art. "Bobițele de cristal din paharul omeniei" (Nr.1(24))

Akademos - revista AȘM	03.2012
art. "Bobițele de cristal din paharul omeniei" (Nr.1(24))
the original: (725KB)	Author : Corbu Haralambie - critic literar, academician AŞM
inserted: 2013-03-26 18:36:49

BOBIȚELE DE CRISTAL DIN PAHARUL OMENIEI.

100 de ani de la naşterea lui Andrei Lupan

Acad. Haralambie CORBU

--------------

THE CRYSTAL GRAINS OF HUMANITY GLASS. 100 YEARS FROM THE BIRTH OF ANDREI LUPAN |
The study reflects the highlights of the life and work of writer-academician Andrei Lupan, putting a particular accent on professional, ethical and moral aspects of this famous personality: Literary language and its spelling rules, the literary heritage of classical contemporary and - above all - life and interests of people reflected in the words and artistic picture, are the basic objectives of the distinguished man of culture who was Andrei Lupan, a hundred birthday which marks these days, intellectuals and civil society in Moldova.

--------------------------------

Deşi despre Andrei Lupan s-a vorbit şi s-a scris în trecut destul de mult, astăzi numele şi opera scriitorului se rostogolesc tot mai insistent în negura uitării. De ce oare se întâmplă acest lucru, ştiind bine că autorul poemului „Sat uitat" a fost un om de vocaţie şi o ilustră personalitate cultural-artistică şi socială, complexă şi multilaterală în totalitatea ei, care şi-a lăsat amprenta asupra întregii epoci istorice, şi nu asupra unei epoci cronologice oarecare, ci una marcată de toate însemnele unui regim restrictiv, totalitar? Răspunsul adecvat ar putea fi dat doar în urma unei cercetări de durată şi aprofundate a subiectului abordat, ţinând seama de toate aspectele lui de ordin intern şi extern, inclusiv cele de ordin biografic-personal, precum şi de cele de esenţă social-politică şi cultural-artistică care au influenţat şi au condiţionat, în bună parte, afirmarea acestei personalităţi ieşite din comun.
În rândurile ce urmează vom încerca să schiţăm doar câteva momente ce ţin de structura şi esenţa problematicii anunţate. S-o luăm, aşadar, de la capăt.
Andrei Lupan s-a născut la 15 februarie 1912 în satul Mihuleni, judeţul Orhei, într-o familie de ţărani. Primii 6 ani ai copilăriei i-a petrecut în condiţiile când Basarabia se afla integrată în frontierele Imperiului Ţarist. Între anii 1918-1940 teritoriul pruto-nistrean revine în componenţa Statului Român pentru ca, din 1940 şi până în 1991 (cu excepţia anilor 1941-1944) să fie inclus în spaţiul ex-sovietic, din care se desprinde ca stat independent în vara anului 1991. Mai amintim că în anii 1917-1918 în Rusia a avut loc o răsturnare politică de proporţii, iar între 1941 şi 1945 s-a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial - evenimente care au zguduit lumea. Să nu trecem cu vederea, de asemenea, dezmăţul forţelor de extremă stânga şi de dreapta, care a bântuit Europa în perioada interbelică, inclusiv România. Andrei Lupan şi generaţia sa au fost martori, dar şi participanţi, la aceste fluxuri turbulente ale istoriei, care, fără doar şi poate, şi-au lăsat amprenta asupra destinului lor civic, social şi uman.
Pe de altă parte, ţăran de origine fiind, Andrei Lupan şi-a continuat studiile primare, începute în satul de baştină, la instituţii de învăţământ mediu şi superior din Basarabia şi România, legate şi ele de istoria, tradiţiile şi valorile fizice şi morale ale pământului, adică de agronomie. Între timp, sau concomitent, a apărut imprevizibilul „virus" al creativităţii artistice şi al organizatorului procesului spiritual-cultural. Ţăranul-agronom din Andrei Lupan i-a întins mâna lui Andrei Lupan - omul de cultură, formând un tot organic, întreg, cu precizarea că dacă cultura agronomică şi-a implementat-o cu ajutorul studiului specializat, sistemic organizat, cultura artistică şi-a însuşit-o de sine stătător, decisiv fiind în această privinţă munca fără cruţare şi intuiţia inepuizabilă care i-au permis tânărului avid de cunoştinţe şi frumos, să asimileze şi să-şi consolideze un imens bagaj de valori cultural-artistice, începând cu antichitatea şi terminând cu cele mai moderne modele fie din literatura şi cultura naţională, fie din cultura şi arta universală. Toate acestea s-au contopit cu tradiţiile folclorice ale pământului, pe care Andrei Lupan le-a asimilat organic din momentul în care a venit în contact cu ele.
Din amalgamul politic, istoric, social şi cultural al timpului său, A. Lupan şi-a însuşit câteva principii profesionale, spirituale şi morale de bază:
a) a sluji până la capăt, în condiţiile pe care i le oferea istoria, interesele poporului, interesele neamului, interesele legate de variate aspecte ale culturii spirituale ale poporului, de apropierea acestuia de culturile şi civilizaţiile moderne;
b) a fi consecvent cu sine însuşi şi cu cei din jur în ce priveşte respectarea normelor morale şi profesionale în orice domeniu de activitate;
c) a recunoaşte munca, inteligenţa şi efortul intelectual drept principalele criterii valabile de apreciere a oricăror activităţi, respingând din start duplicitatea, minciuna, escrocheria, falsul, înjosirea demnităţii altuia etc.
Tocmai pe baza acestor trei principii etico-morale şi profesionale s-au sprijinit punctele principale ale programului artistico-cultural şi scriitoricesc, pe care A. Lupan le-a promovat pe parcursul multor ani:
a) valorificarea moştenirii literare naţionale;
b) restabilirea normelor limbii literare identice cu cele ale limbii române;
c) dezvoltarea în regim de urgenţă a tuturor compartimentelor culturii spirituale: muzica, teatrul, arta, literatura etc, implicând în acest proces atât instituţiile statului, cât şi societatea civilă;
d) apropierea culturii noastre contemporane atât de rădăcinile folclorice naţionale, cât şi de culmile culturii universale pe toate căile posibile, inclusiv traducerile, organizarea de concerte, expoziţii internaţionale etc.
Ţăranul, Pământul, Tradiţiile, Istoria sunt valorile constituente de bază ale operei lupaniene. Ţăranul ca „frate al pământului" („Soare", 1937); ţăranul ca moştenitor direct al valorilor perene transmise de înaintaşi din generaţie în generaţie: „Şi-acuma când mă uit de-aice îndărăt, / pot închina bucvarul ista mic / dumnilorvoastră că mi-aţi pus în piept / grăunte ce-a crescut şi-a dat în spic" („Închinare fără carte", 1938); ţăranul ca făptură vie a Doinei seculare: „Ea ne-a fost pe drum chemare / şi tărie şi odihnă, / ea ne-a copt pâinea-n ogoare / şi copacii în grădină. / Ea ne lumina-n fereastră, / ea ne-mbogăţea cuvântul, / doina, doina, maica noastră, / cheagul nostru cu pământul" („Doina", 1944); ţăranul contopit integral cu pământul şi cu tot ce răsare şi respiră din el: „Poate-i grâul sau săcara, / poate ierburi câte sunt, / sug cum cere primăvara / ţâţă neagră de pământ. / Rug să crească, / să ridice / peste vară steag de spice, / cum, / păşind de prin istorii, / le-au vrăjit semănătorii". („Scrisoare de pe deal", 1941). Pentru toate acestea, Ţăranul cu literă mare se transformă într-un simbol al sufletului neamului, omagiat
cu pioşenie de toată suflarea omenească - de cea de ieri, de cea de azi, şi de cea de mâine care va veni. În cinstea lui, poetul ridică, împreună cu cititorii şi admiratorii săi, paharul recunoştinţei, faţă de acest monument al onoarei şi demnităţii umane, întruchipat în imaginea semănătorului de bine şi frumos de la coarnele plugului. Paharul ridicat şi vinul din pahar, împreună cu butucul de vie, exprimă respectul suprem pentru această tradiţie, pentru acest simbol şi întruchipare sintetico-mitologică a imaginii ţăranului şi omului integral.
Autorul mărturiseşte evlavios: „Mă-nchin dumilorvoastră, cinstiţilor bătrâni, / ca unora care-aţi zidit la temelie, / că voi aţi ridicat dintâi hârleţu-n mâini / şi-aţi răsădit nădejdea butucilor de vie. / Că mâna voastră bună a fost neostenită / şi crezul vostru nu s-a dat bătut; / atunci când desfundaţi toloaca-nţelenită, / voi încă dinainte aţi văzut / cristal de vin / şi soarele în ştofuri de rubin, / cules din cernoziom, / din piatră / ori din lut". Spusele la adresa celor care ne-au zidit temeliile prezentului sunt susţinute de omagiile şi speranţele adresate celor care vor veni, exprimând continuitatea neîntreruptă a fiinţei şi sufletului uman: „Şi-acum mă-nchin / acelora ce nu-s, dar care vin / de peste zeci de ani - / necunoscuţilor ţărani, / ce-or răsădi butucii mai departe, / ca via muncii noastre / să crească peste moarte. / Să fie-n cinstea lor acest pahar, / iar viaţa le-o-nchinăm ca pe-un tezaur, / s-o poarte ei cu suflet şi mâinile de aur, / când vor munci / şi vor cânta, / ori când vor sta de strajă la hotar". („Închinare cu paharul", 1945).
Adevărat poem cu un imens răsuflu epic sunt meditaţiile tulburătoare din eseul „De-ar grăi pământul..." Căci, zice autorul: „Pământul Moldovei s-a închegat, cum se vede, în vremuri de grele răzbucniri geologice. De aceea şi-a încruntat faţa în atâtea măguri, dealuri şi fundături de văi. Aşezându-şi viaţa între ele, oamenii s-au deprins cu locurile şi le-au îndrăgit ca pe o casă cu pridvoare şi zugrăveli preafrumoase. Ne-am consacrat expresia graiului după varietatea reliefului şi a legăturilor specifice cu pământul. Există lan de grâu sau de păpuşoi, există pădure, livadă sau vie, dar, cunoscând toate acestea, noi ne-am deprins a spune pur şi simplu - deal. Se duce omul la deal, adică la arat, la semănat, la strânsul roadei". În încreţiturile lui deluroase pământul natal poartă întreaga istorie şi întregul destin al acestui neam şi din străfundurile lui pornesc toate visele şi toate speranţele existenţei milenare. De pe aceste dealuri pline de promisiuni şi taine nedescoperite, „se întorceau în amurg, (ţăranii) sleiţi de muncă şi arşiţă de pe ogorul care îi răsplătea cu zgârcenie barbară. Pământul era vitreg? Nu, ogorul fusese şi el degradat de soartă, iar vrednicia sa tânjea umilită, ca şi munca plugarilor".
Îmi doresc, mărturisea A. Lupan în notele sale intime din anii tinereţii (1933), „o viaţă consecventă cu mine însumi, cu firea mea. Vreau să trăiesc şi să mă dezvolt aşa, încât dacă aş avea în faţa mea răsplata faptelor, să pot întinde mâna senin spre ea. O viaţă aspră şi amară prin propria mea voinţă, ca să ştiu că-s mai de preţ zilele mele decât cele ce se împart pe cadrane oriunde. De-ar fi această viaţă chiar murdară pentru restul lumii şi absurdă, să fie în ochii mei adevărată". E un crez care a marcat cu adevărat întreaga viaţă a scriitorului, pusă integral în serviciul societăţii şi poporului, a prezentului şi viitorului, temeliile cărora se află adânc înrădăcinate în istoria şi memoria multor generaţii ale trecutului nostru milenar.
Un an mai târziu, adică în 1934, A. Lupan nota, în acelaşi „Jurnal": „Viaţa se trăieşte pe o serie de planuri, dintre care, pentru mine, eu descriu două. Unul e simplu, limitat la suprafaţă ca o pojghiţă ondulată pe configuraţia profunzimilor unde-i imperiul celui de-al doilea, variat în conţinut şi adâncit fără lumină de puterile fiecărui om. În acesta începe rătăcirea şi revelaţia". O viaţă văzută, trăită şi simţită în profunzimile ei, şi nu una lunecată superficial la suprafaţa realităţii sau amplasată la marginile adevărului!
Chiar de la începuturi, Andrei Lupan îşi formula şi adresa cititorului esenţa crezului său moral şi social, care se comprima într-o sintagmă din două cuvinte: Dreptul la nume. În poezia cu acelaşi titlu poetul îşi îndemna admiratorii şi se chema pe sine a-şi crea şi a milita pentru un nume, scutit de mizeriile zilei, un nume ce s-ar identifica - în orice condiţii de viaţă, - cu demnitatea şi curăţenia morală, cu purtătorul de drept legitim şi recunoscut al aceluia care şi-a asumat această grea şi nobilă povară. „De te-ai afla în smârcuri decăzut, / - cheamă cu voce îndurerată autorul, - purtat de-ai fi cu huiduieli în furci, / fă-ţi pavăză din graiul netăcut, / în care-ţi strigă inima porunci. / Izbândelor sortit, / dar poate încă prigonit pe urme, / alături de tovarăşii tăi vrednici / sau printre haite luptătoare de netrebnici, / rămâi al tău, / fii purtător de nume!" în aceste condiţii doar credinţa şi devotamentul pot rezista şi învinge intemperiile unei realităţi crude şi amorale. Prin urmare: „Din umilinţă zdrumecat te strânge! / Mai ai o şansă de durată-n lume. / La vrajba coteriilor nătânge, / peste cabale şi înfrângeri, / rămâi întreg, / fii purtător de nume!"
Reforma ortografică din 1956 e calificată de Andrei Lupan, în articolul „Negru pe alb", drept o „adevărată izbăvire de absurd", căci aşa zisele reguli impuse anterior de I.D. Ceban şi agenţii lui au marcat una dintre cele mai negre pagini din istoria agramatismului nostru din anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Editarea clasicilor literaturii naţionale şi promovarea unor principii lingvistice avansate, susţinute de intelectualitatea ştiinţifică de la Chişinău, dar şi din afara Republicii Moldoveneşti, au tolerat şi au grăbit procesul adoptării noii ortografii, care a marcat o nouă treaptă, de vârf, în procesul stabilirii unui nivel comun de dezvoltare a limbii literare pe ambele maluri ale Prutului, permiţând în felul acesta să ne îngrijim acum „de obrazul pângărit al gramaticii".
Scriitorii, împreună şi alături de savanţii lingvişti şi întreaga intelectualitate din Moldova, au contribuit în mod decisiv la realizarea acestui act de importanţă deosebită în viaţa noastră culturală postbelică. „Să nu încercaţi a-i dumeri pe aceşti eroi ai negaţiei (ai negaţiei reformei — H.C.). La orice argument calificat lor le sare ţandăra şi le creşte tensiunea. Niciun scriitor moldovean nu scrie în limba pe care ar scrie-o ei. De la Ion Neculce şi până la Ion Druţă, toţi sunt negaţi, inclusiv şi traducătorii, pentru simplul motiv că eu nu pot, mi-i greu să-i înţeleg!
Apelul scriitorului adresat întregii societăţi e unul singur şi indubitabil: „Să învăţăm din plin folosirea limbii literare culte, dar nu simulând erudiţia, ci studiind adânc literatura, citind cu dragoste, asimilând organic fondul bogat al moştenirii clasice". Căci, îşi încheie A. Lupan inspiratul şi tulburătorul eseu, „limba moldovenească e şlefuită prin folclor, letopiseţe, scriitorii veacurilor, de la Dimitrie Cantemir până la Alecsandri, Eminescu, Russo, Creangă şi până la opera selectată a scriitorilor de azi. O asimilăm în fiinţa noastră, cristalizată prin geniul profund al multor generaţii". Repetăm, că toate acestea Andrei Lupan le formula, cu adresă precisă, mai bine de jumătate de secol în urmă, adică în 1956!
Un exemplu de o rară cultură şi erudiţie literară, dar şi intuiţie artistică, demonstrează studiul lui A. Lupan „Destinul omenesc al Luceafărului", scris şi publicat în anul 1964, cu prilejul celei de a 75-a aniversări din ziua morţii lui Mihai Eminescu. Portretul fizic şi moral al Poetului, integrat în contextul valorilor naţionale şi universale, surprinde prin fineţea analizei fenomenului artistic şi prin profunzimea ideilor şi gândurilor fie ele extrase, fie aplicate, obiectului de studiu ca atare, totul menţinându-se în cadrul unui limbaj ştiinţific şi filozofic select, dar accesibil şi înţeles pentru cititorul de toate categoriile şi de toate gradele. „El (Eminescu - H.C.), - scrie A. Lupan, - pătrunde în acea zonă a gândului unde realităţile zilei se cer confruntate cu istoria civilizaţiilor, îl solicitau zguduitoarele enigme ale vieţii şi ale universului. Tot ce gândiseră înţelepţii lumii adunase în cugetul său, ca să ajute a dezlega aceste taine. Era un avânt al naturii sale şi al duhului romantic, tinzând spre absolut. A vorbit mult despre asta cu Caragiale la Bucureşti, cu Slavici la Viena, cu sfătosul Creangă la Iaşi. Dar mai ales ardea de unul singur, încordându-şi toate fibrele inimii şi storcându-şi gândul cu supremă îndurerare. El n-a privit filozofia ca pe un exerciţiu intelectual gratuit. A înfruntat-o cu sete îndurerată, purtând-o la asaltul grelelor porţi zăvorâte şi păzite de himere. Căderile şi mărginirea inerentă a cunoaşterii l-au dezamăgit, contradicţii grele i-au devastat bucuriile, storcându-i accente de pesimism. Dar niciodată aceasta n-a însemnat dezarmare, ajustarea la meschinăriile realităţii. Chiar disperarea sa era strigăt de revoltă. Etica socială, relaţiile între oameni, dragostea şi dorul său transfigurat, - pe toate le-a vroit desăvârşite, ridicate în sfere ideale de dăruire absolută. Pentru asta n-a cruţat pe nimeni, a trăit înfruntând ura, lipsurile şi umilinţele fără sfârşit".
Cu 12 ani mai devreme decât eseul despre Eminescu, A Lupan a scris şi a publicat, în 1952, un eseu tot atât de fulminant despre Ion Creangă, un alt mare clasic al literaturii noastre naţionale, lucrare din care desprindem ideea finală: „De la Homer încoace s-au dovedit nemuritoare acele opere de artă, care au cristalizat gusturile în adâncime, contopind culminările culturale cu cel mai sănătos şi firesc bun simţ al maselor". Ion Creangă face parte, în opinia lui A. Lupan, din categoria acestora.
Vom cita în continuare pledoaria sa pentru literatura clasică, întitulată în acelaşi concubinaj terminologic: „Întâlnire cu clasica" (1956). Vorba este de recenzia la spectacolul „Sânzeana şi Pepelea" după cunoscuta piesă a lui V. Alecsandri, jucată pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu" (atunci „A.S. Puşkin"), şi considerat de scriitor drept spectacol ~ eveniment, căci prin această înscenare se „deschidea drumul moştenirii literare clasice pe scena teatrului moldovenesc din Chişinău": „Legaţi-vă mai strâns de literatură, tovarăşi actori! Faceţi ca teatrul nostru să devină o şcoală model a limbii şi culturii literare".
În studiul-eseu „Literatura noastră - a tuturor" A. Lupan revine în mod special asupra problemei generaţiilor, accentuând faptul că în creaţie nu valorează atât vârsta şi generaţiile cât mai ales munca, talentul şi devotamentul cuvântului scris, căci, zice autorul, nu există o literatură a tinerilor şi alta a bătrânilor. „Cititorul ne preţuieşte după un criteriu mult mai creator, mai obiectiv. Pentru el, alături de Bucov, Istru, Meniuc, Deleanu, Costenco, stau fireşte numele lui Ciobanu, Druţă, Busuioc, Șalari şi mai departe Teleucă, Cibotaru, Vieru, apoi Boţu, Raisa Lungu, Loteanu şi încă Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Petru Cărare, Vlad Ioviță, ca să ne oprim la veşnic tânărul Ion Bolduma [...]. Dacă putem vorbi de parcele individuale în făgaşul creaţiei, apoi acestea sunt culorile şi luminile ce disting un scris de altul, ca o mărturie a realizărilor."
De reţinut, în această ordine de idei, că alături de studii şi eseuri substanţiale de analiză şi sinteză privind procesul literar naţional în formula lui clasică sau contemporană, autorul poemului „Sat uitat", a lăsat în urmă-i o serie întreagă de portrete analitico-estetice, de o actualitate şi frumuseţe netăgăduită, a marilor personalităţi ale trecutului şi prezentului nostru literar, cum ar fi Mihail Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Emilian Bucov, Bogdan Istru, Nicolai Costenco, George Meniuc, Igor Creţu, Ion Druţă, popasurile încetinite asupra creaţiei lui Grigore Vieru, Emil Loteanu, Ion Vatamanu, Victor Teleucă, Petru Cărare şi mulţi alţii. El oferă suficiente probe şi argumente că valoarea actului artistic e în directă corelaţie şi depinde nu de vârsta autorului, ci mai ales, în primul rând şi înainte de toate, de talentul şi capacitatea artistico-intelectuală a creatorului de valori estetico-morale de a pătrunde, sintetiza şi prezenta profunzimile lumii şi fenomenelor investigate, de a le aduce şi readuce în inima/sufletul cititorului în formule cât mai răscolitoare şi cât mai cuprinzătoare.
Criteriul profunzimii în abordarea problemelor complicate ale vieţii a fost unul de bază în ce priveşte evaluarea procesului literar moldovenesc de mai târziu, indiferent din ce generaţie făceau parte unii sau alţi mânuitori ai condeiului. „Lirica noastră, - notează autorul în eseul „Mesajul social al talentului", — a prins incarnaţie tot mai vie, stabilind contacte cu marea poemă a realităţii. Epica şi lirica s-au contopit şi s-au îmbogăţit reciproc. Aşa răsună pentru mine poezia lui Victor Teleucă, a lui Pavel Boţu, alături de cea a lui Emilian Bucov şi Bogdan Istru; Dumitru Matcovschi şi Anatol Ciocanu alături de George Meniuc şi Nicolae Costenco, astfel sesizăm legăturile realităţii şi în lirica lui Liviu Damian, în filigranul poetic al lui Grigore Vieru". E demn de a remarca faptul că „Literatura s-a apropiat mai mult de om, a devenit mai puţin declarativă şi ilustrativă, ridică problematica actuală cu mai mult duh de aprofundare". În acelaşi context de analiză autorul ţine să sublinieze: „E bine că ne-am săturat de şabloane, de eroi artificiali urcaţi pe catalige. Asta pe drept cuvânt. Nu mai acceptăm construcţii comode de scheme, eroi ce reprezintă mai mult funcţii sociale, lipsiţi fiind de psihologie şi personalitate. Iată, în sfârşit, cititorul s-a deprins a-l privi mai critic pe eroul literar. El se caută oarecum pe sine în cărţile lui Ion Druţă, George Meniuc, Vladimir Beşleagă, Ion Ciobanu, Vera Malev, Aurel Busuioc, Raisa Lungu, Ana Lupan şi ai mai multora, cărţi care vin cu caractere veridice, cu destine reale şi, deci, cu firesc drept de cetăţenie artistică".
Andrei Lupan s-a stins din viaţă pe data de 24 august 1992, la vârsta de 80 de ani. A lăsat în urmă amintiri adânci în memoria generaţiei sale, dar, sperăm, şi a celor care vor veni. A fost un stâlp de neclintit al culturii noastre într-o perioadă istorică extrem de complicată sub toate aspectele, cum a fost cea postbelică. A fost unul din întemeietorii Uniunii Scriitorilor din Moldova. Se numără printre membrii-fondatori ai Academiei de Ştiinţe din ţara noastră. Sperăm, că oriunde vom ajunge în timp, chipul şi imaginea lui Andrei Lupan - distinsul Om de Omenie şi de Cultură - va rămâne adânc implementată în memoria celora, cărora scriitorul şi-a consacrat toate puterile, tot talentul şi întreaga viaţă!

P.S. În biblioteca personală a autorului acestor rânduri s-au păstrat două autografe semnate de poetul Andrei Lupan. Primul, pe volumul de publicistică şi opinii literare, întitulat „Cărţile şi răbojul anilor", Editura „Cartea Moldovenească", Chişinău, 1969: „Tovarăşului Haralambie Corbu. Cu sinceră simpatie şi cu urări de bine, acest bucluc de carte. A. Lupan. 1. III. 1970." Cel de al doilea - pe primul volum - „Scrieri" în trei volume. Prefaţă de Haralambie Corbu. Editura „Cartea Moldovenească", Chişinău, 1973: „Dragă tovarăşe Haralambie! Pentru că ai consimţit să te bagi la bucluc şi să devii complice-coautor la acest ceva-cumva în trei volume, susţinându-mi păcatele mele cele neiertate, şi ai comis asta cu inima nobilă, fără gând rău; pentru toate acestea, primeşte, te rog, adânca stimă şi mulţumirea mea, însoţite de prieteneşti urări de bine, sănătate şi succes în marea muncă a talentului dumitale înţelept. A. Lupan, 25.XII. 1973". De reţinut autoevaluările ironice, străbătute de o notă plină de tristeţe: Acest bucluc de carte; susţinerea de a mă băga la acest bucluc pentru a-mi susţine păcatele neiertate, mărturii care confirmă odată în plus amarul adevăr că uriaşa muncă depusă de A. Lupan întru promovarea valorilor şi ideilor fundamentale privind cultura naţională în perspectiva şi retrospectiva prezentului, trecutului şi viitorului, era trecută prin furcile caudine ale invidiei, urii şi nepăsării indiferent de unde porneau aceste împotriviri şi obstacole absurde de neiertat - din partea unor colegi de breaslă, care, chipurile, „nu-l înţelegeau", sau din partea structurilor Puterii, care, deschis sau camuflat, nu-l agreau şi nu-l acceptau, fiind nevoiţi totuşi să cedeze de multe ori celui care îşi câştigase un Nume cu literă mare în faţa intelectualităţii timpului, dar şi în faţa întregului popor.