art. "Mai tânăr decât a plecat..." de N. Dabija, "Adevărul şi nădejdile vieţii" de M.Dolgan

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	12.02.1987
art. "Mai tânăr decât a plecat..." de N. Dabija, "Adevărul şi nădejdile vieţii" de M.Dolgan
the original: (273KB)	Authors : Dabija Nicolae - scriitor, redactor-şef al ziarului "Literatura şi Arta"(din 1984) Dolgan Mihai - critic literar
inserted: 2006-05-18 19:03:07

«Mai tânăr decât a plecat...»

Pe când eram elevi, am încercat şi noi să facem în şcoală — ca să nu rămânem de modă — un teatru, am căutat piese în biblioteca şcolii şi n-am găsit decât una — «Lumina» de Andrei Lupan. Am purtat-o cu mine până am făcut-o fleandură şi bibliotecara refuza s-o recunoască, chit că-mi dăduse altă carte. Mi-a primit-o, după ce i-am spus câteva pagini pe de rost şi i-am promis c-o invităm la premiera «teatrului».
Premiera a avut loc la o olimpiadă raională a elevilor, unde ne întâlnisem 5 teatre de elevi cu 5 piese montate — şi toate «Lumina» de Andrei Lupan. Cele, altele — abia urmau să fie scrise.
Piesa ne plăcuse, încât ştiam fiecare dintre noi pe dinafară nu doar replicile sale, ci şi pe cele ale colegilor.
Era un fragment de viaţă adusă pe scenă şi eroii ei puteau fi lesne şi de la noi din sat.
N-am mai citit această piesă de atunci, Şi abia nu demult, la teatrul «Luceafărul», m-am dus să mi-o reamintesc, parcă întru a-mi reaminti copilăria şi când un actor a greşit replica şi i-am suflat de pe rândul 9, el a ezitat o clipă, s-a uitat scrutător de pe scenă în sală, dar văzând că cel care l-a corectat nu-i Andrei Lupan, a continuat mai departe cum a socotit de cuviinţă.
E o piesă, poate mult depăşită azi, cum consideră unii critici, de timp şi de Andrei Lupan însuşi, dar care — cum era unica piesă în care nu se bâlbâiau decât bâlbâiţii, nu şi ceilalţi eroi, lucru obligatoriu în majoritatea pieselor vremii — are ceva din copilăria noastră, inclusiv din copilăria teatrului din vremile de după război, când a fost scrisă. De aceea mă miră acei spectatori, care ies de la ea, înainte de a intra. Credeţi-mă, nu e o piesă despre electrificare, problemă inexistentă azi, cum iar ar cerca să-mi reproşeze câte cineva, ci despre o perioadă din istoria noastră, despre noi toţi, inclusiv despre cei care se întorc cu biletele nefolosite de la teatru acasă, cu sentimentul datoriei împlinite.
Cu această piesă şi cu celelalte lucrări ale sale, Lupan vine din viaţă, din iureşul şi, aş zice, din bătăliile ei. Lupan are conştiinţa luptătorului, care se include numai în bătăliile pe care de la bun început ştie că le va pierde. Or, cel mai uşor e să te incluzi în lupta pe care ştii dinainte că o vei câştiga.
Era un timp când, mai tineri fiind, ne strecuram la şedinţele de la Uniunea scriitorilor ca să-l ascultăm pe Lupan. După serate eram, de regulă, întrebaţi de colegi:
— Da Lupan a vorbit?
Dacă vorbise Lupan, însemna că serata a fost interesantă şi timpul n-a fost pierdut.
Andrei Lupan — poetul de frunte al literaturii noastre, decanul ei de vârstă — a fost şi rămâne pentru noi, cei c-un stagiu nu prea mare în ale scrisului, mereu un exemplu. Exemplu de demnitate, de conştiinţă, de modestie, de curaj — Dumnealui întrunind, cu alte cuvinte, toate acele calităţi care crează, luate împreună, noţiunea de Scriitor.
Odată cu trecerea timpului, îl descoperim pe condeier şi mai tânăr în poeziile sale, căci numai poeţilor şi

Astronauţilor de mâine
se zice că le va fi dat,
cu ani de zboruri să revină
mai tineri decât au plecat...

Poezia lui Andrei Lupan a fost de cele mai dese ori comparată cu pământul, cu ţarina, însuşi poetul — cu un plugar, care «ară» în adânc, cu un semănător ce simte mereu «în inimă cum bate o taină de-ncolţiri cu muguri noi», cu un livădar care n-are hodină ca şi frunzele ce «se-ngână în vânturi».
În anii 30 ai acestui secol zbuciumat agronomul din Mihuleni, Andrei al lui Pavel Lupan, a ales Poezia — cu toate că, dacă ar fi cultivat morcovi sau varză, ar fi fost pentru Dumnealui, poate, mai rentabil, mai lipsit de probleme, de buclucuri, cum ar zice chiar poetul, ar fi dus un trai comod, dar tocmai comoditatea e cea căreia i-a fost dintotdeauna ostil condeierul.
Când ne caligrafiam întâile noastre versuri, lirica lui Lupan — o îmbinare a unei mari culturi şi o cunoaştere temeinică a folclorului, cu acele sonorităţi moderne, altoite la cele folclorice, ale descântecului şi hăiturii mai ales — era pentru noi ca un manual de poezie. Ea şi azi ne însufleţeşte la căutări. Şi aceasta, cu toată modestia poetului, care zice:

Şi asta-i rău, căci nu-s scutiri,
Nici nu-i pricină să mă bucur,
Cu două cărţulii subţiri
Şi-acelea pline de buclucuri...

Şi, fiindcă vârsta de 75 de ani şi înţelepciunea nu înseamnă numaidecât bătrâneţe, noi, mai tineri sau mai puţin tineri, îl considerăm pe Andrei Lupan un confrate de-al nostru — tot tânăr, doar că ceva mai cărunt, ceva mai aşezat, ceva mai modest şi, pe alocuri — cum tinereţea rar recunoaşte asemenea lucruri — chiar şi ceva mai talentat. Îi suntem recunoscători că ne-a lăsat drept moştenire un nume greu, adunat pe-o carte, poetul care mereu

... e de faţă cu cei ce-l aşteaptă
înalt în tărie, purtând diademă,
stăpân pe a graiului taină şi faptă
şi nebiruit făurar de poemă.

Nicolae DABIJA

- - - - - - - - - - - - - - - - -

Adevărul şi nădejdile vieţii

În efuziunile lirice sau în reflecţiile publicistice, în mărturisirile din interviuri sau în luările de atitudine din cuvântări Andrei Lupan întotdeauna a vorbit şi vorbeşte din numele poporului, prin prisma nădejdilor, păsurilor şi nevoilor lui, cu dreapta şi înţeleapta lui cumpănire a lucrurilor, a adevărurilor vieţii. Procedează astfel chiar şi atunci, când îşi exteriorizează cele mai sacre gânduri şi sentimente din străfundurile propriei conştiinţe şi ale propriului «eu» artistic.
În preajma evenimentelor de cotitură sau din miezul fierbinte al acestora, în clipe de intensă bucurie sau de amărăciune măcinătoare, la bine sau la rău, la uşor sau la greu — Andrei Lupan a ştiut şi ştie să rostească — la timp, răspicat şi printre primii — «cuvântul ce exprimă adevărul»: adevărul despre sine şi despre epocă, adevărul despre semeni şi despre viaţă, adevărul social-politic, cultural, etico-moral, psihologic, artistic.
Acolo unde se angajează în discuţie Andrei Lupan, până şi cele mai încurcate lucruri încep a se descâlci şi a se strălumina; acolo unde este prezent poetul — «frate al pământului», săvârşirea unei nedreptăţi nu se poate întâmpla, iar dacă şi se întâmplă, ea, nedreptatea, numaidecât va fi veştejită şi dezaprobată; acolo unde veghează spiritul clarvăzător al lui A. Lupan, semiadevărurile se fac mici ca piticii, iar minciunile orbesc de-a binelea şi bat în retragere, topindu-se ca o scamă de fum.
Ca toţi poeţii adevăraţi, A. Lupan are o serie de imagini şi simboluri obsedante, prin care îşi manifestă nu numai fondul de idei ce-l preocupă permanent, ci şi mitul său personal. Aproape de fiecare dată aceste imagini metaforice, prin repetarea lor creatoare în diverse contexte, pun în lumină noi nuanţe şi semnificaţii artistice, dovedindu-se a fi surse inepuizabile de sugestivitate poetică. Cele mai frecvente metafore şi simboluri obsedante, care în poezia lui A. Lupan capătă o multitudine de sensuri artistice, sunt acele ce se axează în jurul unor semnificative cuvinte-nuclee, precum: «nădejdea», «chemarea», «viaţa», «vremea», «veacul», «gândul», «fruntea», «obrazul», «munca» ş.a. Anume aceste imagini determină şi scot în vileag specificitatea sistemului plastic al autorului, poetica şi stilul lui. Faptul poate fi demonstrat chiar pe baza unor imagini ce ţin doar de o singură noţiune.
De regulă, imaginile «nădejdii», «vieţii», «gândului» ş.a. apar în poeziile semnificative ale lui A. Lupan, ceea ce denotă că ele tind să fie purtătoarele unor mesaje poetice de profundă rezonanţă interioară, ale unor convingeri în continuă permanentizare care, în ultimă instanţă, reprezintă crezul social-estetic al poetului. Chiar numai prin prisma acestor imagini s-ar putea urmări — fie şi în parte — calea de creaţie parcursă de poet de la zugrăvirea realităţilor burgheze perimate la zugrăvirea realităţilor socialiste în plină prosperare, s-ar putea evidenţia evoluţia concepţiei şi a gândirii lui artistice. Simbolul «nădejdii» în poezia lui Lupan este, mai întâi de toate, simbolul visului de veacuri al moldoveanului la o viaţă dreaptă, bună, fericită. E sfânta încredere a ţăranului în rodul seminţei aruncate în brazdă, în răsăritul unui soare nou, în sosirea unei zile mari, când «va bate un ceas mai drept». Simbolul «nădejdii» e simbolul marilor năzuinţe ale poporului spre adevăr şi bine, spre un viitor plin de perspectivă, de pace. De la nădejdile «oarbe», care erau înnăbuşite de întunericul vieţii burgheze, de la «straniile» nădejdi-momeli, care «rânjeau pe câmpuri de nadă» şi care erau «vândute» la «roase tărăbi» de «apostoli năuci», de la nădejdile «drepte», care îndemnau la luptă, poetul ajunge la nădejdile măreţe, care au adus poporului multaşteptata eliberare («Şi-a biruit, ea, totuşi, nădejdea noastră mare»), la nădejdile-perspective, care au început să bată «în inima veacului» nostru «cu pumnnii nădejdilor toate», transformându-ne ţara, condusă de Partidul Comunist — «nădejdea şi sovestea lumii», într-o minunată «grădină de nădejdi» înfloritoare, la «steaua nădejdii» de Pace, care «sfinţeşte» omenirea «cu lumini făr-de moarte». Iată, aşa dar, cum o singură imagine definitorie poate fi purtătoarea unui bogat şi autentic fond de idei şi a unei concepţii în plină evoluţie.

Mihail DOLGAN