"Oameni de la Moldova - Andrei Lupan" (din cartea "Noi, cei vii", ed. Lumina, 2006)

	03.1994
"Oameni de la Moldova - Andrei Lupan" (din cartea "Noi, cei vii", ed. Lumina, 2006)
the original: (931KB)	Author : Malev Vera - scriitoare
inserted: 2007-08-15 08:30:05

Oameni de la Moldova - Andrei Lupan

Nu e un studiu despre Andrei Lupan-poetul. Studiile le vor scrie alţii, specialişti în materie. Nu mă îndoiesc că va veni şi acel timp. Nu e nici o încercare de a prezenta activitatea omului politic şi de stat care a fost. Sunt nişte umile şi răzleţe însemnări despre Lupan-omul aşa cum l-am cunoscut de-a lungul anilor.
Prin prisma mulţilor ani ce s-au călătorit, mă văd într-o scînteietoare zi de mai a anului o mie nouă sute patruzeci şi şase păşind alături de ruda mea, pictorul Ioachim Postolache, pe stradela Fîntînilor venind dinspre strada Puşkin. Aproape de următorul colţ Chima, cum îi ziceam, se opri şi zise:
- Să intrăm pe o clipă. Am o vorbă cu Bucov.
- Cine-i Bucov?
- E-e-e, fata tatii, la vîrsta ta ar trebui să ştii. E poet şi scriitor. E preşedintele Uniunii scriitorilor. Aici e sediul acestei organizaţii... Ei, dar pentru mine Emilian Bucov e unul din cei mai buni amici încă de la Bucureşti.
Cuvintele lui m-au emoţionat foarte mult. Eu, care visam de atîta timp să păşesc pragul unei redacţii de ziar, uite că voi intra acum în sediul Uniunii scriitorilor. Voi vedea un poet în carne şi oase!
Îl urmai deci pe Chima cu inima bătîndu-mi de emoţii. Am parcurs două odăi sumbre şi goale. În una din ele o femeie între două vîrste ciocănea cu un deget la o maşină de scris veche de cînd lumea. Biroul în care intrasem nu era mai luxos, nici mai luminos, nici mai confortabil. La o masă destul de veche stătea un bărbat uscăţiv, înalt, cu plete negre ce înrămau o faţă palidă, expresivă.
- Noroc, Radule! îl salută ruda mea.
- Noroc, Chim, frăţioare! Ce vînt te aduce?
Schimbul de cuvinte ce a urmat între ei nu mi-l mai amintesc din cauza emoţiilor ce puseseră stăpînire pe mine. Mă gîndeam în sinea mea: „Acesta încă nu e Bucov, probabil. Chim i-a zis Radu". Şi în clipa aceea auzii iar pe Chim.
- Ascultă, Bucov, fata aceasta e verişoara neveste-mi şi caută de lucru. Nu aveţi voi ceva pe aici?
Extraordinar! Era Bucov. Capul îmi vîjîia.
- Nu ştiu ce căutaţi voi, dar noi avem nevoie de o dactilografă. Şi fixîndu-mă întrebător. Ştiţi să dactilografiaţi, domnişoară?
Întrebase de parcă era normal ca oricine venea din stradă să ştie a dactilografia. Din fericire, eu ştiam. Adică ştiam era un fel de a spune. Făcusem comerciala şi în ultimul an se introduseseră lecţii de stenografie şi dactilografie. Mare lucru nu prinsesem căci lecţiile aveau loc doar o dată pe săptămînă, iar în martie liceul s-a evacuat. Totuşi aveam idee cum să deschid maşina, unde să introduc hîrtia, pe ce clapă să apăs ca să schimb rîndul, să scriu cu majusculă ş.a. Apoi îmi trecu fulgerător prin faţa ochilor imaginea femeii din anticameră ce bătea cu un deget la maşină. Pe noi ne învăţaseră să batem cu toate degetele, ce-i drept pe nasturi cusuţi pe un carton ce imitau clapele. Considerai deci că nu sunt mai prejos. Şi mă decisei.
- Ştiu, am zis.
- Foarte bine. Să mergem la Portnoi.
Bucov se ridică de pe scaun şi porni repezit pe picioarele-i de cocostîrc, cerîndu-mi să-l urmez. Într-o odaie mare, un fost salon probabil, la un birou, printre teancuri de hîrtii, cărţi abia de se zărea faţa suptă a unui bărbat care nici nu puteai să spui dacă e tînăr sau bătrîn. Cufundat în nişte foliante, rodea un covrig uscat.
- Uite, Ramil, ţi-am adus fata asta. O să fie dactilografă la revistă.
Şi adresîndu-mi-se:
- Dumnealui e Portnoi şi-ţi va fi şef direct. Chipul lui Portnoi se lumină de un zîmbet ce-i trăda bucurie.
- Foarte bine, foarte bine. Avem mult de lucru.
Şi bătu cu palma mapele voluminoase de pe birou. Gest care nu mă entuziasma deloc, gîndindu-mă la posibilităţile mele.
Peste o zi eram instalată în aceeaşi sală, la o măsuţă cu vopseaua cojită, pe care trona o maşină de scris nu mai puţin jerpelită. Ciocăneam zgomotos de dimineaţă pînă seara nişte texte, unele scrise foarte neciteţ, altele de-a dreptul aiuristice. Îmi era nespus de greu, îmi dădeam însă toată silinţa. Uneori eram răsplătită cu unele poezii frumoase pe care le dactilografiam cu plăcere. Pe la amiază se isca o mică forfotă. Salonul nostru se umplea de lume, se vorbea de una, de alta, plecau unii, veneau alţii. Unii discutau ei înde ei, alţii se ciondăneau cu Portnoi. Apoi dispăreau cu toţii şi din nou rămîneam numai noi, fiecare cu treburile sale. Spre seară eu plecam, Portnoi mai zăbovea să citească manuscrisele, să-şi noteze gîndurile care apăreau în timpul lecturii. Aşa firav cum era, poseda o capacitate de muncă nemaivăzută. Cîţi din noi s-au bucurat de susţinerea, de încurajarea lui. Într-o zi cînd ne părăsiseră de acum obişnuiţii vizitatori, apăru un bărbat ce intră cu un mers apăsat, fără grabă. Nu-l mai văzusem pînă atunci pe aici. Purta un costum negru, lustruit pe la coate, avea o faţă smeadă, un pic încruntată. Făcu un semn cu capul spre mine şi se aşeză la biroul lui Portnoi. Îi dădu nişte pagini, după citirea cărora şeful meu se aprinse ca de obicei. Discutară mult, uneori luîndu-se aproape la harţă. În cele din urmă Portnoi îmi spuse.
- Fetiţo, acesta-i poetul Andrei Lupan. O să-i dactilografiezi o traducere. Chiar acum. Îţi va dicta. O dăm în număr.
Lupan luă un scaun, îl aşeză lîngă biroul meu şi se instală ţinînd în mînă paginile care stîrniseră gîlceava între ei. Le mai măsură din ochi o dată, de două ori. Mai stătu pe gînduri. Ceru un toc. De unde? I-am întins un capăt de creion. Şterse ceva cu înverşunare, se mai gîndi, iar şterse. Scrise ceva printre rînduri. Chipul lui dur mă intimida.
„E atît de supărat, m-am gîndit. Dar cînd voi mai începe şi eu a buchisi... Dacă nici pe sine nu se menajează..."
În cele din urmă începu să dicteze.
„Maxim Gorki. Cîntecul şoimului".
Am dactilografiat cu multă stăruinţă şi am făcut numai o greşeală.
- Gorkii se scrie cu doi de „i", mă corectă dumnealui. În schimb, după „r" se pune semnul ăsta, cum îi zice, şi desenă cu mîna în aer ceva ce semăna cu cifra şase. Aşa scriu ruşii.
- A-a-a-a, mă bucurai că ştiu ce avea în vedere. Semnul moale.
Lupan zîmbi şi faţa-i se schimbă brusc. Se destinse, se lumină. În ochi îi scăpărau luminiţe jucăuşe, dar zîmbetul îi era ironic.
Nu-i înţelegeam nici veselia, nici amestecul acela de zeflemea.
Cînd de bine de rău am scos-o la capăt, se scotoci prin buzunare şi scoase o bancnotă de zece ruble. Am roşit pînă în vîrful urechilor şi am încercat să refuz cu vehemenţă.
- Hai, lasă, mă opri el. Nu eşti obligată să lucrezi pe degeaba. Şi se întoarse la Portnoi cu paginile acelea chinuite de mine. Vreo două zile am tot umblat cu o senzaţie neplăcută că ceva nu e în regulă, că totuşi nu trebuia să iau banii aceia, cînd lucrurile se clarificară de la sine şi foarte simplu. Veni un alt poet. Meniuc, după cum aveam să aflu imediat. Avea şi el de dactilografiat. Tot o traducere şi tot în număr. Era o aniversare a lui Gorki, după cum ştiam deja.
Cînd am terminat de dactilografiat, Meniuc îmi puse şi el pe masă nişte ruble. M-am supărat de-a binelea şi i-am spus să-şi păstreze banii. Meniuc m-a privit intrigat, cu ochii lui rotunzi, care şi prin ochelari se observa cît de miopi sunt, şi mi-a spus accentuînd fiecare cuvînt, cum îi era obiceiul:
- Dar bine, de ce te superi? Bucov ne-a spus la toţi să-ţi plătim dacă dactilografiem ceva. Revista nu are leafă pentru dactilografă.
Cu părere de rău, am plecat curînd de la revistă. Timpurile erau grele şi trebuia să-mi găsesc o slujbă cu plată asigurată.
M-am întors însă mai tîrziu, la invitaţia specială a redacţiei. Vorba e că în toamna anului patruzeci şi şapte avusese loc o conferinţă a tinerilor scriitori. Nu participasem desigur la ea, nici nu aveam cunoştinţă de un astfel de eveniment. Despre concursul tinerilor începători aflasem din ziare şi am trimis cîteva povestiri. Şi am ocupat primul loc. Vestea aceasta m-a uluit, dar şi m-a bucurat. Şi desigur că atunci cînd mi s-a telefonat la Ministerul culturii şi învăţămîntului unde lucram şi mi s-a propus un loc în cadrul redacţiei „Octombrie" am acceptat. Am aflat mai tîrziu că Lupan, care între timp venise la conducerea Uniunii, citind lucrările prezentate la concurs, căzu de acord cu părerea juriului ca să-mi fie acordat mie premiul întîi. Ba mai mult, ar fi zis:
- Fata asta are condei. Poate ar fi bine s-o luaţi în redacţie. Să înveţe a face literatură.
Fără doar şi poate că nu-şi mai amintea că i-am dactilografiat cîndva un text. Destul de stîngaci printre altele fie spus. Eu nu constituiam o excepţie. Pe mulţi din acei în care simţea scînteia sacră îi susţinea şi îi aduna în jurul Uniunii. Printre ei au fost Valentin Roşca, Irina Stavschi, Samson Şleahu, studenţii Petru Zadnipru, Simion Cibotaru. Mai tîrziu Ion Constantin Ciobanu, Ion Druţă. Şi mult mai tîrziu Anatol Ciocanu, Leonida Lari, Nina Josu şi alţii.
Viaţa Uniunii şi a redacţiei era tumultuoasă. Reuniuni, serate literare, discuţii. Aproape tot ce se scria era pus în discuţie la adunările generale ale Uniunii, care, adevărat este, număra pe atunci prea puţini membri. Exista şi un banc. Cică toate căciulile scriitorilor încăpeau pe un singur cuier.
Una din acele serate literare mi s-a întipărit îndeosebi în memorie. Cît de mult a fost hulită şi batjocorită acum cîţiva ani piesa lui Andrei Lupan “Lumina”. Atunci însă în seara aceea de iarnă cînd ne-a citit-o autorul a fost pentru noi o revelaţie. Sala noului sediu de pe strada Vasile Alecsandri era arhiplină. Noi, care îl studiasem pe Eminescu, Alecsandri, Sadoveanu, ne delectasem la versurile lui Bacovia, proza lui Ionel Teodoreanu, Rebreanu şi Cezar Petrescu, dar care în ultimii ani nu înţelegeam menirea interdicţiilor privitoare la limbă şi literatură care ne indicau ce se poate şi ce nu se poate, noi toţi am simţit atunci o adiere de aer proaspăt ce pătrundea în sala arhiplină. Nu ne interesau dedesubturile politice de care a fost învinuit acum poetul, nu-i căutam subtextul. Înţelegeam doar că ni se citeşte o piesă scrisă într-o limbă curgătoare, din paginile căreia apăreau în faţa noastră chipuri de oameni vii, pe care îi întîlnisem, îi cunoşteam şi noi, dar nu ne gîndisem, nu îndrăznisem, nu aveam acea măiestrie de a-i zugrăvi atît de veridic.
Faptul că lucram la revistă nu însemna că îl vedeam pe Lupan în permanenţă sau îi cunoşteam activitatea de zi cu zi. Au început însă acele legendare discuţii asupra limbii, iniţiate tot de Lupan, Meniuc, Bucov. Acele adunări ce ţineau tîrziu după miezul nopţii, acele îndîrjite ieşiri la tribună şi luări de cuvînt. Sosirea de la Moscova, tot la rugămintea scriitorilor, a somităţilor lingvistice, care au calificat logic limba noastră ca făcînd parte din grupul limbilor romanice. Rezistenţa era înspăimîntător de duşmănoasă. Slavă Domnului, s-a decretat totuşi că nu mai trebuie ca Eminescu şi Sadoveanu să fie traduşi în moldoveneşte. Astăzi toate acestea sună ca un banc de prost gust. Atunci însă a apărut publicaţia de tristă amintire din „Sovietskaia Moldavia" care înfiera fruntea literaturii noastre ca fiind burghezo-naţionalistă. Şi iarăşi mulţi din noi la ora aceea nu-şi dădeau seama ce groaznică primejdie plana asupra celor nominalizaţi - Lupan, Bucov, Istru. Mulţi ani mai tîrziu, Lupan mi-a explicat: articolul era o chemare la exterminarea lor. Norocul le-a fost că la conducerea republicii se afla atunci Vasile Coval, un om de omenie, care, fiind susţinut şi de Fadeev de la Moscova, a putut să-i salveze.
Un timp am avut ocazia de a ne face unul altuia mici servicii. Surioara mea mijlocie suferea de o boală care a dus-o în mormînt. Avea tuberculoză osoasă şi o vreme s-a tratat la sanatoriul din Vorniceni. Tot acolo, suferind de aceeaşi maladie, se afla şi Ana Lupan. Eu, ducîndu-mă aproape în fiecare duminică la sanatoriu, Lupan mă ruga uneori să-i duc surorii sale dulciuri, cărţi. Lunea, de îndată ce apărea la Uniune, venea să afle veşti de acolo. La rîndul lui îmi făcea aceleaşi servicii. Cînd, spre marea noastră durere, a decedat sora Marusica, Lupan m-a ajutat mult. Mi-a dat şi maşină s-o aducem acasă. Cînd mi-a prezentat condoleanţele sale, avea o expresie de tristeţe, ba chiar de deznădejde. Am înţeles că se gîndea la Ana.
Îmi mai amintesc cît de vesel a venit într-o zi la noi la „Octombrie", agitînd nişte caiete groase.
- Băieţi, ne-a spus el, să ştiţi că a apărut un adevărat romancier. Iată are aici un roman veritabil. Scris încîlcit, de mină, cu multe slăbiciuni şi naivităţi. Dar e roman. „Codrii". Autorul e un băiat de undeva de la Bender. Îi zice Ion Ciobanu. Luaţi caietele, citiţi, invitaţi-l la redacţie, sunt sigur că o să facă literatură.
Tîrziu, pe la finele anilor cincizeci, am fost trimisă la cursurile superioare de literatură, la Moscova. Cursurile acestea funcţionau de acum de cîţiva ani, unii le şi absolviseră. Şi mai mulţi erau cei ce doreau să plece încolo. N-am rugat, n-am bătut pragurile, mi s-a spus că la conducerea Uniunii s-a hotărît să mă trimită şi pe mine. Provincială pînă în măduva oaselor, m-am decis cu greu. Şi mai greu îmi venea să mă obişnuiesc cu acea viaţă nouă pe care trebuia s-o trăiesc doi ani. O veşnicie, cum mi se părea.
Doar la cîteva zile de la începerea anului de studii, unul din colegi îmi spuse:
- Vera, te aşteaptă cineva pe coridor.
- Pe mine?! am rămas uimită. Cine să mă aştepte în străinătatea asta în care nu aveam nici un fel de cunoştinţe, nu ştiam pe nimeni. Am ieşit pe sală. De departe am recunoscut statura robustă. Era Lupan.
- Salut, tovarăşă studentă, mi-a întins el mîna şi faţa i s-a luminat de zîmbetul cela al lui, foarte rar, dar cald şi sincer. Cum îţi merg studiile? Te-ai aclimatizat aici, în cetate?
- Vreau să mă duc acasă, i-am mărturisit ceea ce simţeam. În fiecare zi mă gîndeam să-mi iau valiza şi să fug acasă.
- Să nu aud una ca asta, se încruntă el. Şezi aici şi învaţă carte. Şi apoi unde ai să mai ai la îndemînă asemenea teatre, muzee, săli de expoziţii? Alungă-ţi gîndul. Auzi ce-ţi spun: Aniuta de ce n-a venit? Ce-i cu ea?
- Nimic. A zis că întîrzie cîteva zile.
Ana Lupan era în anul doi şi, în virtutea tradiţiei ce se înscăunase la cursuri, studenţii mai vechi îşi puteau permite să întîrzie.
- Nu s-a întîmplat nimic? E bine sănătoasă? mă cercetă el scrutător.
- Era totul în regulă cînd am plecat.
- Bine. Da Irina Stavschi a venit?
- Da, am văzut-o pe aici, dar nu e prea sociabilă.
- Ai dreptate. E un caracter aparte. Bun, vasăzică ne-am înţeles! Alungă-ţi gîndurile de evadare. Mă duc s-o caut pe Irina. Vin de la casa de creaţie din Maleevka. Deseară pornesc spre casă. Hai - capul sus şi succes!
După lecţii, spre seară, în odaia mea de la cămin veni Raisa Ahmatova, poetesă din Cecenia.
- A telefonat Andrei Pavlovici. Ne invită să-l conducem la tren.
Am rămas oarecum uimită.
- Îl cunoşti pe Lupan?
- Păi! Sunt doar colegă cu Anuşca şi anul trecut, cînd venea pe la Moscova, ne invita mereu la Casa literaţilor, la teatru. Hai, repede, îmbracă-te!
- Ştiu eu... am spus tărăgănat. E tîrziu...
Moscova mă intimida şi nu-mi prea plăcea să ies în oraş.
- Fii serioasă! Cum adică e tîrziu? Îţi spun că ne-a invitat.
Lupan ne-a întîmpinat în faţa gării Kiev. Era de nerecunoscut. Ne-a făcut băieţeşte semne amicale, ne-a poftit la restaurant. Avea comandată o masă. Iar pe ea bunătăţi fel-de-fel, pui fript într-un fel anume, mîncam pentru prima dată aşa ceva, salate neobişnuite, portocale. Şi o sticlă de vin. Era oarecum neobişnuit pentru mine. Să stau la restaurant cu Lupan, să ciocnim pahare. Şi un Andrei Lupan pe care-l ştiam veşnic încruntat, acum foarte curtenitor, vesel, amabil, glumeţ. Om ca toţi oamenii.
Iar pe peron, la plecarea trenului, înainte de a intra în cupeu, ne-a sărutat mîna, zăpăcindu-mă definitiv. Ca să nu par cu totul sălbatică, am îngînat:
- Salutări la Moldova.
O fi sesizat în vocea mea un tremur poate, pentru că-mi dădu din deget şi zise:
- Hai, hai. Să nu te aud. Măi, ce ţi-i şi cu moldovenii iştia!
Şi, după o pauză.
- Din păcate, trebuie să recunosc că şi eu sunt la fel.
Mai continuam să studiez la Moscova, cînd a avut loc decada literaturii şi artei moldoveneşti. Pentru noi, studenţii moldoveni, era într-adevăr o sărbătoare să ne aflăm alături de colegii noştri de condei care participau la decadă. Într-o zi am fost invitată la spectacolul “Spada frîntă” montat de teatrul nostru de operă şi balet. Muzica, scenografia, jocul actorilor erau impresionante. Mai ales Vladimir Tihonov, numele căruia stăruia pe buzele tuturor amatorilor de balet. În antract stăteam de vorbă cu Bogdan Istru şi Andrei Lupan. S-au apropiat de noi doi bărbaţi eleganţi şi au început să-l felicite pe Lupan care, la rîndul lui, le-a mulţumit şi a făcut prezentările de rigoare. „Bărbaţii eleganţi" erau Iraklie Andronikov şi Gheorghii Gulia, somităţi despre care auzisem, dar pe care nu-i văzusem şi nici nu visasem să fac vreodată cu ei cunoştinţă. Pentru mine a fost o zi nemaipomenită. Cu spectacolul acela feeric, cu moscoviţii din jurul nostru care aflînd că suntem moldoveni ne felicitau cu această frumoasă sărbătoare. Lupan era şi el fericit. Am observat că cei doi mari intelectuali demonstrau multă stimă şi dragoste pentru poetul nostru. Am înţeles că-l apreciază şi mi-a părut bine.
- Avem multe talente, spuse el dus pe gînduri cînd ieşeam din teatru. Am putea face multe, să uimim o lume dacă nu ni s-ar pune atîtea beţe în roate.
Lui Vladimir Tihonov după acel spectacol de neuitat i s-au făcut oferte avantajoase la Teatrul Mare şi el a acceptat. Lucru pe care nu l-a făcut mai tîrziu marea noastră cîntăreaţă Măria Bieşu. Atunci, în primăvara anilor şaizeci numele ei încă nu era cunoscut. Dar a trecut foarte puţin timp şi ea a zguduit publicul chişinăuian la prima apariţie în “Tosca”.
Şi cam pe la acea vreme, la o şedinţă a colegiului Ministerului culturii, unde colaboram după întoarcerea de la studii, se discuta printre altele, problema unui apartament pentru Maria Bieşu. Unul din responsabili bîiguia ceva cum că nu există nici o posibilitate, poate mai tîrziu... Veşnicul refren... S-a ridicat Lupan, care era prezent, şi, adresîndu-i-se ministrului Lazarev, a zis:
- Uite ce am să-ţi spun eu, tovarăşe ministru. Dacă nu eşti mata în stare să repartizezi o locuinţă Mariei Bieşu, atunci cred că e cazul să-i oferi o odaie în largul dumitale apartament.
Sigur că mulţi nu-l agreau. Felul lui franc de a spune ce crede nu era multora pe plac. Prin activitatea dîrză şi fără preget pentru propăşirea culturii, prin susţinerea şi apărarea în permanenţă a reprezentanţilor literaturii şi artelor, prin demascarea tertipurilor ce se unelteau adesea împotriva unora din ei, ajunsese să-şi facă mulţi răuvoitori, ba chiar şi duşmani. Însă el îşi continua menirea. Trecea aparent nepăsător printre privirile acelea otrăvite, gata să-1 sfîşie, şi înfăptuia ceea ce credea că e necesar pentru cultura unui neam. Ultima lui realizare, înainte de a fi ostracizat, a fost Comitetul pentru premiile de stat în domeniul literaturii şi artei. Am avut fericirea să lucrez cu dumnealui din primele zile ale activităţii acestui comitet. Existau mulţime de probleme. Finanţele, sediul, componenţa comitetului, confecţionarea medaliilor, a diplomelor. Dar mai ales nominalizarea premiului. E de la sine înţeles că am fi dorit de la bun început să fie numit premiul Eminescu. N-a fost posibil, cu toată dîrzenia de care a dat dovadă şi aici. De partea noastră era viceprim-ministrul Anatol Corobceanu, acel bărbat de stat pe care l-a iubit şi l-a deplîns o lume. El ne-a ajutat şi ne-a susţinut în toate, însă nu a putut face nimic nici dînsul. Atît că spera şi ne insufla şi nouă speranţa.
La una din audienţe, cînd m-am plîns că mi s-a repartizat o cantitate minimă de aur pentru poleirea medaliilor pe care trebuia să le confecţioneze monetăria de stat din Leningrad, dumnealui m-a liniştit:
- Nu-i nimic. Fă mai puţine. Poate va veni totuşi o zi cînd vom putea numi premiul altfel, cu numele marelui Poet şi atunci tot vom avea nevoie de medalii noi.
Lucrul în Comitet, aparent uşor şi plăcut, în realitate era foarte complicat, iar uneori chinuitor. Membrii Comitetului nu erau numai acei pe care i-ar fi ales şi i-ar fi vrut Lupan ca preşedinte. Ba erau prea puţini dintre aceştia. Prin urmare, la şedinţele Comitetului, la decernarea premiilor de multe ori rezultatul era în mîinile unor grupări indiferente sau de-a dreptul ostile culturii şi literaturii noastre. Fiecare nereuşită a candidatului o resimţeam ca pe o lovitură personală. Aşa a fost cu Valentina Rusu-Ciobanu, cu Nicolae Costenco, cu Vladimir Beşleagă.
După furtunoasele şedinţe în plen, după votul secret, care scotea la iveală asemenea nereuşite, Lupan pleca valvîrtej din Comitet. Eu rămîneam să fac toate formele pentru înaintarea procesului verbal redactat în trei exemplare şi semnat de către toţi membrii Comitetului către CC şi Consiliul Miniştrilor ce urmau să confirme decizia Comitetului.
A doua zi pe la orele douăsprezece îmi telefona:
- Ai pregătit documentele?
- Da, Andrei Pavlovici. Rămîne să le semnaţi.
- Da. Iaca vin. Sfolocii.
Venea. Într-adevăr, nu putea decît să-şi exprime zăduful printr-o sudalmă. În fond, pentru rezultatele votării semnau patruzeci şi şapte de membri ai Comitetului. Altceva că au fost cazuri cînd toate aceste semnături erau anulate prin una singură. A secretarului CC-ului. Dar aşa ceva nu s-a întîmplat pe timpul preşedinţiei lui Lupan. Scîrbit de cîte se petreceau, el şi-a dat demisia.
În ultimii ani, cînd cineva i se adresa cu vreo rugăminte, repeta adesea:
- Luaţi seama, numele meu ar putea mai mult să vă strice decît să vă ajute.
Se angajase într-o luptă disperată împotriva grandomaniei ce lua proporţii tot mai mari în republică. Mii de hectare de livezi, cirezi de sute de animale adunate în grajduri, mii de porcine închise. Şi în directă legătură cu lucrul acesta poluarea solului şi a apelor.
- Vă daţi seama ce se întîmplă? încerca el să ne atenţioneze la adunările scriitorilor. Miile acestea de hectare ne-ar da pîine. Căci să ştiţi că pomii de palmetă cer o îngrijire specială, de la exemplar la exemplar. Vor apărea cu miile insecte vătămătoare ce vor trebui stîrpite. Şi, desigur, cu ajutorul chimicalelor. Pe o suprafaţă uriaşă. O să mai zboare albinele prin aceste livezi?... Dar principalul e ce se întîmplă cu oamenii. Sunt pervertiţi. Au loc adevărate crime. Voi nu vedeţi că ni se distruge meleagul pe care bunii şi străbunii l-au îngrijit şi ni l-au lăsat aşa frumos şi bogat? Deocamdată mai este. Dar dacă om sta şi om tăcea...
Iar noi, în majoritate, îl ascultam şi tăceam. Ba deseori vreun şugubăţ mai din fundul sălii - vreunul din acei care mai apoi au devenit mari patrioţi ai neamului arunca în zeflemea: „Da, Cartagena trebuie numaidecît nimicită". Doar Valentin Roşca şi Gheorghe Malarciuc ieşeau la tribună şi, susţinîndu-l pe Lupan, operau cu cifre, cu date care te îngrozeau. Ceilalţi tăceau, zicîndu-şi: „Las' că rezolvă el şi problema aceasta cum a rezolvat atîtea".
Nu-l mai ţineau puterile.
Într-o seară, cînd ne întorceam de la o asemenea adunare, mi-a mărturisit:
- Să fi fost ca pe vremuri, simt că m-aş duce la o mănăstire. Aicea văd că nu mai fac nimic.
Începuse o adevărată prigoană împotriva lui. Un colaborator al Expoziţiei realizărilor îmi spusese pe atunci cum a venit Ivan Bodiu în vizită la Expoziţie. În pavilionul „Cultură" s-a oprit cîteva clipe în faţa standului cu fotografiile laureaţilor premiilor de stat. Arătînd spre fotografia lui Lupan a întrebat:
- A ătot cito zdesi işcet?
Şi a plecat mai departe. Pînă în seară fotografia laureatului premiului de stat Andrei Lupan a şi dispărut de pe stand.
Au fost expediate şi nişte circulare pe la comitetele raionale de partid unde numele lui era pomenit în legătură cu cel al lui Testemiţanu şi dezordinile studenţeşti. E mai mult ca probabil, ar fi fost bucuroşi să ia măsuri cu mult mai drastice, dar prea era Andrei Lupan o personalitate, avînd susţinere printre prietenii şi somităţile literare in toate republicile.
Totuşi, la un moment dat a avut unele îndoieli, sau bănuieli, căci într-o zi m-a rugat să vin la el acasă. Mi-a arătat o mapă groasă. Erau acolo adunate zeci de cuvîntări, intervenţii la cele mai înalte foruri din republică şi din Uniune, intervenţii legate de soarta şi viitorul Moldovei, a culturii acestui pămînt, a destinelor oamenilor de artă, cultură şi literatură. Cuvîntări la congresele scriitorilor, la sesiunile Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice. Cuvîntarea în apărarea candidaturii lui Ion Druţă la o şedinţă a Comitetului pentru premii al Uniunii Sovietice, candidatură subminată de Bodiu... Şi totul în van. Cele mai multe fără rezultat sau cu un rezultat invers. Cu persecutări.
- Aş vrea, mi-a zis, să păstrezi această mapă în safeul organizaţiei de partid.
Nu l-am înţeles. I-am spus că la sigur asemenea documente importante la el acasă vor fi mai bine păstrate. Mult mai tîrziu mi-am dat seama că, dîndu-mi-le, vroia să le salveze în caz de ceva. Cît despre refuzul meu l-a clasificat drept frică. Din fericire nu s-a întîmplat nimic atunci.
La mănăstire nu s-a mai dus. S-a retras la Mălăieşti, un sat de pe Nistru, unde îşi cumpărase o casă. Casă?! O magherniţă! Am văzut-o mai tîrziu, după ce cheltuise mulţi bani cu reparaţia. Îi pusese acoperiş nou, burlane, construise o verandă. Adică o pospăise pe ici, pe colo, încît la exterior arăta cum arăta. Înăuntru însă arăta tot ceea ce fusese: nişte odăiţe scunde, cu tavan jos şi ferestruici oarbe. Venisem cu Ana şi Savostin. Era o zi de toamnă tîrzie. Cernea o ploaie măruntă, mocnită, zările erau plumburii, reci. Poate de aceea m-a izbit atît de dureros vederea acestei case, dar mai ales chipul gazdei. Lupan era de nerecunoscut. Îmbătrînit, adus din spate. Pe faţa-i cenuşie rătăcea o expresie de înstrăinare şi indiferenţă. Purta o pufoaică uzată şi nişte pantaloni la fel de vechi încît mă întrebam de unde i-o fi adunat. Totuşi firea de moldovean primitor a biruit şi ne-a invitat în casă. Într-una din chichineţe ardea focul într-o sobă, cîndva dată cu var de o mînă puţin iscusită în ale văruitului. Aici se afla - o canapea acoperită cu o cergă, o masă pe care stătea o maşină de scris, hîrtii, cărţi, manuscrise, ceea ce confirma că situaţia nu e atît de gravă, cum mă speriasem la început.
Totuşi la întoarcere am întrebat-o pe Ana: „De ce îl lăsaţi să stea aici aşa de singur? Mi se pare că e în culmea deznădejdii". „Ei, nu-l cunoşti tu pe frate-meu, mi-a zis ea. Crezi că acceptă sfaturi din partea familiei? Cu atît mai mult nu ar suporta să fie compătimit. Şi apoi, trebuie să-ţi spun că e mulţumit că nu-l sîcîie nimeni. Întotdeauna i-a plăcut singurătatea".
Poate avea dreptate. Mi-am amintit fraza cu mănăstirea. Totuşi cele văzute mă îngrijorau şi curînd, la o întrunire republicană, prinzînd un moment potrivit, i-am spus lui Grigore Isidorovici Eremei:
- Ar trebui să-l vizitaţi pe Lupan, să vedeţi cum o duce acolo, în sat. E de neconceput ca un om ca dumnealui să trăiască în halul ăsta.
- Dar ce s-a întîmplat? Am auzit că şi-a cumpărat o casă.
- Hm... Casă. Dacă e s-o comparăm cu...
Nu mi-am terminat gîndul, dar cred că m-a înţeles. Ştiam că nu-i cer un lucru uşor. Bodiu nu i-ar fi iertat nimănui o vizită la Lupan. S-a încumetat Eremei sau a trimis pe cineva, nu pot spune. Atît că Andrei Pavlovici mi-a spus după un timp: „Au fost pe la mine, la Mălăieşti, de la stăpînire. Chipurile să vadă cum trăiesc. Dar cine ştie. Poate au venit să controleze dacă nu fac agitaţie antisovietică printre ţăranii din sat. Doar mi-a zis unul odată că de aceea şed încruntat în prezidiuri, fiindcă nu-mi place puterea sovietică... Sau poate, au vrut să vadă ce palat mi-am cumpărat".
Nu l-am întrebat cine a fost, dar amintindu-mi de convorbirea cu Eremei şi ştiind cît de mult ţine la el, l-am contrazis: „Prea vezi mata lucrurile în negru, Andrei Pavlovici. Sunt sigură că au venit cu cele mai bune intenţii". „Aşa e, mi-a răspuns. M-au întrebat dacă nu am nevoie de ceva. Dar de ce aş mai putea avea nevoie pentru mine? Ştiu ei prea bine care-s necazurile mele. Pămîntul ista al nostru".
A doua oară am venit la Mălăieşti în miez de vară împreună cu soţul meu. Lucea soarele pe un cer senin şi înalt. Casa se pierdea într-o mare de verdeaţă. Crescuseră şi pomii sădiţi de el în primul an. Lupan era cel dintotdeauna. Prietenos, binevoitor, mucalit. Anume în ziua aceea mi-a arătat nucul şi mi-a vorbit despre luminile satelor din valea Nistrului.
Proprietatea lui consta dintr-o fîşie îngustă de pămînt, jumătatea unei grădini pe care proprietarul, un ţăran bătrîn, o vînduse cuiva. Cumpărătorul construise această cocioabă, după care, nu se ştie din care motive, o vînduse la rîndul său. Acuma la hotarul dintre cele două grădini creştea un nuc. Creştea lîngă gard, dar în grădina vecinului, a vechiului proprietar.
- Haideţi să vedeţi ce frumuseţe, ne îmbie el.
Era un nuc tînăr, să tot fi avut zece-cincisprezece ani, cu tulpina albă, încă netedă, încununată de o coroană falnică care-şi legăna uşurel frunzele la adierea vîntului.
- Duc tratative cu moşneagul, ni se destăinui, şi îl rog să mute gardul, ca să am nucul ista la mine în grădină. I-aş plăti cît o vrea, căci tare mi-i drag.
- Şi el ce zice?
- Stă la îndoială. Nu zice nici da, nici ba.
Cît despre luminile satelor era o istorie cu adevărat patetică. Ridicînd acoperişul, podul casei devenise mai încăpător, mai înalt. Nu putea fi socotit o mansardă, totuşi avea Lupan acolo o laiţă şi o măsuţă la care scria uneori. Dar mîndria lui cea mare era un balconaş ce dădea spre valea Nistrului.
Am urcat o scară obişnuită, din cele pe care în casele de ţară se urcă în pod. Am ieşit pe balconaş. Priveliştea era cu adevărat încîntătoare. Cît vedeai cu ochii, se aşternea o mare de verdeaţă care strălucea ca poleită sub razele aurii ale unui soare darnic în zenit, ce-şi împrăştia lumina peste lume.
- Asta încă nu-i nimic. Să vedeţi noaptea ce feerie. Stau ceasuri întregi aici şi privesc ghirlandele de lumini ce se preling departe în zare. Sunt luminile satelor care acuma ziua nu se văd din grădini. Cînd noaptea împresoară pămîntul, licărul lor are ceva de taină, de miracol.
- Hm, mi-am zis. Lupan ăsta e cu adevărat imprevizibil. Ba se ia de piept cu stăpînirea, ba stă să contempleze noaptea luminile electrice în care, fireşte, nu e nimic tainic, nimic misterios. Dar de ce m-aş mira la urma urmelor. Cu toate cîte i-au fost dat să le înfrunte, nu trăieşte oare în el poetul?
A mai trecut un timp şi într-o zi îmi telefonează la Comitetul pentru premii.
- Eşti la birou?
- Da. Dar mata... Te credeam la Mălăieşti.
- Da. Hm... Dacă mai stai pe acolo, am să trec îndată pe la dumneata.
A venit. Iarăşi era de nerecunoscut, încruntat, crispat, nedormit parcă. S-a aşezat.
- Ei, cui mai daţi premii anul acesta?
- Parcă mata nu ştii...
- A tăiat nucul, mă întrerupse el brusc, fără a mai asculta răspunsul meu.
N-am mai întrebat care nuc. Era clar care.
- Cine l-a tăiat?
- Moşneagul, cine altul?
- Dar de ce?
- Uite asta-i! De ce?
S-a ridicat furios, a făcut cîţiva paşi încolo şi încoace prin cămeruţă. S-a oprit în faţa mea.
- Nu înţeleg ce se întîmplă cu sătenii noştri. Sunt şi eu ţăran. Am copilărit, am trăit în sat. Parcă nu erau oamenii aşa pe la noi. Sau să se fi schimbat cu toţii? Li s-a înăsprit inima. La Mălăieşti locuiesc adevăraţi lumpeni. Poate pentru că e aproape oraşul. Mai toţi lucrează sau învîrtesc ceva pe acolo. Iată, voi scrieţi romane, nuvele, poeme despre săteni. Dar nu ştim noi nimic la ziua de azi ce schimbări au survenit în sufletele, în mentalitatea lor. Doar Druţă dacă a sesizat începutul acestei rugini care pune tot mai mult stăpînire pe oameni.
Se aşeză iar. Tăcu cîtva timp.
- Da. Să tai tu frumuseţe de pom! În floarea vîrstei! Acuma nici la Mălăieşti nu mi-i a mă duce.
În preajma aniversării a şaptezecea s-a închis în casă şi nu vroia să vadă pe nimeni, nu răspundea la telefoane. Îl căutau ziarele, televiziunea. Redactorii de la editură erau disperaţi. Îl rugaseră să pregătească o carte pe care vroiau s-o editeze cu această ocazie. Nu vroia să audă nimic. Am fost rugată să-i fac o vizită şi să-l conving să nu se eschiveze de la pregătirile către jubileu, că e de datoria lui etc. Fireşte, nu i-am pomenit de datorie, căci ştiam că în cazul acesta nu mai discută nici cu mine. Am încercat doar să-l conving să pregătească manuscrisul pentru editură. Asta l-a scos cel mai mult din fire.
- Lăsaţi-mă în pace! De ani de zile nu mi-au mai editat o carte! Ce, adică am ajuns eu să fiu editat numai cu ocazia aniversărilor? Mi-a telefonat cineva în toţi anii aceştia? S-a interesat cineva că poate am şi eu o carte nouă?!
- Andrei Pavlovici, dacă ai să stai mata să aştepţi să te sune. Unii nici n-au apucat bine să pună ultimul punct şi fug la editură. Cer să fie editaţi imediat, bat cu pumnul în masă şi pretind onorarii mărite. Da mata aştepţi să te sune...
- Eu nu bat şi nici nu i-am bătut nimănui cu pumnul în masă!
Am tăcut. Deşi ştiam că o dată, cel puţin, a bătut. Şi i-a bătut nu te miri cui, ci secretarului comitetului central, conducătorului atotputernic al republicii, tovarăşului Bodiu. Discuţia în biroul acestuia era atît de aprinsă, încît se auzea prin uşa dublă. Cei din anticameră încremeniseră, căci el îi striga: „Nu uita unde te afli! Şezi în scaunul republicii, prin urmare poartă-te cum îţi cere acest post!"
„Cum se poate să vorbeşti aşa şi cu asemenea ton cu primul secretar", se mira şi se indigna unul care îmi povestea mai tîrziu cele auzite.
Probabil că anume după aceea au şi început toate ostracizările. Ei da, dar acum Bodiu nu mai era în republică, atitudinea acolo, sus părea destul de binevoitoare.
- Aşa crezi dumneata. Sunt pline birourile acelea şi nu numai acelea de guzgani care dacă ar putea m-ar rupe în bucăţi.
Îmi venea tot mai greu să-l conving. Pînă la urmă m-am decis.
- Andrei Pavlovici, vă rog. E vorba de titlul de Erou al Muncii.
- Nu-ţi mai bate şi dumneata joc de mine.
- Nu-mi bat. Se fac demersuri.
- N-o să-mi dea ei mie asemenea titlu.
- Ştiu că sunt dispuşi.
Dădu din mînă parcă dezamăgit.
- În afară de toate păcatele mele, mai are şi soţia o soră plecată în Israel.
- Doamne, şi ce legătură are una cu alta?
- Are. Dumneata, tovarăşă secretar, multe nu ştii.
E adevărat. Multe nu le ştiam. Totuşi am continuat, căci vroiam să-mi duc misiunea la bun sfîrşit şi nu de dragul celor care mă trimiseseră, ci de dragul lui.
- Şi apoi uite ce ţi-oi mai spune, mă întrerupse el la un moment dat. La anii mei începi să priveşti cu totul altfel la toate. Cînd ştii că mîine-poimîine... Multe lucruri care odinioară ţi se păreau de mare importanţă acuma nu mai au acea valoare. Pînă la urmă totu-i deşertăciunea deşertăciunilor.
Am reuşit totuşi să-l conving, rugîndu-l să se gîndească şi la literatura noastră. Decoraţia aceasta ar fi şi o recunoaştere a întregului proces literar. Stereotipuri cu care eram obişnuiţi.
- Bine. Află cînd vor să mă primească şi transmite-mi.
Poate conferirea acestui titlu a fost una din cauzele acelor prigoane care s-au abătut iarăşi asupra lui. Şi cînd? Şi unde? Atunci şi acolo unde nimeni şi probabil nici dumnealui nu s-ar fi putut aştepta. Hărţuiala cea mare a venit atunci cînd tot împotriva a ce luptase, demascase de-a lungul anilor începuse să se năruie. Şi veni din sînul organizaţiei pe care o ocrotise şi o apărase adeseori cu riscul vieţii. Veni din partea acelora pe care îi susţinuse, îi promovase, cărora le deschisese calea în literatură. La memorabila adunare generală a scriitorilor din luna mai a anului o mie nouă sute optzeci şi şapte fu batjocorit în public, defăimat şi scuipat în faţă. Iar noi am tăcut. Iarăşi am tăcut. Desigur, luaţi poate prin surprindere, dar probabil şi din cauza mentalităţii înrădăcinată în noi: „Las' că se va apăra el, nu-i pasă lui de asemenea muşcături, fie şi veninoase".
Îi păsa.
Întorcîndu-ne pe la ora cinci dimineaţa, cînd luase sfîrşit acea faimoasă adunare, la un moment dat mi-a zis:
- Nu-i nimic, Vera, trece şi asta.
E adevărat că fusesem şi eu beştelită niţel, dar nu putea fi nici o comparaţie, aşa că se părea că nu prea am de ce mă amărî. Se vede, însă, că Andrei Pavlovici a intuit, căci avea darul acesta, a intuit că m-am dezmeticit şi că mi-e ruşine de tăcerea noastră.
Mai făcînd cîţiva paşi mi-a mărturisit.
- De Vieru nu m-am mirat. Ştiam că are gata pamfletul acela. Îl citise unor prieteni şi ajunsese şi la urechile mele. Atît că nu ştiam cînd şi unde îi va da curs. Dar fetele... Ai văzut ce făceau? M-au întristat.
„Fetele" erau Lida Istrati, Leonida Lari, Argentina Josu pentru care nu odată şi-a pus la bătaie vorba, fapta, autoritatea. În noaptea aceea, ascultînd cum îl măscăreşte Vieru, manifestau un entuziasm delirant. Se veseleau la culme, aplaudau ridicînd mîinile sus, deasupra capului.
- Psihoză generală, murmură.
Şi după alţi cîţiva paşi.
- Dar Leonida, să ştii, e un poet foarte talentat. Tocmai citesc cartea ei nouă, apărută recent pe care mi-a dăruit-o mai zilele trecute. Iată ăştia, ruşii, se fălesc cu Bella Ahmadulina. Trebuie să-ţi spun că Leonida Lari e mai talentată.
Această neaşteptată turnură în discuţie m-a uimit, m-a impresionat. Acesta era el, Andrei Lupan.
Au urmat zile şi mai grele. Ponegrirea, bîrfa continua în presă. Lupan căruia ar fi trebuit să i se mulţumească pentru tot ce a făcut aici: editarea, fie şi redusă, a clasicilor, stabilirea limbii noastre ca limbă romanică, curăţirea fie şi atît de puţin a acestei limbi, aleea clasicilor în sfîrşit. Era defăimat pentru creaţia lui, pentru opoziţia lui neclintită. Unii începători, care încă nu se ştie dacă se vor afirma vreodată, îşi permiteau să-şi bată joc de el, să-l ia în derîdere, să-i nege titlul de scriitor, de poet, numindu-l cu desconsiderare autor de cărţi.
Iar noi tăceam, iarăşi tăceam, crezînd că toate acestea trec pe lîngă el fără să-l atingă. Îl credeam o stîncă. Iar dînsul nu era decît un om. Durerile şi suferinţele îi erau proprii ca oricăruia dintre noi. Da, era tare, era puternic. Idealurile pentru care a luptat din fragedă tinereţe nu şi le-a putut schimba, cum au făcut-o mulţi alţii ca să trăiască huzurind.
Odată mi-a povestit că prin anii patruzeci şi patru, cînd deja era clar că Germania pierde războiul, a fost poftit într-o limuzină, probabil ca discuţia să nu fie interceptată, şi i s-a propus un post de conducere în partidul comunist român. A refuzat categoric motivînd că abia aşteaptă să se întoarcă acasă, în Moldova, unde va fi nevoie de foarte multă muncă. Cum a muncit, ce a realizat se ştie, n-o să mă repet. Cît despre postul acela, posibil ca destinul să fi fost acolo şi mai crud cu el.
Andrei Lupan a fost unul din marii bărbaţi ai neamului din secolul nostru. Vor trece ani şi ani şi nu ştiu cînd se va mai ivi o asemenea personalitate în Moldova.
Era încă un om viguros şi cred că a murit pentru că a vrut să moară. Pe lîngă toate cele personale, s-a întîmplat în vara aceea dogoritoare cînd republica abia reuşise să se ridice în picioare ca imediat să fie ciopîrţită şi să i se impună un război pe care guvernanţii de atunci nu au ştiut să-l evite, iar unii l-au susţinut vehement. A fost înmormîntat simplu, fără pompă, au venit numai plugari şi intelectuali din satul de baştină Mihuleni, orăşeni care au ţinut mult la Andrei Lupan, omul şi poetul, prieteni, tovarăşi din tinereţe care mai erau în viaţă, academicieni care s-au simţit obligaţi. Cortegiul mortuar nu a oprit circulaţia pe străzi, n-au făcut de gardă potentaţii statului. Nu a găsit de cuviinţă să vină măcar unul din cei trei mari conducători să depună o floare la sicriul aceluia căruia poate că îi datorau într-o oarecare măsură situaţia înaltă la care ajunseseră. Va veni însă o zi cînd vor regreta pasul pe care nu au vrut, nu au îndrăznit să-l facă. Lui Andrei Lupan oricum i-ar fi fost indiferent. Ştia bine că totul e deşertăciunea deşertăciunilor. Dar nouă unde ne-a fost obrazul? Tăcem, domnilor, tăcem.

Martie 1994