Cântecul şoimului (Maxim Gorki)
updated: 2007-08-02 08:42:24

		original: Песня о соколе (Максим Горький)
		translation: Cântecul şoimului (Maxim Gorki)	Author: Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)

CÂNTECUL ŞOIMULUI Imensă marea, murmurând alene la ţărm,- doarme nemişcată în larguri, sub lumina albăstrie a lunii. Catifelată şi argintie, ea se contopeşte departe cu sineala cerului de miază-zi, oglindind în somnu-i adânc ţesătura străvezie a norilor înalţi şi neclintiţi, prin care se străvede ghergheful aurit al stelelor. Pare că cerul se apleacă tot mai jos, dorind să înţeleagă ce şoptesc valurile neastâmpărate, în plescăitul lor somnoros, lângă mal. Munţii acoperiţi cu arbori strâmbi, schilodiţi de vântul de nord-est, îşi ridică semeţ crestele în albastra pustie de sus, iar contururile lor aspre s-au şters, învăluite în ceaţa caldă şi mângâietoare a nopţii. Munţii par măreţi şi îngânduraţi. Umbrele lor negre, căzând pe coama verzuie a valurilor, le cuprind, cercând parcă a curma şi această unică mişcare,- plescăitul monoton al apei, oftările spumei,- toate zgomotele ce tulbură tainica tăcere din jur, revărsată de-avalma cu lumina albastră-argintie a lunii, care se ascunde încă după culmile munţilor. - A-ala-ah-a-acbar!.. - oftează încet Nadîr-Rahim-Oglî, bătrânul cioban din Crimeea, un moşneag uscăţiv şi înţelept, înalt, cărunt şi ars de soarele meridional. Amândoi stăm întinşi pe nisip, lângă o scală uriaşă, ruptă cândva din munte, învăluită de umbre şi îmbrăcată în muşchi; o piatră tristă, întunecată. Pe partea dinspre mare valurile au acoperit-o cu mâl şi alge, legând-o parcă astfel de îngusta limbă de nisip, care desparte muntele de mare. Focul nostru o luminează dinspre munte cu flăcări tremurânde, făcând ca pe scala bătrână, răzbită de crăpături, să joace umbrele. Eu cu Rahim fierbem zamă din peştele prins chiar adineaori şi amândoi ne aflăm într-o stare de suflet când totul pare fantastic, înfiorat şi străveziu, când te simţi uşor şi împăcat şi n-ai altă dorinţă, decât aceea de a te lăsa furat în voia gândurilor. Iar marea se gudură lângă mal şi valurile murmură atât de gingaş parcă s-ar cere mai aproape de căldura focului. Uneori, în armonia stabilită răzbate câte o şăgalnică notă mai ridicată - un val mai îndrăzneţ alunecă până lângă noi. Culcat cu pieptul pe nisip, cu capul spre mare, Rahim priveşte îngândurat depărtarea tulbure, sprijinindu-se în coate şi proptindu-şi bărbia în palme. Căciula miţoasă de cârlan e dată pe ceafă, iar adierile dinspre mare îi răcoresc fruntea înaltă, acoperită de zbârcituri mărunte. Filozofează fără să mai bage de seamă, îl ascult eu sau nu, parcă ar sta de vorbă cu marea: - Oamenii cu credinţă în dumnezeu nimeresc în rai. Dar cel care nu ascultă de domnul şi nici de prorocul său? Poate că acela, iată, e în spuma apelor... Şi petele celea argintii, poate că-s tot necredincioşi... cine ştie? Marea străluceşte în tăria sa nemărginită pe care, din loc în loc, azvârlite parcă la întâmplare, sclipesc cioburi de lună. Luna a apărut de-acum de după crestele miţoase şi, îngândurată, revarsă lumină peste marea care o întâmpină cu murmur, peste ţărmul şi piatra de lângă noi. - Spune o poveste, Rahim!.. - îl rog eu. - De ce? - întreabă Rahim fără a întoarce capul. - Aşa! Mi-s dragi poveştile tale. - Ţi le-am povestit pe toate... Mai multe nu ştiu... Asta înseamnă că doreşte să fie rugat. Eu îl rog. - Vrei să-ţi spun un cântec? - se învoieşte Rahim. Da, eu vreau să ascult un cântec vechi şi, iată, recitând monoton, stăruindu-se a păstra melodia specifică, el prinde a povesti. I Sus între pietre, Pe vârf de munte, Se-ncolăcise În cuib un Şarpe, Privind spre mare. De-asupra cerul Lucea de soare; Ardea zăduful Pe culmi de munte Şi valuri grele Băteau în stâncă... Iar colo-n peşteri, Gonind în beznă, Mugea torentul În drum spre mare, Lovind în pietre... În spume albe, Cărunt şi liber, Cu urlet straşnic, Spărgea el munţii, Căzând în mare. De-odată-n munte, Chiar lângă Şarpe, Căzut-a Şoimul Cu pieptu-n sânge, Rănit de moarte... Căzu c-un ţipăt, Şi-n neputinţă, Cuprins de furii, Izbea cu pieptul Granitul stâncii... Întâi pe Şarpe Îl prinse frica, Dar peste-o clipă Îşi dete seama Că Şoimul moare... S-a tras aproape De zburătorul Zdrelit în luptă Şi-a zis cu şuier: - Ce, mori, voinice? - Da, mor, vezi bine! - Răspunse Şoimul, Oftând amarnic. - Eu ştiu ce-i viaţa!.. Ştiu fericirea!.. Luptat-am falnic!.. Văzut-am cerul Atât de-aproape, Cum nici în vis tu Nu vei cunoaşte, Sărmane Şarpe! - Şi ce-i cu cerul? Pustietate. El nu-i de mine... Eu am pământul, Călduţ şi umed.- Aşa răspunse Nătângul Şarpe, Râzând în sine De rătăcirea Măreţei pasări. Şi mai gândi el: «În cer şi-n smârcuri, Sfârşitul este La toţi acelaşi: Pământ şi tină...» Ci aprig Şoimul, Uitând durerea, Săltă odată, Privind adâncul Acelei peşteri. Curgea din pietre Udeala-n picuri, Şi-n întuneric Pluteau miasme De putregaiuri. Şi cu durere A scos un ţipăt Amarnic Şoimul: - O, înc-o dată Să zbor în larguri! Să prind duşmanul În încleştare Şi să-l înnăbuş În al meu sânge!.. O, vraja luptei!.. Şi iar îl cearcă Pe Şarpe gândul: «Poate că-n ceruri, De bună seamă E dulce viaţa, De-o plânge Şoimul!..» Şi-i zise astfel El mândrei pasări: - Tu treci încolo, Spre muchia stâncii Şi-n jos te-aruncă. Poate că-n aripi, Mai ai putere Şi te-or mai duce, Măcar o clipă, Să-ţi vezi stihia... Atuncea Şoimul C-un strigăt mândru, Se trase-n margini, Zdrelindu-şi gheara De piatra stâncii. Ajuns aproape, Îşi umflă pieptul, Priveşte aprig, Bătând din aripi Şi sare-n beznă. Şi ca o piatră, Din stâncă-n stâncă, Se tot prăvale, Cu aripi frânte, Zdrelindu-şi trupul. Torentul rece, Căzând din munte, L-a prins în clocot De spume repezi, Spălându-i rana În drum spre mare. Talazuri grele, Cu urlet jalnic Loveau în stâncă... Şi bezna mării Îl duse-n funduri Pe totdeauna... II Cât despre Şarpe, Cumplita moarte Şi dorul aprig De cer albastru, L-au pus pe gânduri. Din locu-i umed, Privea tăria Râvnită veşnic, Strălucitoare: - De ce-a-ndrăgit el, Orbeşte, Şoimul, Pustia asta Nemărginită? Şi ne-nţeleşii, Ce pier ca dânsul, De ce-şi frământă Întruna firea, Vrăjiţi de larguri? Ce simt ei oare? Dar taina asta O pot cunoaşte, Zburând eu însumi, Măcar pe-o clipă. A zis şi-ntocmai, Se arcuieşte Şi-n aer saltă, Sclipind la soare, Ca o panglică. Dar nu sunt şerpii Sortiţi să zboare!.. Căzând pe scală Întreg şi teafăr, A râs zicându-şi: - Ah, iată vraja Acestor zboruri! E în cădere! Smintite păsări! Cum nu ştiu ele Pământul umed, Şi cât se-nşeală, Pierzându-şi viaţa Prin arşiţi sterpe, Acolo-n ceruri! Ce este-n ceruri? Pustiu, lumină... Dar nu-i nici hrană, Nici piatră nu e Să-ţi sprijini trupul. La ce bun oare Reproşuri, zbucium? Doar spre-a ascunde Dorinţi nebune Şi neputinţa De-a înţelege Menirea vieţii? Nebune păsări!.. De-acum pe mine A lor chemare Mă lasă rece... Căci eu ştiu totul. Cercat-am zborul... Văzut-am cerul, Îi ştiu lărgimea. Şi de-am căzut chiar, Rămas-am teafăr Şi mai temeinic Voi crede-n mine. Deci lasă orbii Ce nu văd glia Să creadă-n basme. Iar eu ştiu totul. Eu nu cred spusa Acestor pasări. Din lut ne naştem Şi-n lut rămânem. A zis şi, mândru De sine însuşi, Rămase-n pace. Albastră marea Sclipea-n lumină, Cu muget groaznic Izbind în maluri. Vuia stihia, Slăvind în cântec Pe Şoimul mândru; Gemea granitul Bătut de valuri, Tuna în larguri Măreţul cântec: - Slăvim vitejii - Neînfricaţii, Ce-nfruntă moartea! Sfruntarea morţii, Aceasta-i viaţa! O, Şoim eroic! Căzut-ai liber, Lovind duşmanii... Dar al tău sânge, În bezna vieţii Scântei va naşte. Şi-n multe inimi Va mai aprinde Nebuna sete De libertate Şi de lumină! Chiar de-ai murit tu!.. Dar totdeauna, În imnul falnic Al vitejiei, Cei tari ca tine Ţi-or duce slava, Chemare mândră Spre libertate Şi spre lumină Slăviţi să fie Neînfricaţii! Slăviţi vitejii Ce-nfruntă moartea! ...Tace depărtarea de opal, joacă valurile plescăind pe nisip, tac şi eu privind în larguri. Pe oglinda mării tot mai dese apar petele argintii ale razelor de lună... Ceaunul nostru fierbe liniştit. O undă mai îndărătnică sare pe mal şi vine cu zgomot până spre capul lui Rahim. - Încotro?.. Şterge-o! - dă el din mână, şi unda se rostogoleşte ascultătoare îndărăt. Pe mine nu mă uimeşte de loc încercarea lui Rahim de a însufleţi valurile. Totul în jur pare extraordinar de viu şi ademenitor. Marea e negrăit de liniştită, dar în adierea sa proaspătă spre munţii încropiţi încă de zăduful zilei, se simte că ea mai ascunde multă putere încătuşată. Pe cerul albastru-închis ghergheful de aur al stelelor înscrie ceva solemn, ceva care, plin de farmec, răscoleşte gândurile cu dulcea presimţire a unei revelaţii. Totul dormitează, dar tihna e pătrunsă de o veghe subtilă, parcă, iată, în secunda următoare, se va cutremura totul şi va răsuna armonia unor sunete pline de tainică încântare. Sunetele acestea, înfiorând tainele lumii, le vor limpezi minţii omeneşti, pe care apoi o vor stinge ca pe un opaiţ iluzoriu, ademenindu-ne sufletele spre înălţimi, în bezna albăstrie, unde, din ghergheful tremurător al stelelor, va izbucni iarăşi, ieşindu-ne în întâmpinare, muzica unei revelaţii divine...

Published:

	Author	Book name	Publisher	Year	Page	Remark
	Maxim Gorki	Vestitorul de furtună. Cântecul şoimului	Editura "Lumina", Chişinău	1968	19

Printed:

Journal	Date
Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	15.03.1968