădinăreşti, care duduie pe toate drumurile ţării. Şi salutul lor îl ridică plin de bunăvoia faptelor acele largi aripi de vlagă întinse peste văile şi peste câmpurile republicii. Lor să le adresăm deci şi salutul nostru de solidaritate tovărăşească. |