|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 1987 |  |
|
| "La umbra cuvântului" (eseu dedicat lui Andrei Lupan) (1987) |
||
|
Author : Druţă Ion - scriitor, dramaturg |
||
LA UMBRA CUVÂNTULUI "Am scris / despre toate / cu atâta osârdie, / Că nu ştiu / creaţie mai plină / de chinuri..." 1 Oamenii noştri, înainte de-a se fi cunoscut, cearcă de a se păcăli unul pe altul. E una poate din cele mai vechi formule de-a ne fi anunţat existenţa, de-a ne fi afirmat maturitatea, şi în relaţiile mele cu poetul Andrei Lupan nu a intervenit nimic nou în această privinţă. Faptul că eu am fost cel cu iniţiativa nu dovedeşte absolut nimic - pur şi simplu Lupan era pe atunci, în primii ani de după război, prea sus pentru a bănui că exist, pe când eu, soldat ce mărşăluiam ziua întreagă în curtea cazărmii, ciupeam din când în când din cele poezioare publicate prin gazete, căci cuvântul sunător a fost dintotdeauna o mare patimă a noastră a tuturora. Şi, pentru că a venit vorba, să ne oprim puţin la mărşăluială. Serviciul militar e una din cele mai grele încercări în viaţa unui băiat, şi chit că pe urmă ne aminteam cu un fel de bravadă despre cele prin care am trecut, despre greutăţile ce ne-au călit şi într-un anumit sens ne-au ajutat să devenim bărbaţi, la ora când le trecem era vai şi amar de noi. Mai ales atunci, în primii ani de după război, când eram cu toţii istoviţi şi nici lume nu prea văzusem... Şi apoi dorul, o acest vechi viciu al moldovenilor, acest blestem al lor, acest mare dar, când stau aşa furaţi pe-o clipă şi pare-se că visează, pare-se că văd aievea ceea ce ar fi vrut atât de mult să vadă. Sunt gata să dea o jumătate de viaţă numai să mai păşească o dată acel prag, numai să zărească o dată, măcar din fugă să zărească acel scump şi drag. Cutreiera cândva satele noastre o romanţă sentimentală, foarte răspândită, scrisoarea versificată a unui flăcău în primul său an de cătănie: Scrie-mi, mamă, despre satul cel cu cer albastru... Iarna întreagă, pe frig şi pe viscol, zi la zi, dis-de-dimineaţă, pe întuneric încă, eşalonaţi, cu armele acoperite de promoroacă pe umăr, mergeam la mult secatul şi mult pustiul câmp de instrucţie. Ne întorceam pe la amurg degeraţi şi osteniţi că ni se fărămiţa glasul din mers cu cântec cu tot. Iar de prin aprilie şi până în octombrie, până nu culegea sovhozul toate merele din copaci mărşăluiam pe câmpurile înţelenite. Şase luni de zile numai în cort, numai năduf, colb şi, deci, unicul vis al nostru al tuturor era acelaşi sat cu cer albastru... A obţine un concediu atunci, în primii ani de după război, era aproape cu neputinţă, dat fiind că regimentele mai erau formate pe jumătate din ostaşi participanţi la război care dintr-un motiv sau altul nu fuseseră încă demobilizaţi. Noi, cei câteva sute de moldoveni amestecaţi printre soldaţii mai bătrâni, tăceam chitic şi nici să ne fi trecut prin cap de concediu. Rar când unuia îi moare o rudă apropiată ori se întâmplă acolo ceva grozav şi i se dă un concediu pentru câteva zile, dar cum se zice, să ne ferească domnul de aşa ceva... O veche pasiune a mea, cărţile, a început a mă goni serile pe la biblioteca regimentului. Nu ştiu prin ce fel se poate explica fenomenul, dar regimentul nostru avea una dintre cele mai bogate biblioteci din câte mi-a fost dat să văd în Moldova. Sergentul bibliotecar, un flăcău mărunţel, vioi şi veşnic bine dispus, mă chema uneori să-i ajut a aranja rafturile. Şi odată, pe când făceam noi ordine în bibliotecă, îmi destăinuie că un sergent din regimentul vecin scrie versuri. Scrie demult, încă din anii războiului, şi cum se adună un caieţel, îl şi trimite la Moscova, la Uniunea scriitorilor. De publicat nu vor să i se publice, dar el - habar de grijă. Şi mai trece un an, şi iar se mai adună un caieţel, şi iară îl trimite în capitala ţării. Şi, ce crezi? Alaltăieri îl cheamă polcovnicul la cancelarie şi-i declară: zece zile. - Carceră?! - Ei, auzi tu, carceră pentru versuri! Concediu. Au chemat magazionerii şi l-au făcut păpuşă - ciuboţele ofiţereşti, curea ofiţerească, manta ofiţerească, bani de drum. Seara trecută a şi plecat la Moscova, la consfătuirea scriitorilor tineri. - Dar... pentru ce totul nou-nouţ, şi încă ofiţeresc?! - Păi, ca să poată corespunde... Stai, frate, mi-am zis eu deodată, stai că scriam şi eu cândva poezioare. La urma urmei, Chişinăul nu e Moscova, caiete întregi nu-ţi cere nimeni, iar a înşira colo pe nişte foi câteva glume frumos rotunjite, de dragul satului cel cu cer albastru, păi, să fii tu om şi să n-o încerci pe una ca asta?! Era pe atunci cam greu cu hârtia şi pe lângă asta, pentru a nu rămânea păgubaş - scrii poezii, iar ei nici gând să te invite la consultaţie - am hotărât ca mai întâi să le trimit scrisoare la Chişinău, la Uniune. După care, dacă văd că lucrurile se mişcă, parcă e greu să te aşezi într-o seară şi să umpli un caiet cu versuri? Fără a sta mult pe gânduri, pun mâna pe toc. Aşa şi pe dincolo, stimaţi tovarăşi, un tânăr vă deranjează cu nişte versuri şi fiindu-i scrisul aproape indescifrabil, iar cazarma nu chiar atât de departe de capitală, nu s-ar putea cumva o consultaţie... Să fi trecut vreo cinci-şase zile, pe când stăteam cu toţii cuminţi, cum se şi cuvine să şezi când eşti la politzaneatii, mă strigă santinela de la uşă: Druţă v ştab polka! Cei care au făcut armata ştiu ce înseamnă să fii chemat la cancelaria regimentului. Sunt chemaţi de obicei ofiţerii superiori, arareori vreun leitenant, şi când colo, un cursant de la şcoala de sergenţi care nici capra nu ştie s-o sară, nici mare trăgător la ţintă nu este, nici la politzaneatii nu vrea să aprofundeze tema cu pilde noi, cu toate că ar putea, se vede că de-ar vrea ar putea. Sergentul de servíci din cancelarie a primit raportul sosirii mele fără a se întoarce. Scria ceva cu scrisul său frumos, elegant, plin de importanţă, cu autoritate. În treacăt fie spus, era scârbos şi plin de aroganţă sergentul cela. Răsfăţat de superiori şi tainele cancelariei, trecea cu privirea peste oameni fără a-i vedea şi rar ofiţeri pe care îi observa pe-o clipă-două. De data asta s-a întors şi m-a studiat timp de zece-cincisprezece secunde, de parcă aş fi picat din cer direct pe masa lui. - Scrii? m-a întrebat. - Scriu. A avut un surâs sarcastic, ca şi cum ar fi vrut să zică - mai iată unul care scrie. Scriu cu toţii, de parcă ar fi dat un vânt, o boală peste dânşii. A mai citit o dată cât se poate de atent depeşa venită de pe undeva, cu rezoluţia comandantului de regiment, s-a mai uitat o dată la mine şi a zâmbit. Scrie el pe dracu, s-o fi gândit. E limpede că trage mâţa de coadă, dar, ce să-i faci, regimentele sunt subordonate polcovnicilor şi nu sergenţilor de cancelarie. După care a oftat. S-o fi gândit că, de n-ar fi fost polcovnicul nostru bolnav de ficat, de-ar fi avut răbdarea cuvenită să citească până la capăt scrisorile ce i se pun pe masă, ar fi văzut că avem de-a face cu o curată escrocherie, dar iată că a avut tipul noroc... Anevoie ia tocul, îi studiază îndelung peniţa, până la urmă hotărăşte s-o schimbe, dar nu poate găsi alta mai bună şi iată-l pornind spre călimară... A doua zi, cu foaia de concediu în buzunar, am trecut prin Chişinău fără măcar să fi coborât în gară, fără să fi căutat a ghici cel puţin din goana trenului cam pe unde o fi fiind acea Stradă a Fântânilor cu Uniunea Scriitorilor, de care se auzea vorbindu-se atâta. După zece zile petrecute de minune în satul cel cu cer albastru mă întorc cuminte la regiment şi-mi văd înainte de slujbă, căutând să evit spinoasa problemă - ce mai scrii? Serviciul militar, atunci când ţine trei ani şi ceva, e poveste lungă. Mai trece o iarnă, şi încă o vară lungă şi secetoasă, cu vânturi fierbinţi, cu haine arse pe umeri de atâta militărie. Nisip pe perna pe care dormi, nisip gonit de vânt peste pământurile împărăginite, nisip pe bucata de pâine pe care o primeşti la cantină. Până la urmă bieţii mei dinţi nu au mai putut suporta atâta nisip şi, cu toată ruşinea, într-o bună zi mă pomenesc iară ticluind scrisoare la Chişinău în care comunicam tovarăşilor de acolo că iată, între timp s-au mai adunat niscaiva versuri şi scrisul fiind complect indescifrabil, iar eu pe aceeaşi cale ferată care pare să ducă până la Chişinău. Culmea culmilor, dar, într-o zi, pe când stăteam printre corturi la lecţia de politică, iară sunt strigat pe nume de santinelă şi iară: v ştab polka! Spre cumplita zaviste a tovarăşilor mei şi a ofiţerilor, primesc foile de drum, mai petrec acasă o săptămână de toată frumuseţea, dar ideea că acea misterioasă organizaţie ce se numeşte Uniunea Scriitorilor poate scoate un soldat, fie chiar pe-un timp cât de scurt, dar, totuşi, îl poate scoate de pe secetosul câmp de instrucţie, dându-i posibilitatea să răsufle puţin, mă cam pune pe gânduri... În sfârşit, după ce trecuse trei ani împliniţi şi începuse a mi se adia de lăsare la vatră, eu, mai mult pentru a face o glumă, îmi zic odată - ia să le mai ticluiesc o scrisoare naivilor ceea de la Chişinău. Aşa şi pe dincolo, stimaţi tovarăşi, scris aproape cu totul indescifrabil, dar fiind vorba de-o bucată de proză şi nefiind eu chiar atât de departe, m-am gândit că poate o consultaţie ceva... De data asta făceam de-acum eu singur cu soldaţii lecţii politice, când am fost chemat - v ştab polka! Sergentul cela răsfăţat nu o mai făcea pe grozavul. Dimpotrivă, îmi arăta un fel de stimă, amândoi fiind din breasla celor ce se hrănesc cu scrisul - el cu caligrafia, eu prin cuvinte sunătoare. Pe când îmi complecta foaia de drum a fost chemat la telefon în odaia vecină şi, ieşind, pentru a-mi demonstra adânca sa stimă, nu a mai acoperit cu nimic hârtia de pe masă, cum se obişnuieşte în cancelariile militare. Conversaţia telefonică a durat, fiind vorba de-o amantă geloasă, şi până se descurca el cu ale dragostei, eu, rămânând singur, de urât ce-mi era, prind a fura cu coada ochiului depeşa venită de la Chişinău. Tovarăşul cutare, scria acolo, e unul dintre cei mai promiţători tineri literaţi şi rugăm cu insistenţă... Semnat - preşedintele Uniunii, Andrei Lupan. "Păi, sărmanul, m-am gândit eu atunci îngrozit, dacă-l prind cu minciunile estea, umplu lumea cu dânsul!" Cutremurat de propria mea neruşinare, vin la cazarmă şi, cu biletul de-acum în buzunar, pe când soldaţii dormeau, mă aşez pe scris. Câteva schiţe de politică-externă, cum se obişnuia pe vremea ceea, ceva cu englejii şi, de printre fantasmagoriile celea, răsare de odată şi prima mea nuvelă publicată "Problema vieţii". De astă dată, pentru că nu eram chiar cu deşertul, am hotărât să trec mai întâi pe la Chişinău, pe la mult credincioasa Uniune a Scriitorilor. Ştiind cum a fost echipat sergentul din regimentul vecin, când a fost trimis la Moscova, am căutat şi eu mai o curea, mai o pereche de epoleţi ca lumea. Hei, dar una e Moscova, alta e Chişinăul! Nu dovedesc bine să cobor din tren, cum o patrulă mă şi ia din piaţa gării pentru a mă duce la comenduire. Cum aşa, sergent, cu curea ofiţerească?! Apoi că şi ştampila regimentului era atât de palidă, încât nu putea fi citit numărul unităţii ce eliberase documentele, drept care ofiţerul de servici din comenduire telefonează pe undeva. În sfârşit, cu documentele totul se clarifică, dar ne mai întoarcem o dată la centură. E prea bună, de piele curată, sergenţii prin regulament nu au dreptul la aşa ceva, după care tot el mă sfătuieşte să fac schimb cu unul din soldaţii care m-au adus la comenduire, de parcă acela ar fi avut mai multe drepturi ca mine. În sfârşit, ce să-i faci, îi dau centura în schimbul unei opritori slinoase şi ferfeniţate... Pentru a-şi lărgi măcar cât de cât cunoştinţele în oraşul în care îşi făcea serviciul militar, ofiţerul telefonează la Uniune. Lupan e plecat, i se spune. Bun. Îl caută în cartea de telefoane şi-i telefonează. E la Sovietul Suprem, la o şedinţă, i se spune. Folosindu-se de ocazie, ofiţerul, tânăr de altfel, caută să-i facă puţin curte prin telefon soţiei poetului, dar i se răspunde sec, cu răceală, şi până la urmă este nevoit să pună receptorul. Oarecum stingherit de propria sa isteţime, îmi dă permis pentru a sta la hotel, telefonul de acasă al poetului, pentru că era tocmai sâmbătă, a doua zi la Uniune nu l-aş fi găsit şi, cu o largheţe sufletească greu de bănuit la el până atunci, îmi doreşte succese în lumea literelor... A doua zi, după ce m-am plimbat prin oraş cam cât ar fi trebuit să doarmă un poet, telefonez. - Dumneata eşti? Hai, noroc, dar. Că tot scrii, scrii la scrisori şi nu te mai arăţi odată... Glas de codrean, stăpânit şi plin de demnitate. - Ce faci, poate treci, că iaca stau şi te-aştept de dimineaţă... Cum ajungi? Da de unde telefonezi? Păi, tot vii aşa pe prospect la vale, pe aceeaşi parte unde e hotelul, până la numărul 57. O casă nouă, cu două etaje. Cum intri, prima uşă la dreapta. Hai, că uite stau şi te-aştept. Casa ceea, dacă nu mă înşel, era prima casă de după război construită pentru locuit. Lupan avea două cămăruţe cu încă cineva împreună, dar în dimineaţa ceea era singur acasă. Păşea încet, solemn, într-o pijama vărgată, cu obrazul veşnic oţărât, de parcă l-ar fi enervat o anumită neordine - poate în casă, poate pe masă, poate în genere pe acest glob. De altminteri, pentru că a venit vorba, pe masă erau câteva foi cu nişte însemnări făcute la repezeală, iar de sub masă se iţeau două borcane - unul cu vin roşu, celălalt cu vin alb. - Hai, scoate-ţi mantaua şi şezi. Ai adus ceva, se poate de citit? Că, sincer vorbind, sunt curios. - Ceea ce se scrie, de obicei, se poate şi citi... - Iaca să nu zici... Că la noi la Uniune sunt vreo câţiva care de scris scriu ei, dar când vine rândul cititului, mai că nu-ţi vine a citi... Râde scurt, deschis, dar numai pe-o secundă, oarecum însemnând genul glumei, după care iarăşi îşi îmbracă masca greoaie, îngrijorată, concentrată. - Dă dar să citesc cât mai sunt încă liber. Ori poate citeşti singur, că noi, poeţii, deseori ne citim versurile unul altuia, mai mult pentru a ascunde posibilele greşeli gramaticale... Peste momentele de politică externă Lupan trece cu o nerăbdare agresivă - hai, altceva, mai altceva, şi încă altceva. Stă nemişcat în jilţ şi ascultă. Adică, vorbă să fie, ascultă. Stătea ca un lup la pândă, gata să îngroape pe loc ceea ce nu-i place, gata să apere cu dinţii fiece întorsătură proaspătă de vorbă, fiece amănunt prin care se întrezărea ţărănimea. - Stai o clipă, zice deodată, ridicându-se din jilţ. Pune degetul acolo unde ai ajuns cu cititul, să nu pierdem rândul. Iară un zâmbet de secundă, după care ne ducem în bucătărie şi ne întoarcem cu o cogeamite perie pentru periat pereţii. O apucă de mijloc, întorcând-o cu coada în sus, şi prinde a ciocăni cu insistenţă în tavan. După fiecare serie de ciocănituri ascultă încordat, dar nu răspunde nimeni. - Mare lucru dacă n-o fi plecat de-acum de acasă, că, el, duminicile, se duce la frizer. - Cine? - Iosif Balţan. Vroiam să asculte şi el bucata, dar iată că nu-i acasă. Nu ştiu cum fac poeţii iştia, dar tocmai când ar fi trebuit să fie acasă, nu-s. Spre deosebire de prozatori care nu sunt acasă nici când ai, nici când n-ai nevoie de dânşii. Încă o străfulgerare de zâmbet, după care pune peria la loc. - Hai, zi-i mai departe. Stă neclintit până la capăt, apoi rămâne pe gânduri. - O fi fost chiar aşa cum ai scris? - A fost. - Dar, nu chiar totul... - Nu chiar. Mai cugetă o vreme, după care explodează, de parcă ar fi polemizat cu cineva care din întâmplare nu era alături: - Da mie unuia, iaca, îmi place bucata! Avem prozatori cu cărţi, cu renume, dar nu ştiu, zău, care dintre dânşii ar putea scrie o aşa bucată mustoasă... Cât priveşte observaţia ceea a dumitale - moşneagul era atât de secătuit, încât, văzându-l mergând, te mirai cum de nu scârţâie - dumneata ştii cum se numesc observaţiile estea în literatură? - Nu ştiam. - Nahodkă se numesc. Trag la cântar şi sunt preţuite cum nu se mai află. O bucată chiar slabă fiind, dar, dacă are două-trei nahodci de-aestea, gata, se consideră reuşită. Hai, vină mâine de dimineaţă la Uniune. Îl luăm pe Balţan, că el e cu consultaţiile, şi ne ducem la Portnoi, că Portnoi e cu publicarea prozei în revistă. Şi să-ţi fie într-un ceas bun... S-a uitat la borcanele de vin de sub masă, la cele câteva pahare goale. Fireşte, e mare lucru când un început se stropeşte cu puţin vin, dar vezi că cei de la comenduire stau la pândă şi iaca aşa dintr-o nimica toată, cu un pahar de vin poţi strica viitorul unui talent veritabil. - La revedere dar, tovarăşe... Şi nu cu "a" la coadă, ci cu "ă". - De ce? - E mai corect, şi sună mai bine. Peste câteva luni, demobilizat, prin stăruinţele aceluiaşi Lupan, nimeresc la redacţia gazetei "Ţăranul Sovietic", închiriez o odăiţă pe Cotovschii colţ cu strada Kiev, în subsolul unei case, şi mai că din nimic încep a înjgheba o soartă nouă. Nici tu studii, nici meserie gazetărească, nici cunoştinţe măcar cât de cât în tot oraşul, şi singurul lucru pe care puteam conta în continuare era atitudinea binevoitoare a ciudatului preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Citea fiece fărămitură publicată de mine, mă găsea prin raioane pe când eram plecat în deplasare, îmi trimitea scrisori scurte, telegrafice, în cunoscutul său stil - o glumă, o nedumerire, o povaţă. Sincer vorbind, mă prinde şi acum jalea când mă gândesc la anii ceia. Aveam ce scrie, dar n-aveam unde. La redacţie veneau zilnic sumedenie de versuri. Începea marea revoluţie agrară, colectivizarea şi las' că mai erau deştepţi în Moldova, nu eram singurul. Trebuia să stau şi să le scriu de ce versurile lor sunt bune. Acasă, în odăiţă, era zgomot - zi şi noapte vuiau maşinile urcând la deal, scrâşneau din frâne coborând la vale, şi toate astea la un pas de ferestrele mele. Şi apoi trotuarul. Din zori şi până în noapte auzeam paşii trecătorilor din zori şi până în noapte îmi flutura lumina în odaie tăiată de picioarele trecătorilor. Şi eu, care până mai dăunăzi mă vedeam gospodar în rând cu lumea, acolo în satul meu, cel cu cer albastru, am început a pândi singurele ore de linişte în care s-ar mai fi putut ceva scrie şi fiindcă aceste câteva ore începeau de pe la patru dimineaţa şi ţineau până la şapte, pentru că nu aveam ceas deşteptător, mă culcam pe scaune ca să mă pot scula în zori. Păi, asta se cheamă viaţă? Aşa se face printre oameni? Şi eu, care îmi închipuiam că-l păcălesc întruna pe Lupan, şi eu care îmi închipuiam că trag pe sfoară toată Uniunea Scriitorilor cu consultanţii ei cu tot! Păi, staţi, tovarăşi, să vedem mai întâi cine pe cine păcăleşte, cine pe cine trage pe sfoară?! De altminteri, e una din cele mai vechi, una din cele mai controversate probleme în Moldova, aşa că să nu pierdem timpul, stăruind prea mult asupra ei. 2 Se tot zvonea, din când în când, despre o Decadă a culturii moldoveneşti la Moscova. O asemenea perspectivă îl entuziasma, dar îl şi îngrijora în acelaşi timp pe gospodărosul nostru preşedinte. Fireşte, ar fi vrut să ne scoată odată în lume, dar prea eram noi fiecare în felul lui, prea veniţi de prin sate felurite, şi nici o carte groasă, aşa ca să ai ce ţinea în mână, să ai ce recomanda, nici o haină cusută la modă, bine călcată, bine purtată, nici o vorbă pipărată, cu tâlc, ce-ar fi dus aşa sau altminterlea la cultura europeană. De, mai multe glume săteşti, bancuri de colţ de stradă, pentru că nici pomeneală de studii fundamentale sistematizate, iar fără o pregătire solidă, cum poţi căra această adunătură pestriţă în unul din cele mai mari oraşe ale lumii?! Între timp se înfiinţează Cursurile superioare de literatură la Moscova. Mare lucru dacă nu tocmai Lupan le-a şi fost naşul. Oricum, dar am fost printre propuşi, căci vroia să mă vadă cu orice preţ ronţăind carte, altminteri nu se poate, frate Ioane, cu lecturi întâmplătoare, la voia soartei, cu ciupituri de ici, de colo nu se intră în literatură, şi să mă lăsaţi voi cu Gorki în pace, că Gorki a fost unul, iar analfabeţi cu ifose de vocaţie literară - cât frunză şi iarbă... În primul an candidatura mea n-a trecut, dar las' şi-a zis Andrei Pavlovici, la anul punem noi problema altfel. A tot scris, a telefonat, a insistat şi nu s-a lăsat până nu am primit şi eu anunţul că sunt admis. Tocmai în anul cela, aşa prin mai, din fugă, într-o lună de zile, am scris Frunze de dor, şi cu toate că revista Nistru a şi dovedit să mi-o respingă, era, totuşi, prima mea roadă în cei patru ani trăiţi la Chişinău. Şi acum să laşi această mică gospodărie literară abia înjghebată şi să te duci l Moscova pentru a le lua pe toate de la început?! Luptase, totuşi, bietul om atâta, încât refuzul ar fi însemnat un act de înaltă trădare. M-am dus la Uniune să-mi iau rămas bun de la preşedinte. - Ia nu mai umblaţi şi voi cu fasoane de modă veche...Ce să ne mai luăm rămas bun, ce să ne mai prindem a pupa, că ce ţi-s doi ani de zile! Ici încep lecţiile, ici vine vacanţa, ici e vară, ici iară se adună să mai studieze puţin, dar până să mai intre în materie, mai vine vacanţă şi când te uiţi, gata, s-au dus doi ani de zile! Nu ştia arţăgosul nostru preşedinte, nu ştiam nici eu că cei doi ani se vor transforma în douăzeci, iar ceea ce vine după douăzeci nu se mai socoate, numindu-se destin, iar destinul, după cum bine se ştie, rămâne destin... Ce-i drept, atunci, la început, toate se rânduiau întocmai cum şi presupusese Andrei Pavlovici. Câteva ore de lecţii, seara la teatru, dimineaţa te mai plimbi prin oraş, mai tragi şi câte-o fugă la Chişinău. Aveam locuinţă pe strada Lenin, dar locuinţa la noi rămâne a se numi casă şi, oricum, dar nu se poate să nu dai măcar din când în când pe-acasă. Odată, pe când treceam prin parcul Puşkin, mă pomenesc cu Andrei Pavlovici, faţă în faţă. - Ce mai faci? De unde vii? - De la Nistru. - De ce eşti aşa de abătut? - Mi-au refuzat, iată, un manuscris. - Vreo boroboaţă, vreo satiră ceva? - Nu. O piesă de teatru. De unde până atunci părea grăbit, iată că nu se mai grăbeşte. Teatrul a fost dintotdeauna o mare pasiune a poetului. Seceră cu ochiul în lături şi întreabă cu glas scăzut: - Scrii şi dumneata piese?! - De ce să nu scriu? - Şi cum îi zice? - Casa mare. - De ce anume Casa mare? - Ştiu eu... Aşa mi-a venit. - Păi. De-acum dacă a venit vorba, la voi la nord i se zice casa cei mare. - I se zice. - A mai citit-o cineva, în afară de cei de la Nistru? - Creţu a citit-o. - Şi ce zice? - Îi place. - Creţu cela, cu toate că ştie carte, dar e cam subiectiv, între noi fie vorba. Ar fi fost bine s-o citesc şi eu, dar iată că tocmai sunt ocupat cu altă piesă. Că ţi-au respins-o la revistă, să nu te întristezi nici câtuşi de puţin. Mai toate piesele cu adevărat mari la început au fost respinse. Iată că şi lui Meniuc i-au refuzat o piesă şi nu că la o oarecare revistă, ci la Ministerul culturii! Au zis că-i o nereuşită, poetul s-a lăsat convins de argumentele lor şi au uitat de piesă cu totul - şi ministerul, şi autorul. Eu însă iată că nu m-am lăsat convins şi într-o zi mă scol şi-mi zic - staţi, tovarăşi, că aruncaţi la coş o piesă de mare valoare! Le-am făcut un tărăboi c-au să mă ţină minte. Au descărcat coşurile, au ridicat arhivele, au frunzărit tot ce-a mai rămas din anii trecuţi şi cu mare ce au găsit o copie dactilografiată. Era aproape indescifrabilă, dar am dat-o la dactilografiat, un exemplar l-am dat revistei, pare că s-a şi dus la cules. Dumneata cât ai să mai stai pe-aici? - O zi-două. - Nu mai mult? - Nu. - Vezi, poate faci cumva şi treci pe la revistă ca să citeşti piesa lui Meniuc Raţa şi răţuştele. Spune-le celor de la Nistru că am zis eu să-ţi deie şpalturile, te-aşezi colo pe-o bancă şi cât e de citit o piesă? - Ţii dumneata chiar atât de mult ca s-o citesc? - S-o citeşti neapărat, pentru că, ţine minte ce-ţi spun, această piesă va deschide culmi noi pentru cultura teatrală. Şi până îţi tot umbla voi cu manuscrisele respinse de la o revistă la alta, de la un teatru la altul, Raţa şi răţuştele, tipa-tipa, tipa-tipa, vor face ocolul lumii... Vai, ciudăţeniile celea înflăcărate ale lui Lupan, cum ne mai înfrumuseţau ele viaţa! Demult nu se aude să se fi văzut prin Chişinău un scriitor umblând cu manuscrisul altui scriitor şi luptând din răsputeri pentru a-l scoate la lumină. Iar că nu de fiecare dată se dovedeşte să aibă dreptate cei ce umblă cu manuscrisele altora, păi, oameni suntem, nu? 3 Spunea cineva mai nu demult, şi pe drept cuvânt spunea, că la noi în Moldova relaţiile dintre oameni adesea-s complicate, dat fiindcă fiecare se consideră ţară aparte. Cu propriul său teritoriu, cu propriul său consiliu, cu proprii hotare, păzite cu stricteţe zi şi noapte. Fireşte, în astfel de împrejurări de la om la om se poate ajunge numai în felul în care şi statele comunică ele între ele - relaţii diplomatice, scrisori de acreditare ş. a. m. d. Să nu şovăim în faţa adevărului şi să recunoaştem din capul locului că şi Andrei Lupan este o ţară aparte. Relaţiile dintre poet şi semenii săi sunt cum nu se mai poate de complicate. Avem poeţi, vorba cântecului, nalţi, frumoşi ca bradul, la care Lupan nici nu ţine, nici nu pune mare preţ pe succesul lor în tihnitele nopţi de vară. În schimb îşi găseşte nişte băieţei micuţi şi piperniciţi pe care nu mai osteneşte să-i citească, să-i susţină, să-i tot pomenească prin cuvântări. Crescând, odraslele promovate de Lupan se risipeau care încotro, mulţi chiar se şi răzvrăteau împotriva naşului lor literar. Fireşte, au fost cazuri când Lupan a susţinut ceea ce poate că nu trebuia susţinut, a promovat oameni pe care, poate, ar fi fost mai bine să nu-i promoveze, a făcut paşi pe care ar fi fost mai bine să nu-i facă. O recunoaşte, de altminteri, şi poetul însuşi în celebra sa poezie Mea culpa. Toate acestea însă nu înseamnă nimic şi, cred eu, de-ar fi să se repete lucrurile, Lupan le-ar face pe toate întocmai cum le-a şi făcut, pentru că toate au rezultat nu atât din judecata, cât din caracterul lui, din esenţa firii sale. Rămânem deci la formula: un om - o ţară. Totuşi, oricât de încurcate ar fi relaţiile lui Lupan cu lumea înconjurătoare, un lucru are el sfânt, o calitate pe care i-o recunosc până şi adversarii: credinţa şi nesfârşita cultivare a prieteniilor de demult. La prietenii din anii de şcoală, din anii de studenţie, Lupan ţine morţiş, atribuind acelor prietenii un sens solemn, mitic, ceva ce vine din epoca frăţiilor de cruce. În clipa când se vede printre prietenii săi de demult, în clipele de răbufnire a amintirilor de altădată, Lupan este un cu totul alt om - mai tânăr, mai senin, mai binevoitor. Ce este, în fond, o rămăşiţă de prietenie la Chişinău? Cum se întâlnesc foşti prieteni şi despre ce-şi vorbesc? Hai, noroc, ce mai faci, mersi frumos, toate bune şi frumoase, pe la voi ce mai nou, mersi, toate pe vechi, dar totul e bine, hai poate mai stăm într-o seară la un pahar de vorbă, ar fi cum nu se mai poate de plăcut, ne înţelegem cu gospodinele şi ne telefonăm, hai, ce Dumnezeu, mai facem un popas la masa amintirilor, că anii se duc şi viaţa trece, complimente acasă, mult noroc şi nu uita de asemenea să transmiţi soţiei din partea mea... Toată furtuna asta de pleavă pe Lupan nu-l interesează nici câtuşi de puţin. Fireşte, se duce şi Lupan din când în când să-şi vadă prietenii ori îi invită în casă la el, dar Lupan le face pe toate mult mai altfel. Lupan e veşnic în aşteptarea unei mari sărbători, şi atunci când glasul prietenilor de demult îl cheamă, se duce la prieteni, ori îi invită în casa lui, fără pupăciune şi vorbe goale. Tuns şi proaspăt bărbierit, în cămaşă nouă, cu pantaloni călcaţi, cu un pahar de vin foarte rar, foarte bun, un buchet de vinuri ameţitoare, ca şi amintirile ce vor urma. Apoi, cu o jumătate de pahar de vin în mână, din amintire în amintire, din glumă, în glumă, Lupan creşte şi culege în tovărăşia vechilor săi prieteni clipe dintre cele mai frumoase în viaţa sa. Nimic însă nu e veşnic pe această lume, şi pentru că trecători suntem cu toţii, vin clipele amare, clipele negre, când sufletul se desparte de trup şi se plăteşte ultima vamă. Într-o primăvară, prin '70, dacă nu mă înşel, îmi spune cineva că mă caută Lupan. Trec chiar în aceeaşi zi pe la Andrei Pavlovici şi rămân mirat cum nu se mai poate. Tristeţe şi amărăciune în toată casa lui. Triste poliţele cu cărţi, trist bustul lui Eminescu, trist stă la masă Andrei Pavlovici cu umerii lăsaţi, cu fruntea plecată. Mi-a deschis, m-a invitat cu o mişcare a frunţii, cu altă mişcare mi-a oferit un scaun, s-a aşezat pe altul şi rămâne să tacă în continuare. Din când în când oftează, şi oftaturile celea se desprindeau uşor din pieptul lui şi tot urcau sus, legănându-se cum s-ar fi legănat un lan de grâu. Stăm în doi, muşcând din acelaşi codru de tăcere - el dintr-o parte, eu din alta, apoi, într-un târziu, cu glas scăzut, ostenit, mă întreabă... - Pe Volodea... Pe Precup... L-ai cunoscut? Ştiam de la cineva că e un vechi prieten de-al lui Lupan. Îl văzusem o dată la Comitetul de radio, pe când ne duceam noi, tinerii gazetăraşi, să mai câştigăm un ban. Auzisem mai apoi că a plecat preşedinte de colhoz şi că e foarte bine văzut în republică. Cam atât... - A murit, iaca... zice deodată Lupan şi mai vrea să adauge ceva, dar nu poate pentru că s-a oprit un nod în gât. Stă tăcut pe scaun şi se tot clatină dintr-o parte în alta, cum se clatină de obicei ţăranii când, plini de durere, nu mai au cuvinte şi se căina cum s-ar căina un fir de mohor pe-o muchie de hat. - Ce-a avut? zic eu ca să-l scot cumva din amorţeală. - Inima, zice. Că azi ea, sărmana, e pusă să le plătească pe toate... Şi acum eu mă cutremur, pentru că tocmai îmi murise fratele Gheorghe, avuse ciroză, ş-a fost o moarte atât de grea, atât de chinuitoare, atât de nemaipomenită... - Eu, zice deodată stăpânul casei, uite ce-aş fi vrut... Mai cade o dată răpit de îndoieli - să-mi spună, să nu-mi spună? Până la urmă se hotărăşte şi-mi şopteşte tainic, conspirativ: - Aş fi vrut să te rog ceva... Nu atât cuvintele, cât şoapta lui m-a mişcat. - Cu mare plăcere, Andrei Pavlovici. - A fost, iaca, un om de aur Volodea Precup, dar suntem foarte puţini cei care am cunoscut bunătatea lui de om. El însă ar merita să fie cunoscut de toată ţara. A fost un om ca o pâine caldă, şi pâinea asta ar trebui pusă pe masa celui căruia îi aparţine pe drept cuvânt, adică pe masa poporului. L-am rugat iaca şi pe Istru şi mi-a făgăduit să scrie un podval pentru Pravda, mi-a făgăduit şi Ciobanu să scrie un eseu pentru Moldova Socialistă. Acum, iaca, mă încumet să te rog şi pe dumneata... Mă încumet - asta a hotărât totul. Delicateţea sufletească este un argument în faţa căruia steagurile mele coboară de fiecare dată, în fiece împrejurare. Fireşte, totul era complicat, pentru că eu nu-l cunoscusem pe Precup, şi apoi eroii mei nu au prototipuri în sensul că, uite, îi pui alături şi nu mai ştii care e din carte, care e din viaţă. Şi, totuşi, delicateţea cu care Lupan s-a rugat pentru înveşnicirea vechiului său prieten a produs o mare impresie asupra mea. După ani de gazetărie în perioada formării colhozurilor văzusem destui preşedinţi de colhozuri care nu aveau decât grija de-a o duce ei cât mai bine. Mă rog, tovarăşul Guşă, tovarăşul Ceafă... Iată însă că între timp s-a produs schimbul de generaţii la conducerea colhozurilor, în locul sus-numiţilor tovarăşi au venit agronomi, specialişti, oameni cu idealuri, cu largi respiraţii sociale şi a mânca ghini, a be ghini nu mai putea constitui pentru ei sensul suprem al vieţii. Nu atât viitorul lor, nu atât viitorul satului în care munceau, cât viitorul norodului îi preocupa pe aceşti oameni. N-am spus-o niciodată, nu o spun nici acuma că aş fi scris o piesă despre un om pe care în fond nici nu l-am cunoscut. Omenia însă îşi are legile ei, arta îşi are şi ea tainele sale, şi iată că peste un an sau doi au apărut Păsările tinereţii noastre. Trei ore de viaţă scenică pentru un erou, o moarte lungă, grea, chinuitoare, apoi întâmplarea a mai făcut ca Vitalii Doronin, actorul, care a interpretat rolul cel dintâi, să samene şi la faţă, şi la umblet cu răposatul Precup. După premiera Teatrului mic din Moscova piesa a fost jucată pe scenele multor teatre din ţară. În cele din urmă a fost turnat şi un film care mai apoi s-a transmis la Televiziunea centrală. A doua sau a treia zi după prezentarea filmului pe micile ecrane, cineva din familia lui Lupan, pare-mi-se chiar sora lui, Ana, mi-a telefonat să-mi comunice că uite, au stat şi ei, Lupenii, la televizor, că le-a plăcut şi materialul dramatic, şi jocul actorilor, dar ceva evita să-mi spună, şi atunci am întrebat direct: - Era şi Andrei Pavlovici printre voi? - Mai mult aşa, pe apucate... Vine, vede un fragment, apoi se ridică, se duce şi peste o vreme iar vine... - Şi cu ce, mă rog, era ocupat seara târziu? - Ei, cu ce... Se plimba prin curte, pentru că a vedea totul ar fi fost chiar prea-prea... - De ce? - Pentru că mai sângerează încă şi acuma durerea cea mare a lui... Unde sunteţi voi, cavaleri ai străvechilor datini de legământ în prietenie şi credinţă, pe viaţă şi pe moarte? Unde sunteţi, căci de atâta amar de vreme vă aşteaptă glia, şi graiul, şi neamul... 4 În ciuda originii sale ţărăneşti, arta teatrală a fost totdeauna una dintre cele mai mari pasiuni ale lui Lupan. În anii de după război, când teatrele din Chişinău făceau primii paşi, el era de acum în sală şi nu-mi închipui să fie în repertoriul teatrului moldovenesc ori teatrului rus din Chişinău vreo montare pe care Andrei Pavlovici să nu o fi văzut. Chiar dacă spectacolul a fost reprezentat o singură dată, chiar dacă nici nu s-ar fi ajuns la premieră. Într-o iarnă, pe când Moscova zăcea în zăpezi, încremenită de ger, mă pomenesc dis-de-dimineaţă cu un telefon. - Hai noroc. Ce mai faci, tovarăşe... Ioane? - Mulţumesc, Andrei Pavlovici. De, ce să fac? Iernez cum iernează toată lumea. Mata eşti venit demult prin Moscova? - Îs de vreo săptămână, că am venit cu Raia, cu toţi ai mei, dar vorba e că mâine, iaca, ne-am luat bilete, ne întoarcem înapoi. Mă hotărâsem, iaca, să-ţi dau un telefon, să-mi iau rămas bun, dar am ieşit de dimineaţă din cameră, am coborât în holul hotelului să văd ce mai nou prin teatre, şi am rămas uimit. - Prin ce te-o fi putut uimi un afiş teatral? - Păi, zici că stai cuminte şi iernezi, dar nici gând să ne spui că ai pe azi premieră. - Care premieră?! - Hai că-i bună şi asta. Auzi, Raia, el nici nu ştie! Păi, afişul cel mare anunţă pe azi premiera dumitale la teatrul Romen. - În viaţa mea n-am păşit pragul teatrului cela. Nici măcar nu ştiu pe unde s-o fi aflând. - Cum se poate, că doar e semnat cu numele dumitale... Dacă nu mă înşel, ai metrou undeva acolo, aproape de casă? - Cum să n-am. - Trage o fugă până la staţie, mi se pare că în toate staţiile de metrou sunt afişe de-acelea. Vezi ce şi cum, după care dă-mi un telefon. Notează-ţi numărul. Iată, rămân în aşteptare lângă aparat. Spre marea mea uimire, teatrul Romen anunţa o premieră şi unul din cei doi autori ai piesei purta numele meu. Telefonez la teatru - vai, dactilografele, vai, culegătorii, vai, corectorii, mii de scuze, dar, între noi fie vorba, spectacolul e cum nu se mai poate de simpatic şi ne-ar face o mare plăcere... - Ne ducem! îmi declară Lupan la telefon. Ne ducem neapărat! Telefonez la teatru! Problema nu era simplă deloc, dat fiind că era tocmai duminică, primul spectacol al premierei, şi apoi Lupan, când se duce la teatru, nu se duce în doi cum se duce toată lumea. Lupan se duce la teatru împreună cu rudele, cu naşii, cu finii, cu vecinii, şi este în felul cela al lui de-a petrece împreună cu tot alaiul ceva din felul vechi al moldovenilor de a-şi petrece timpul liber. Spectacolul, o reprezentaţie muzicală cu cântece şi dansuri, o glumă simpatică, nu mai mult, dar era de-a dreptul încântătoare interpreta rolului principal, de dragul căreia şi era plămădită toată serata. O ţingăcuşă de vreo şaisprezece ani, luată, se zicea, direct din şatră, de pe undeva din Lituania. Tânără, zveltă, plină de voie bună şi cu o voce limpede, curată, venită de-a dreptul din matca libertăţilor absolute. Andrei Pavlovici şade în jilţ fericit ca un copil de ţară venit prima oară la oraş şi nimerit la o mare minune. Capul lui, unic în toată literatura moldovenească, cu formele sale de lut lipit cam la repezeală, dar în aşa fel ca să fie trainic şi să ţină mult, se tot suceşte ba în stânga, ba în dreapta, schimbând exclamaţii de mirare cu finii, cu naşii, cu rudele. Era atât de fericit, încât la un moment dat putea să pară că el a scris cântecele celea ţigăneşti - şi muzică, şi text, el a descoperit ţigăncuşa pe ţărmul Mării Baltice, el a adus-o în capitala ţării şi a montat un spectacol anume pentru dânsa... După spectacol, directorul şi cu regizorul-şef, pentru că ne dezbrăcasem undeva prin cabinetele lor, căutau să ne afle părerea, poate mai sclipuiesc de la noi şi vreo recenzie ceva. Eu, cam intuind despre ce merge vorba, mă cam codeam să vin cu părerea, dar iată că Andrei Pavlovici face un pas înainte, şi, entuziasmat cum era, rosteşte una din cele mai scurte şi mai strălucite cuvântări ale sale. - Stimaţi tovarăşi! Dragi colegi, dacă-mi permiteţi să vă zic aşa... Pur şi simplu nu am cuvinte... Interpreta rolului principal, copila asta a dumneavoastră, ştiţi voi ce este ea?! Conducerea teatrului nu prea ştia şi Andrei Pavlovici le-a spus... - E un almaz din cele mai curate, dintre cele mai rare... S-ar putea s-o vedem aici, în mijlocul nostru, să-i strângem cel puţin tovărăşeşte mâna, s-o mulţumim?! N-o plecat încă acasă? Conducătorii teatrului zâmbesc. - N-a plecat nici nu se grăbeşte. - De ce?! - Pentru că nu are casă, trăieşte în teatru, doarme aici, pe divanul ista. - Dar cum aşa, tovarăşilor, poate e cazul să intervenim pe lângă conducerea ţării... Un asemenea almaz!! Pentru a nu lăsa lucrurile să meargă prea departe, căci în teatru or mai fi fost din cei fără locuinţe, directorul caută să schimbe vorba şi ne invită pe mâine, pe poimâine la celelalte reprezentaţii. Slavă domnului, şi spectacole bune, şi ţigănci tinere mai avem... Pe-o clipă Andrei Pavlovici rămâne năucit de-o asemenea perspectivă. - Da... ce-aveţi pe mâine? I se spune. - Pe poimâine? Venim neapărat. Şi mâine, şi poimâine. Raia, care a umblat seara întreagă ca o umbră după el, rosteşte cu glasu-i ostenit şi veşnic treaz, celebrul glas al lui Sancho Panza: - Cum aşa, Andrei, că doar avem bilete pe mâine dimineaţă... - Ce bilete? - Pentru avion. Că doar era vorba să ne întoarcem la Chişinău, ne aşteaptă copiii, casa, îndatoriri de tot felul... - Lasă-mă în pace cu Chişinăul cela al vostru. Predăm înapoi biletele şi s-a zis. Nici o grijă. La revedere, dar, stimaţi tovarăşi, şi pe mâine... Spre norocul Raiei, afară viscolea, gerurile în Moscova se înăspresc asupra nopţii, iar pe prospectul Leningrad nu e chiar atât de simplu să prinzi un taxiu duminica, şi încă seara târziu. Stând pe marginea şoselei şi tot strigând - taxi! taxi! avântul poetic a cam căzut. Când în cele din urmă a fost prinsă o maşină, Andrei Pavlovici, după ce-şi împachetează grijuliu neamurile, rămâne o clipă pe gânduri, înainte de a urca lângă şofer. Îmi zice cu o jumătate de glas: - În definitiv, ce se va hotărî până la urmă mai trebuie de văzut, că are şi Raia dreptate - avem acolo, la Chişinău, casă, copii, îndatoriri de tot felul... Totuşi, uite ce e, tovarăşe Ioane...Îmi dai cuvântul, aici pe marginea şoselei, că vei scrie o piesă anume pentru copila asta şi te vei îngriji de viitorul ei. Pentru că, ştiţi voi ce este... Un almaz, o piatră rară!! 5 Nu ştiu prin ce se explică fenomenul, dar după război toată lumea a început a tinde spre slavă, spre nemurire, şi coridoarele uniunilor de creaţie gemeau de lume. Mai ales Uniunea Scriitorilor, se pomenise asaltată din toate părţile. Sireaca noastră căsuţă ţărănească de pe strada Fântânilor rezista mai mult prin voinţa de fier a preşedintelui său, dar, şi în ciuda ei, nepoftiţii se strecurau prin ferestre, prin acoperiş, pe sub podele şi şedinţele dedicate primirii noilor membri în Uniune erau dintre cele mai furtunoase, dintre cele mai grele. Mi-aduc aminte, la una din şedinţele de acest gen, când cei ce urmau să fie primiţi au fost, cei care urmau să fie respinşi, respinşi au fost, iară noi, membrii noului comitet de conducere, istoviţi de atâta discuţie încordată, ne căutam pălăriile şi mapele, ca să ne vedem de ale noastre, deodată Andrei Pavlovici, tot scotocind ceva acolo, prin sertarele mesei, ne anunţă: - Staţi o clipă, încă nu e totul, mai era pe undeva pe-aici o hârtie. A, uite-o. Mai avem o cerere. Un oarecare Stâlp roagă să fie primit şi el în Uniune. Pe o clipă rămânem nedumeriţi în poziţia în care ne-a prins vestea, după care cineva dintre noi, mai limbut şi mai sarcastic, pare-mi-se Meniuc, vine după precizări: - Ce fel anume? Stâlp de gard, stâlp de telegraf, stâlp de pod, de cale ferată? Lupan, fire isteaţă şi el, stă la îndoială - ar fi vrut să intre în joc, dar nu-i permite situaţia de preşedinte. - Ce are aface! Stâlpul e stâlp! Unde-l pui, acolo face treabă. Meniuc nu se lasă. - E stâlp-bărbat, stâlp-femeie? Pentru că dacă există şi se înmulţesc, o fi fiind printre dânşii şi stâlpi-bărbaţi, şi stâlpi-femei. Gen masculin, gen feminin. - Da de unde ai scos-o! Un stâlp, doi stâlpi, masculin de când veacul. - Factura? - Cum adică, factura?! - Păi, din ce-s ei făcuţi? Lemn, fier, piatră, marmoră, beton? - Fotografia e cam ceţoasă, zice Lupan într-un târziu, cercetând formularele, dar ceva pietros... - N-o să-l putem primi, declară deodată Meniuc cu aere de mare filozof. Stâlpul e o formă de materie moartă, pe când membrii Uniunii noastre, oricum ar fi ei, dar îs oamenii vii. - În primul rând, rosteşte Lupan autoritar, stâlpul, unde-l pui, acolo-ţi face treabă, iar cel ce face treabă nu mai este chiar mort cu totul. În rândul doi, membrii Uniunii noastre, aşa vii cum îi vezi, din an în an scot câte-o carte numai bună de dus pe năsălie... Meniuc, ocupat, pentru că-şi făcea tocmai casă, se hotărăşte să încheie tocmai acest moment umoristic: - Bine, hai să nu pierdem timpul cu prostii, ne-aşteaptă atâtea lucruri serioase, complicate... - Cum, adică, să nu pierdem timpul cu prostii?! se răsteşte Lupan, ieşindu-şi din fire, pentru că, ambiţios cum era, nu permitea să fie călcat pe bătătură. S-a primit o cerere de la un oarecare tovarăş Stâlp pentru a fi primit în Uniune şi noi nu avem dreptul să ignorăm cererea domniei sale. Cârmuirea explodează. - Noi nu că să-i mai şi discutăm cererea, noi nici că vrem să auzim de dânsul, şi uite aşa cum ne vezi, deschidem uşa şi plecăm, stimate Andrei Pavlovici! La revedere! Lupan scoate încet din masă o ţigară pentru că mai era şi fumător pe vremea ceea. O aprinde, începe a pufăi şi în timp ce se umple camera cu fum, se aprinde şi el. - Ba o să vă aşezaţi, stimaţi tovarăşi, pentru că eu încă nu am închis şedinţa, ş-o să-mi staţi cuminciori, fiecare la locul lui, pentru că se poate întâmpla ca tocmai în jurul acestei candidaturi să se dea bătălia cea mare. Cererea ne-a fost depusă şi datoria noastră este s-o discutăm serios şi obiectiv. - Ce să discutăm, Andrei Pavlovici? Nici că se poate de pus în discuţie o astfel de problemă, pentru că, să stăm strâmb şi să judecăm drept - ce ne trebuie nouă stâlpul cela, ce-o să facă el aici la Uniune? - Da dumneata ce mare treabă faci aici? Că, iaca, nu te văd cu lunile şi, slavă Domnului, Uniunea funcţionează normal. S-ar putea întâmpla ca şi tovarăşul Stâlp să ducă o viaţă retrasă, casnică, tihnită, pentru că aşa suntem noi, scriitorii, şi deci, pentru ce i-am imputa altuia ceea ce considerăm normal pentru noi înşine?! Cu cât mai dârz se ţine, cu atât mai violent este atacat din toate părţile. - Şi chiar de va fi stâlpul cela cuminte, chiar de va duce o viaţă tihnită şi rezervată, ce-o să facă o dată pe an, atunci când aşa sau altminterlea va fi nevoit să vină la adunare? O să steie mut într-un ungher? - De ce o să steie într-un ungher? Va sta lângă dumneata, pe scaun. - Dar cum poate sta stâlpul pe scaun, Andrei Pavlovici?! Pentru a aşeza un stâlp pe scaun e nevoie să-l rupi în două. - Şi nu în două, ci în trei. - De ce în trei? - Foarte simplu - o parte rămâne rezemată de speteaza scaunului, cealaltă, mai mică şi mai groasă, o pune pe şezut, iar cea mai lungă şi mai subţire o rezemăm acolo unde i s-ar cuveni să-i fie picioarele... - Şi cu limba ce facem? zice deodată Meniuc. - Ce are aface limba? se miră Lupan. - Păi, în ce limbă lucrează stâlpul - în limba lemnului, în limba pietrelor, în limba betonului armat?... - Dacă nu, zice Lupan într-un târziu, că omul ista, după cum mi se pare, e un tovarăş modest, care mai mult tace. - Parcă puţini avem dintre cei care vin pe la şedinţe şi tac? Lupan se înşurubează în scaun, de parcă ar fi fost călare în şa. Discuţia pare să degenereze, pare să iasă de sub control, iar asta, zice Lupan, e de acum chestiune politică, tovarăşi. - Minte o să aibă, dacă o să tacă, declară el deodată. Că dacă vreţi să ştiţi, izvorul cuvântului e unic - fie că-l spui, fie că-l scrii, şi cu cât mai mult iroseşti cuvântul prin cuvântări de nimic, cu atât mai greu îţi vine când te aşezi la masa de scris. Să stăm, iată, cu lista scriitorilor noştri în mână şi s-o studiem amănunţit. O să vedeţi că cel mai bine scriu cei care ştiu să tacă bine. - Mă rog, zice Meniuc, manevrând cu grijă şi pregătindu-şi poziţia pentru un posibil compromis. Până la urmă, o tăcere ne-ar aranja, de ce nu, dar cine ne poate garanta că într-o bună zi nu va ieşi la tribună? - Şi dacă va ieşi? zice Lupan. - Păi, Andrei Pavlovici, se vede cale de-o poştă că stâlpul cela nici la şcoală n-a prea umblat, nici carte nu prea ştie. - Da dumneata ştii carte? Da eu crezi că ştiu? Nu vezi cum se schimbă normele gramaticale de azi pe mâine? Că, zău, iaca, uneori trebuie să trimiţi o scrisoare într-o şcoală, ş-o trimiţi cu frica în spate, pentru că, te gândeşti - dacă între timp s-a mai făcut o precizare la regulile gramaticale şi tu nu eşti la curent? Te faci de râs în faţa elevilor. Să nu ne grăbim deci a căuta bârna în ochiul altuia şi aşa cum suntem, unii mai bine, alţii mai slăbuţi, cu toată obştea literară împreună... - De acord, zice Meniuc, cu toată obştea împreună, dar, stimate Andrei Pavlovici, stâlpul e stâlp. Stâlpul e forma unei materii moarte, fie de lemn, de piatră, de beton, iar noi cu toţii, fie că ştim sau nu prea ştim gramatica, dar suntem cu toţii oameni vii. Vine o sărbătoare, vine o duminică, cine o să-i deie bună ziua pe stradă, cine-o să-l primească în casă la el, o să-l aşeze la masa lui?! Aici Lupan se face alb. Se ridică solemn de la masă şi omenia unui neam întreg răbufneşte prin vocea lui. - Eu, iată, îi voi da bună ziua! Şi-l voi primi în casa mea! Şi-l voi aşeza la masa mea! Autoritatea lui Lupan era pe vremea ceea o categorie care nu putea fi pusă în discuţie. Şi de unde la început noi nici că vroiam să auzim de primirea Stâlpului în Uniune, ne pomenim deodată votând unanim şi, ruşinaţi, plouaţi, pornim care încotro, fără a ne mai vedea unul pe altul... Că a petrecut Stâlpul cela în casa lui Lupan, c-o fi petrecut şi Lupan în casa Stâlpului, mă rog, zvonurile-s zvonuri, să nu ne pierdem timpul cu ele, dar fapt este că de la o vreme Andrei Pavlovici prin cuvântări, prin articolele din presă scapă câte-un cuvânt de laudă la adresa Stâlpului. Îl laudă pentru duritate, pentru principialitate, că, zice el, principialitatea cere o anumită consecvenţă. Sunt mulţi dintre cei care îşi schimbă părerea de azi pe mâine, dar iată că avem printre tineri şi dintre cei care, deşi nu-şi spun părerea, nici nu şi-o schimbă, şi cum au ocupat o poziţie, gata, nu-i mai clinteşti din loc. Neclintirea din loc începe a deveni o calitate mult căutată şi de unde nimeni nici că se aştepta, ne pomenim că Stâlpul nostru începe a avansa. Puţin câte puţin, ajunge în cele din urmă a se plimba cu personalka pe la adunări, e în prezidiu şi nu că aşa, dar se aşează numai în primul rând, şi, deşi tace ca şi mai înainte, acum tace cu aere de mare savant. Uimiţi, ne repezim cu toţii la mult încercatul nostru preşedinte - cum aşa, Andrei Pavlovici, să vină el să ne strunească cu tăcerile lui, că doar toţi anii cât a fost printre noi a tăcut cum tace piatra... - Să avem iertare, zice Lupan, dar tovarăşul de care vorbiţi nu a tăcut. Pur şi simplu a stat de-a cugetat pe îndelete. Că voi v-aţi obişnuit, una-două şi aşterni cuvântul pe hârtie, una-două şi alergi cu hârtiuţa ceea la redacţie, iar literatura noastră intră într-o nouă fază şi să vedeţi ce de-a tomuri pline de înţelepciune va scoate el curând de sub tipar. - De unde ştii? - Am stat mai dăunăzi cu el de vorbă şi să vedeţi voi câtă bunăvoinţă... Iată, chiar şi despre opera matale am vorbit cu el, ce-i drept, în treacăt, dar totuşi, am vorbit. - Ce poate spune Stâlpul despre munca mea? O fi tăcut. - A tăcut, recunoaşte Lupan, dar de notat că atunci când a venit vorba de dumneata, tovarăşul a tăcut pozitiv, plin de bunăvoinţă... Mai trece un timp şi un fel de muţenie ciudată începe a se lăsa peste viaţa literară din Chişinău. Se tace prin cabinete, se tace prin coridoare, se tace pe la şedinţe. Treptat-treptat, se reduce zona de mişcare a fiecărui scriitor - toţi caută a fi mai mult pe-acasă, a sta mai mult în picioare, ori în pat. Dar neapărat într-o singură poziţie, şi un fel de înlemnire, un fel de împietrire răzbate în viul grai, în strofe, în paginile de proză. Asta de acum nu mai putea să nu trezească îngrijorare, şi primul care a sunat alarma a fost acelaşi Andrei Pavlovici. La una din obişnuitele adunări, când lumea plictisită se muta cu şezutul cât mai aproape de ieşire, apare la tribună Lupan cu una din cele mai frumoase cuvântări ale sale. Ce e limba asta luminoasă, ce e cuvântul ista pietros, s-a întrebat Lupan. Cuvântul viu este sufletul unui neam, piatra lui de încercare, hotarul năzuinţelor sale, şi să-l preţuim, să-l cinstim, să-l păstrăm viu şi întreg în inimile noastre... Se zice că pe la mijlocul cuvântării Stâlpul a părăsit indignat adunarea... Mai trec câţiva ani la mijloc şi într-o zi fierbinte de cuptor, venit cu nişte necazuri de-ale mele la Chişinău, îl întâlnesc pe Andrei Pavlovici plimbându-se cu o cârjă prin parcul Soborului. Ostenit, merge încet cu gândurile sale şi pantofii lui, lustruiţi ca totdeauna, lasă urme de călcâi în asfaltul înfierbântat de soare. - Dar bine, Andrei Pavlovici, că doar Chişinăul e pe jumătate pustiu! Care la munte, care la mare, şi tocmai dumneata pe căldura asta să rămâi la oraş! N-a găsit Fondul cela literar o foaie pentru dumneata?! - Foi au fost ele şi mai sunt, dar nu vezi dumneata ce se face pe-aici? Cum pot pleca? - De ce adică nu poţi pleca? - D-apoi, zice coborând glasul până la şoaptă, nu vezi cum îşi face de cap Stâlpul ista? Aşteaptă să te mişti din loc pentru a-ţi creşte într-o zi în pragul casei? Voi, cei mai tineri, iaca, aţi mai prins rădăcini şi prin alte părţi, pe când eu, cum spune cronicarul Neculce, nu pot fără a mă tot întoarce napoi la ai mei. Şi dacă mă mişc de aici, iar Stâlpul îmi creşte în pragul casei, ce mă fac? De, aşa s-a întâmplat să fie o habă de vreme... Cronicarul Neculce, fireşte, nu a fost nici el pomenit întâmplător. Lupan este un familist de modă veche şi, rămânând fără ai săi, se stinge, se veştezeşte, ajunge o jumătate de om. - D'apoi că Stâlpul cela, Andrei Pavlovici, după câte îmi aduc aminte, tocmai dumneata ai fost cel care... Se uită la cioroii care, nebuniţi de zăpuşeală, se ciondănesc, tot mutându-se de pe-o creangă pe alta, şi zice într-un târziu, privind cu totul în altă parte: - Ei, vorbă să fie... 6 E greu de descifrat felul de-a fi al unui om fără a-i cunoaşte măcar cât de cât casa. Nu ştiu cum şi prin ce fel casele culeg esenţa celor ce le locuiesc ş-o ţin în palmă, în văzul tuturora, fie că le place, fie că nu le place stăpânilor. După cum bine se ştie, Lupan locuieşte pe strada Lenin, într-o locuinţă cu trei camere, una din miile şi miile de locuinţe ale anilor şaizeci ce seamănă leit ele între ele. Nu seamănă însă stăpânii, ei între ei, şi aici începe una din cele mai delicate frământări ale epocii - rezistenţa individualităţilor umane - şablonizării arhitecturale. De când îl ştiu, Lupan tot preface ceva acolo în casa lui. Într-o vreme vârâse autorităţile orăşeneşti în panică, declarând că vrea să-şi facă sobă în casă, deoarece încălzirea centrală nu-l aranjează câtuşi de puţin. Pe semne l-au luat cu binişorul cum că o să-i refacă încălzirea. Nu ştiu ce-a fost la mijloc, dar de la vorbe la fapte nu s-a trecut. S-au schimbat însă uşi, podele, ferestre. S-a încercat a se face un mic beciuleţ sub un dulap cu literatură mai veche. În ciuda acestor nesfârşite refaceri, sau poate tocmai datorită lor, casa lui Andrei Lupan pururea poartă pecetea personalităţii sale. Oricâte şi oricum se vor schimba acolo în casa ceea, la locul lor vor rămânea poliţele de cărţi alese de mâna stăpânului, citite şi purtând însemnările lui, lucru ce nu se întâlneşte prin Chişinău chiar la tot pasul. O copie de gips cu bolta frunţii ridicată, cu părul învăpăiat al lui Eminescu, şi, în ungherul dinspre răsărit, sus, sub tavan, acolo unde în casele bătrânilor noştri se păstrau icoanele cu o boaghe de lumină răsărită dintr-o candelă, acolo în ungherul cela... Nu, hotărât că nu am văzut nici urmă de icoană în casa lui Lupan, dar nu ştiu cum ungherul cela dinspre răsărit mi se părea de fiecare dată mult mai luminat decât celelalte unghere, şi multă vreme mă tot cerca ispita să ghicesc: ce-o fi fiind acolo în ungherul casei lui? Din când în când, mai bine zis din jubileu în jubileu, când mi se întâmpla să fiu în casa poetului, mă tot urmărea de acolo de sus sfinţenia acelui ungher, şi în cele din urmă mi-am dat seama că acolo în casa lui Lupan trăieşte măria sa Cuvântul. Stă el acolo, şi tot stă şi stă, tânăr şi frumos, precum ar sta un pom de iarnă, pe când stăpânul casei vorbeşte pe îndelete cu musafirii, de una-alta, cinstind roadele acelui pom, apoi mai fac o glumă, cinstind frumuseţea acelui pom, apoi mai şi oftează, cinstind trecutul acelui pom. În relaţiile sale cu cuvântul Lupan este de-o acurateţe rar întâlnită printre poeţi. Pare că el nutreşte faţă de cuvânt chiar un fel de smerenie ce coboară până la stângăcie, care stângăcie deseori se aşează de-a curmezişul înzestrării sale literare. Lupan nu-i dă cuvântului întâlnire - uite, de la zece până la douăsprezece să-mi fii aici lângă masa de scris, că pe la unu au să vină de la redacţie, după material, şi trebuie ca totul să fie gata. Lupan nu intră cu toporul în lumea verbelor pentru că i-ar trebui lui colo o konţovkă pipărată pentru o poezioară ocazională. Lupan stă de ani de zile cuminte în casa sa de la umbra celui copac şi aşteaptă. Cum trăiesc de peste două decenii la Moscova, ne vedem rar, ne trimitem o dată pe an câte-o felicitare de Anul Nou, dar acea cărare pe care tot umblă gândurile de la un om la altul rămâne veşnic bătătorită de la casa mea la casa domniei sale. Şi nu e lucru de mirare că orice pământean care trece pe la mine în primul rând e întrebat ce mai e nou prin Moldova, ce mai face Lupan. Bine, mi se răspunde de obicei, avându-se în vedere că s-a răspuns, şi la cea de-a doua întrebare. 1987 Ion Druţă |
See also: