art. "Veacul lui Moş Trifan" (despre darul de povestitor al lui moş Trifan Baltă - 03.08.1876-19.01.1960) (text preluat din materialele pregătite pentru publicare)

Ziarul "Viaţa Satului", Chişinău	1976
art. "Veacul lui Moş Trifan" (despre darul de povestitor al lui moş Trifan Baltă - 03.08.1876-19.01.1960) (text preluat din materialele pregătite pentru publicare)
	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-17 00:15:55

VEACUL LUI MOŞ TRIFAN

S-au împlinit de curând o sută de ani din ziua naşterii lui moş Trifan (3 august 1876-19 ianuarie 1960). I se cuvine bătrânului mai mult decât o simplă amintire a celor care l-au cunoscut. În cartea rămasă de la el "Poveştile lui moş Trifan" trăieşte o adevărată bogăţie folclorică moldovenească. Se va găsi cândva unul dintre noi care să deschidă această carte pentru a o cerceta cu o înţelegere mai trează şi mai grijulie?
Moşneagul stăpânea un dar neîntrecut de fantezie modelatoare şi comunicativă, care dăinuieşte şi acum ascuns în poveştile sale. Tâlcul acestora, plastica lor tipologică şi mai ales expresia povestitoare, sunt atât de dinamice şi personale, încât îl înglobează şi pe el, ca pe o intensă şi copleşitoare viaţă reală. Le-am recitit din nou (a câta oară?) şi m-au năpădit cu înţelesuri şi întortocheri nedescifrate. A fost un vrăjitor stăpânit de stihia poveştilor. Darul îi rămâne plămădit în duhul lăuntric al chipurilor, în faţa oarecum tăinuită a fantasmelor sale. Trăirea fantastică se afirmă în ele şi stăpâneşte firea povestitorului. Un caracter ager, mereu plăsmuitor, înrădăcinat însă total în realul ţărănimei, în urzeala faptelor concrete. Dar totul e transmutat în dezlănţuirea nestingherită a basmului. Contopirea aceasta a realităţii ţărăneşti cu supranaturalul, a fanteziei debordante cu rutina mizeră a vechiului sătuc basarabean, dă poveştilor sale o ciudată şi pitorească aderenţă la pământul baştinei. Teme şi desfăşurări epice care au mai circulat, cum se întâmplă peste tot în folclorul lumii, se nasc ca răsplămădite şi se revarsă organic din vrăjitoria lui moş Trifan, în vremea lui, pe holmurile ciobăniei sale.
Fiica împăratului, răpită şi ascunsă de zmeu "într-un palat cu totul şi cu totul de aur, cu turnurile din pietre nestemate", îşi ţinea cutia fermecată în cameră, pe muchia hornului ori în cotruţă. Când îl vede pe Neculai ţăranul, ea oftează ca o cumătriţă din măhală: "He-lei, maică dragă...". Pe un alt ciudat năzdrăvan îl cheamă Vasile Mogorogea şi aceasta, după ce zboară pe trei cai unul mai fantastic decât altul şi smulge inelul fetei de împărat din iatacul ei "înalt până-n împărăţia norilor", ascunde inelul - ştiţi unde? Vin trimişii împăratului să-l recunoască pe Vasile:
- Măi prostule, dacă inelul îi la tine, de ce nu-l arăţi?
- Iamuş! răspunde Vasile, apoi desface bata de la izmene şi scoate de acolo inelul fetei de crai.
Moş Trifan e o mărturie din cele mai recente şi mai lămuritoare despre modelarea contemporană a folclorului moldovenesc. Întruchipa lumea basmelor, trăită într-un fel şi de noi în ziua noastră obişnuită. Nu e un simplu povestitor, care păstrează cele auzite, e un autentic făuritor de basme, descoperit din fericire şi revelat pe când era încă în viaţă. Orice amănunt despre el poate aduce lămuriri edificatoare în geneza tainică a creaţiei orale. Doar l-am cunoscut şi l-am văzut cu ochii noştri.
Undeva la o veche stână dinspre Râşcani, se formase din voia întâmplării, un fel de insulă anacronică de viaţă pastorală, în care, strop cu strop, picurau sclipirile din adânc ale unui izvoraş folcloric. Erau Baciul Gavrilă Scutaru şi câţiva ciobeni mai tineri, printre care şi povestitorul nostru. Pomenind despre ei, în contextul poveştilor sale, moş Trifan dezvăluie din necunoscut unul din multele zăcăminte ale cântecului şi ale basmelor bătrâneşti. Un bun cunoscător ar putea reconstitui din asta un mod real de creaţie populară în zilele noastre.
Mai ales s-ar putea închega, din elemente relativ verificate, o părere valabilă despre sinteza vieţii practice, a frământului zilnic cu fantezia plăsmuitoare de basm, pentru că arta populară e doar o atare sinteză între condiţia zilnică de zbucium la muncă şi zborul descătuşat al închipuirii spre moduri ideale de frumuseţe, vitejie, dreptate şi omenie.
Moşul Trifan nu ştia carte. Învăţase a iscăli când primea un ban de la contabilitatea Uniunii scriitorilor. Pentru că a avut parte, înspre sfârşitul vieţii, să fie descoperit şi adus pe la Chişinău. Din asta i se trage şi cartea despre care vorbim. Nu era cărturar, dar purta în suflet o uimitoare învălmăşeală de lume vie, artistic transfigurată şi povestită. Descrierile şi înfrumuseţările aproape că lipsesc la el, sunt doar enunţate atât cât se cere pentru legătura evenimentelor. Formulele tradiţionale ca "a fost odată ca niciodată", sau altele apar din cerinţa standardizată a naraţiunii. Cu ele moşneagul trece mai uşor spre miezul povestirii. Nu era un sfătos tradiţional, ci era un ţăran aprig, muncitor cu argăţia din anii copilăriei şi stăpânit de viziunea spontană a peripeţiilor fantastice. Ceea ce a auzit de la alţii, a absorbit în firea sa proprie şi le-a contopit pe toate cu plăsmuirile năstruşnice ale darului său înnăscut. Nu poţi zice că "asta am mai auzit-o". O auzeai de la el şi urmăreai cu ochii ca pe o împlinire a năravului său neastâmpărat. Poveştile sale sunt acţiune, ciocnire, desfăşurare de peripeţii, într-o succesiune tot mai încordată şi într-o nedezminţită unitate compoziţională. Prin asta îmi pare, ar putea fi chiar contrapus cumva artificiilor de "poporanie" livrească în care abundă stilizările ideomatice şi zugrăveala cu înflorituri apoase.
Moşul Trifan a fost descoperit şi adus la buchia tiparului după o viaţă întreagă de rătăcire prin lume. Era de acum bine cunoscut prin satele din nordul Moldovei, pentru că reprezenta nu numai o gazdă a minunăţiilor mereu scornite, dar era şi aprig însetat de oameni, răscolit de neastâmpăr. Viaţa chipurilor năzdrăvane şi a rosturilor meşterite îl zbuciumau dinlăuntru; nu le putea ogoi până nu izbutea să le arate altora, să le dea în vileag.
Valentin Roşca, pe vremea aceea tânăr scriitor, l-a cunoscut pe acolo, pe unde îşi purta moşul poveştile şi l-a preţuit cu înţelegere. Datorită insistenţelor sale, am început a ne interesa şi noi de feleşagul povestitorului. Moşul a fost adus la Chişinău cu multe şi hăzoase peripeţii de care, cred, îşi mai aduc aminte unii. Toată firea lui era de un pitoresc neobişnuit, plină de energie şi încredere nedezminţită în darurile pe care nici nu le aprecia poate. Le trăia pur şi simplu stihiinic deopotrivă cu toate necazurile mari şi mici de care nu se putea scăpa. Poate că uneori mai râdea în sine de naivitatea noastră, a celor care îi plăteau drumul până la Chişinău şi-i mai dădeau câte un cervoneţ de cheltuială pentru un lucru pe care el nu simţea că-l face.
Cartea a fost adunată cu multe şi mari dificultăţi. S-ar putea zice chiar peripeţii. Când începea moşul odată, atunci nu-l mai puteai opri. Şi de repetat nu putea repeta, întotdeauna spunea altceva. Cu magnetofonul, n-a ieşit nimic, deşi s-au făcut destule încercări. Pelicula era un chin extrem, un examen imposibil pentru dactilografele care trebuiau să o descifreze. Din auzite, povestite mai cu încetul, iarăşi nu ieşea nimic. Măsura şi ritmul cerut de noi ţinea la primele fraze, până ce povestitorul intra în stăpânirea diavolească a fantasmelor sale. După asta nu mai dovedea nimeni să înscrie ceva, căscai gura şi ascultai.
Am avut totuşi norocul să găsim o dactilografă-stenografistă, cu talent oarecum potrivit, femeie în vârstă, care a intrat cu încetul nu numai în ritmul povestitorului, dar şi în bunăvoinţa mărinimoasă a lui moş Trifan. Smirnova Elizaveta Grigorievna era nu numai un meşter iscusit al profesiei sale, dar şi o femeie cu o adâncă înţelegere în ale scrisului, o prietenă a literaturii.
Le-am aşezat masa de lucru în unul din cele mai mari cabinete ale Uniunii scriitorilor, pe masă - maşina de scris, hârtie şi creioane, după rânduiala ştiută. Şi încă - provizii: nuci, turte dulci şi sticle de bere ori limonadă rece (era vara în arşiţă), tot atâtea câte se cereau pentru lucru. Grija cea mai mare i-o purta, mi se pare, tot Valentin Roşca şi regretatul Lev Mironovici Barschi; ei au pregătit apoi culegerea de poveşti, îngrijind-o până a ieşit de sub tipar.
Ceea ce a apărut în carte e nu ştiu a câta parte din vălmăşagul fără stavilă al plăsmuirilor spontane grăite "pe viu" de o fantezie creatoare excepţională. E ceea ce s-a putut înscrie cu mijloacele noastre de atunci.
Celelalte, multe şi netipărite, pe unde or fi?
Vor mai fi umblând pe undeva, răspândite în graiul oamenilor?
Sau au rămas cu moşul Trifan, închise în sălaşul său de veci, din satul natal Bleşteni, raionul Edineţ?

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Baltă Trifan (povestitor popular)