art. "Singurul care nu dădea mâna cu Ivan Bodiul"

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	15.02.2007
art. "Singurul care nu dădea mâna cu Ivan Bodiul"
the original: (231KB)	Author : Matcovschi Dumitru - scriitor
inserted: 2007-08-15 18:44:06

Singurul care nu dădea mâna cu Ivan Bodiul

Andrei Lupan era singurul scriitor basarabean care nu dădea mâna cu Ivan Bodiul. Era comunist, dar alt comunist, frate al pământului, ce avea a spune sus şi tare spunea. Astfel şi azi îmi sună în urechi cuvintele poetului rostite de la tribuna unui congres, era la mijlocul anilor şaizeci, se adunaseră scriitorii "să pună ţara la cale". Îngândurat poetul, amărât poetul, gospodar însă, îl chinuia o bronşită cronică, tuşea în pumn, dar avea ce spune, avea de ce se plânge, uniunea scriitorilor începea să... dea înapoi ca racul.
- Scriitori câtă frunză şi iarbă, a început Andrei Lupan să cuvânte, cum să nu te bucuri, frumos tineretul nostru, caută, găseşte, luptă cu morile de vânt, dar... nu-i pădure fără uscături, nu-i bine fără rău şi invers, nu-i rău fără de bine. Zic de eunucii literari, ei sunt cine sunt azi, mă înspăimânt când îi aud, îi văd, îi citesc, pentru că azi totul se publică, nici o răspundere, acolo, sus, ca şi cum atâta aşteaptă, să ne facem de ocară, să ne poticnim, pe urmă Lupan va fi arătat cu degetul, Meniuc, Istru, că n-am fost cu ochii în patru...
Mi-a rămas vorba în minte, eunuci literari, a descifrat-o şi n-a descifrat-o Andrei Lupan, tinerii însă nu s-au descurajat, tinerii altfel îi citeau gândurile, el ne aduna în jurul său, el ne blagoslovea, unora prefaţă la prima carte le-a scris (Anatol Codru) şi nu doar atât, el ne învăţa a trăi frumos, el rămânea basarabean sadea, el susţinea talentul, harul, el ne îndemna să nu părăsim vatra noastră de dor şi să facem carte, el avea o bibliotecă mare şi ne împrumuta cărţi, iar apoi, când le citeam, ne întreba ce-am înţeles, ce ne-a plăcut, de ce nu ne-a plăcut...
N-a fost, aşa e, scriitor român Andrei Lupan. Mai târziu avea să ne pară stranie poziţia lui, mai târziu şi unii dintre noi, scriitorii tineri de la începutul anilor şaizeci, ne-am permis nepermisul, la stâlpul infamiei l-am legat, bătrânul a regretat, bătrânul a lăsat ochii în jos şi i-au dat lacrimi, dar n-a plecat din adunare, a stat bărbat până la sfârşit, mai mult, în drum spre casă, nitam-nisam, se opreşte locului şi-i spune Verei Maleva, care îl însoţea:
- Totuşi, Leonida Lari e poetă mai bună decât Bela Ahmadulina.
Acesta a fost el, poetul basarabean Andrei Lupan. Basarabean până în măduva oaselor. Şi-a dus crucea cu demnitate, n-a fost cameleon, păcatele tinereţii şi-a ispăşit până la adânci bătrâneţe.
Bodiul, veterinarul numit de Moscova prim-secretar al PCM, tremura în faţa scriitorului. Nici în prezidiu, la congres, Lupan nu se aşeză alături de el, ce avea a spune, acolo spunea, să audă tinerii scriitori, să nu se piticească pe lângă un văcar, să ţină la acest pământ şi la oamenii lui curaţi ca lacrima. Troiţă la răscruce Basarabia, el a rostit primul acest adevăr.
Lupan a dus în spate şi păcatele noastre, dar mai ales ale generaţiei sale.
El a fost basarabean şi la Moscova, alături de el nu-ţi era ruşine să spui de unde eşti.
În Lituania, la zilele culturii moldoveneşti, peste ani îmi amintesc, Lupan s-a prezentat şi ca un mare poet, dar şi ca un mare cetăţean; avea poeme extraordinare Lupan, era aşteptat peste tot, era întâlnit peste tot, fireşte, nu întotdeauna cu prosoape, mai târziu cum erau întâlniţi democraţii, primii, tot ei şi parlamentari moldoveneşti.
De la înălţimea zilei de azi, tineretul de azi, tinerii condeieri de azi nu-l acceptă pe Andrei Lupan. Nu este vina lor. Dar nici a poetului. El şi-a trăit veacul cum a ştiut mai bine, cum a putut, el nu s-a jurat niciodată că-i cheie de biserică, dar a făcut absolut totul ce se putea face în acei ani de groază pentru omul de alături.
În ultimii ani ai vieţii Andrei Lupan a rămas de unul, greu, foarte greu a suportat înstrăinarea noilor cârmaci, dar mai ales înstrăinarea breslei scriitoriceşti.
Scriitorii, nu doar cei tineri, care nu-l cunoşteau, treceau pe stradă, îl vedeau şi se făceau niznai.
Ce ruşine. Dumnezeule, ce ruşine! A tăcut închis în sine Andrei Lupan. Pe la uniunea scriitorilor nu se arăta, rar de tot venea şi pe la academie...
Mi-am dat seama până la urmă că vorba lui, acea cu eunucii, n-a fost întâmplătoare.
Lupan a văzut ca în palmă "ce ne aşteaptă mâine-poimâine".
Şi dacă stăm strâmb şi judecăm drept, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume?
Debandada, anarhia, haosul ne-au nimicnicit, ne-au prefăcut în automate, scriitorii au blamat conducerea de partid a RSS Moldoveneşti, dar tot unii dintre ei au readus iară şi iară comuniştii la putere. Şi Bodiul azi, acelaşi, pe care Andrei Lupan îl desconsidera, Bodiul azi e în cinste, Bodiul a fost decorat cu Ordinul Republicii, Bodiul a ajuns în Europa, în America, mult înaintea noastră, pentru că...
Pentru că revoluţia chişinăuiană n-a stârpit minciuna, n-a reparat greşelile bolşevicilor de altădată, mai mult, a înregistrat partidul comunist, a pactizat cu păcătoşii, a dat mâna cu lichelele.
Şi Lupan din nou s-a văzut în singurătate.
Este o crimă, după mine: cum să nu-l cinsteşti pe omul care atâta bine a făcut oamenilor?
Este o nesocotinţă, după mine: cine, din personalităţile care au trecut foametea, mai poate sta alături de Andrei Lupan? De basarabeni zic, de bătrânii scriitori, care au fost una cu sufletul bun la toate, curaţi ca lacrima, admitem, n-au fost, pentru că nu puteau fi, eram sub ocupaţie, au fost în schimb moldoveni de la Moldova şi au rămas toată viaţa cum au fost, în picioare. Niciodată certaţi cu morala. Niciodată la cheremul venitului de aiurea. Niciodată transfugi.
Aici, în Basarabia, Andrei Lupan a luptat cu tovarăşul nimeni, noi cu domnul nimeni luptăm, după revoluţie.
Tovarăşii, domnii au avut, au interese, în primul rând să fie, să-i ştie, dacă nu toata lumea, cineva măcar, aici şi acum.
Au făcut fum, fac fum, vor mai face fum pentru că e vremea lor, apa i-a adus ca şi cum, de fapt însă ei au înţeles mai bine decât noi că licheaua nu se trece, va fi nevoie întotdeauna de lichele.
Nu pot scăpa de aceste cuvinte dure, le scriu, le şterg, iară le scriu, iară le şterg, îmi dau seama că cititorul s-a cam săturat de ele, dar iată că ai noştri nu se satură de lichelism, şi atunci, cum să nu le spui pe nume, cum să nu vezi ce se întâmplă în "ţărişoară", la Uniunea Scriitorilor inclusiv. Fără oameni înţelepţi, stimaţi, iubiţi, aşteptaţi, oriunde şi oricând, Uniunea Scriitorilor nu are nici un rost.
Chiar să fie omul pământului bătut de Dumnezeu, să nu „înţeleagă în oameni", să ţină la "cine nu trebuie" cum vor să ne convingă filfizonii?
Este o eroare, este o mare eroare.
Andrei Lupan a fost om cu verticalitate, cu prilejul celei de a 95-a aniversări de la naşterea scriitorului, la Şoldăneşti, la Mihuleni, la academie, vreau să cred, numele "patriarhului literaturii moldoveneşti" va fi pomenit cu un cuvânt de bine, dar la Uniunea Scriitorilor? Un lucru de nimic se cere de la noi, să fim oameni, să nu scuipăm în fântâna care ne-a potolit setea, să avem ruşine când facem rău, ci nu bine, să nu scăpăm în grădină porcii, că râmă tot, altfel nu pot fi râmătorii.
Închei gândul cu patru rânduri dintr-un poem, scris acum patruzeci şi patru de ani, de către Andrei Strâmbeanu, cu drag scris:

Geam împodobit cu cărţi,
sfădălie-n toată seara
pentru-Arghezi şi Lupan,
şi nici simţi cum vine vara...

Viaţă studenţească, Lupan era citit, era al nostru, era al durerii noastre, era al Basarabiei, deşi, mai târziu, unii dintre noi, n-au putut să-i ierte poetului piesa „Lumina".
O mare greşeală, a noastră, a tuturor. Cum să uiţi că, dincolo de "Lumina", Lupan a mai scris "Răvaş despre nucleul haş" "Mea culpa" „La porţile lui Cronos" şi toată viaţa s-a aflat între fulgere, a luptat, s-a apărat şi ne-a apărat - de eunuci literari, de blesteme, de parveniţi...
Măcar acum, târziu, să-i spunem ce nu i-am spus cât mai era în viaţă: iartă-ne, bătrâne, ne-am întrecut cu vorba, dacă ne mai poţi ierta! Şi iară, iară, iară să încercăm a înţelege neînţelesul; ne îndemna cândva poetul: "doctorilor ştiutori de multe, ce-ati făcut cu cele neştiute?"

***

Cândva, 1967, am scris şi eu un poem în vers alb cu gândul şi sufletul tot la Andrei Lupan, pe care l-am cunoscut demult, demult şi care, pentru că avea încredere în noi, tinerii, nu întotdeauna s-a înţeles cu "tovarăşii săi de luptă". Iată-l:

Prietenii mei, tovarăşii, nu-mi răspund la bineţe.
Am fost întotdeauna mai tânăr decât ei
şi m-am grăbit, întotdeauna m-am grăbit
să rămân tânăr.

Am alergat jumătate de viaţă drumul urcuşului,
cum am putut, cum am ştiut am alergat,
cu ei, tinerii, într-un pas,
pe unde i-am întrecut, pe unde-am rămas.

Ne-am îndemnat şi-am urcat.
Sus, tot mai sus, n-am observat
că soarele se lasă către apus,
n-am observat că tinerii, buni de gură,
mai tineri decât mine sunt
la umblătură.

Şi m-am trezit deodată păşind în urma lor.
Şi m-am văzut deodată ajuns
de cei prieteni; şi-am înţeles,
că nu mă iartă, că poartă
în suflet durere ascunsă,
la bineţe nu vor să-mi răspunză.

Anii ca bolovanii, grei.
Alături de ei, de prietenii mei,
un temei am, să păşesc, dar
tinerii, alelei, înaintea noastră
aleargă neobosiţi,
umbrele peste noi prăvălindu-şi:
lungi, tot mai lungi, tot mai lungi...

Dintotdeauna bătrâni au fost bătrânii, dintotdeauna tineri au fost tinerii, dintotdeauna au existat răuvoitori, binevoitori, dintotdeauna viaţa-i frumoasă cum este şi oamenii tot aşa, cât sunt oameni, seara dintotdeauna umbrele se alungesc.

Dumitru MATCOVSCHI

Nr. 7 (32O7), 15 februarie 2OO7