art."Vârsta şi simţul răspunderii" (analiza stării de lucruri în domeniul criticii literare în preajma congresului scriitorilor, fragment în apărarea lui V.Coroban)

Ziarul "Cultura Moldovei", Chişinău	31.10.1958
art."Vârsta şi simţul răspunderii" (analiza stării de lucruri în domeniul criticii literare în preajma congresului scriitorilor, fragment în apărarea lui V.Coroban)
the original: (239KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2006-06-27 12:39:59

Vârsta şi simţul răspunderii

Am crescut mari de acuma. Maturitatea este un atribut, pe care critica ni-l alătură atât nouă, cât şi operelor noastre. Totalurile, cu care ne prezentăm la congres, demonstrează, că, într-adevăr, avem de a face nu cu un compliment, ci cu un atribut, dobândit prin muncă cinstită. Prin numeroase povestiri, romane, poezii şi chiar unele lucrări dramatice şi de critică am răzbit într-o sferă, unde se frământă problematica vremii.
Nu mă întreb aicea cât de mult mai avem de făcut. Însemnat e, că literatura noastră a pătruns cu cele mai avansate preocupări în vâltoarea acestor probleme. Însemnat e, că a rămas departe în urmă, mult mai departe decât ne arată cronologia, primitivismul naiv, improvizaţiile ideinice, milostenia literară. Ne-am pomenit cu răspundere de oameni vârstnici în faţa cititorilor crescuţi şi conştienţi. Şi ceea ce-i mai îmbucurător, noi singuri vedem lămurit, că acesta-i singurul mod de a vorbi cu oamenii. Nu numai atunci, când scriem despre prezent, dar şi când reînviem trecutul, în majoritatea cazurilor facem asta cu mintea coaptă şi la nivelul, câştigat de dezvoltarea obştii sovietice.
Din milioane de oameni, câţi aşteaptă cartea, aproape fiecare ne întreabă câte ceva pe noi, scriitorii. Fiecare aşteaptă de la tine o vorbă, o chemare, o bucurie, un răspuns, pentru inima sa unică ori pentru toată frământarea poporului. La aceste cerinţe noi nu mai venim cu răspunsuri, învăţate pe de rost. Venim cu pătrunderea, cu buna cunoaştere a vieţii, cu prospeţimea nealterată a gândului, cu trăinicia şi fermitatea ideologică. Când oamenii cheamă cu sute de întrebări şi frământări nepotolite, e pur şi simplu nedestoinic să taci, să vorbeşti rar, cu glas minor ori să bâlbâi pentru salvarea aparenţelor. Trebuie, ca scriitorul să fie absolut lămurit în ce are de spus, ce neagă şi ce afirmă cu toată convingerea. Trebuie să aibă puterea de a-şi verifica această convingere nu numai în afirmaţii generale, dar mai ales în contactul cu arzătoarea activitate practică.
Literatura nu poate rămâne suspendată în gol. Ea răzbate vie în frământarea concretă a oamenilor, intră în discuţii, îşi cristalizează poziţiile şi ideile în vălmăşagul faptelor, neferindu-se de nici o încăierare, ci, dimpotrivă, răscolind tăcerile şi generând sfezile lămuritoare.
Maturitatea noastră este condiţionată, în primul rând, de această participare a scriitorului la ciocnirea şi limpezirea ideologică.
Chiar cele mai straşnice urcuşuri în creaţie pot fi cucerite prin călirea talentului şi a puterii scriitoriceşti. Dar asta se dobândeşte ca o creştere prin confruntarea şi ciocnirea ideilor, prin verificarea permanentă a uneltelor noastre, prin debarasarea activă de mucegaiul inactivităţii intelectuale. Neîmpăcarea cu greşelile ideinice, cu schimonosirile de tot felul, cu şablonul şi platitudinea - acesta este drumul nostru de creştere. Masa covârşitoare a scriitorilor dovedesc această înţelegere prin prospeţimea operei şi prin activitatea lor obştească. Totuşi, pentru unii tovarăşi aceste cerinţe elementare s-au dovedit a fi încercări de serioasă cumpănă.
E destul de jalnic, că la discuţiile din preajma congresului, la care tot mai insistent răsuna termenul de maturitate creatoare, unii critici s-au lăsat dezmoşteniţi cu prea multă uşurinţă de acest atribut. Când colectivul scriitorilor se stăruia să facă, pe lângă inventarizarea gospodăriei sale, şi o preţuire a valorilor create, atunci mai ales am simţit din plin, cum unii tovarăşi ne-au dat de sminteală. La cel mai greu examen al discuţiilor principiale au fost absenţe absolut nemotivate. Ar fi onorabil din partea acestor tovarăşi, ca să-şi lămurească poziţia măcar la congres. S-au făcut în literatura noastră unele greşeli de ordin ideologic. Dar nu acesta este răul cel mare. Cel mai mare rău, care ne-a lovit, a fost acela, că noi n-am avut tăria să vorbim la timp despre aceste greşeli. Ne-am împăcat cu un paleativ de aluzii şi generalităţi. Şi, ceea ce a fost de-a dreptul păgubitor, a fost, că atunci când toată lumea nu mai vroia să se împace cu tăcerea şi cerea o preţuire principială, partinică, a literaturii noastre, atunci jurnalul «Nistru» a dat un ton fals, publicând articolul de dezorientare vădită al tov. Rabii, întitulat: «Despre principialitatea criticului».
Autorul, ştiind bine care sunt cele mai grave schimonosiri ideinice în literatură, le-a colectat într-un buchet monstruos, aruncându-le pe toate în capul criticului V. Coroban. Articolul senzaţional de scandalos tindea să concentreze adevărata vigilenţă a colectivului scriitoricesc asupra unui obiectiv - Coroban. Vizatul, un adevărat rău al răilor, apărea vinovat şi de revizionism, şi de naţionalism, şi de nihilism faţă de moştenirea clasică, de atitudine negativă faţă de realismul socialist, faţă de literaturile frăţeşti şi multe altele, printre care formalismul, reacţionarismul şi altele mai ceva îşi aveau locul lor. Apucă-te după aceasta, de te lămureşte în privinţa greşelilor ideologice din opera scriitorilor, când în faţa ta ai un asemenea monument de crime. Totuşi, colectivul scriitorilor a reuşit să nu se lase amăgit (iar o bună dovadă de maturitate), a lămurit pe deplin, că în cazul de faţă avem de a face cu un rar caz de neprincipialitate ori, mai drept spus, de necinste a criticului Rabii. Pentru o răfuială personală el a fost în stare să sfrunteze organizaţia şi masele de cititori, încercând a-i deruta de la cea mai principială discuţie asupra nivelului ideologic al literaturii noastre. Îmi permit să întreb aici pe tov. Rabii (poate, că va răspunde la congres): vede el greşeli cu caracter revizionist în literatura noastră? Vede atitudine nihilistă faţă de moştenirea clasică, faţă de literaturile frăţeşti, faţă de realismul socialist? Toate acestea cer atitudinea luptătoare a criticului. Cum ne sfătuieşte el? Răfuindu-ne cu V. Coroban, noi putem socoti, că am lovit în toate acestea, ori facem serviciu de dezorientare a cititorilor? Fără îndoială, că nu putem şi nu dorim a cruţa articolele uneori slabe şi unilaterale ale lui Coroban. Dar socot, că aceste neajunsuri ale sale n-au nimic comun cu noianul învinuirilor, scornite de B. Rabii. Ar face bine secţia de critică de la jurnalul «Nistru» să ia atitudine în privinţa asta. Colegiul redacţional al jurnalului nu e prima dată martor la asemenea răfuieli, organizate nu pentru ridicarea nivelului ideinic al literaturii, ci pentru satisfacerea unui spirit murdar de gaşcă.
A îndrăznit un critic tânăr H. Corbu să analizeze câteva din cele mai evidente greşeli, apărute în proză, în dramaturgie. Făcea să ne bucurăm, că era cam prima rândunică, care în preajma congresului ne chema la o analiză principială. Asta cu atât mai mult, cu cât ni se evidenţia şi un talent proaspăt, pregătit şi bine orientat politiceşte. Preţuirile, făcute de el, coincideau cu cele ale colectivului scriitoricesc. Şi iarăşi unele condeie cunoscute, care ne-au deprins a le întâlni des de tot, au preferat să tacă. Afară de unele afirmaţii ale tovarăşului Z. Săpunaru, noi nu prea putem cita feţe mai cu experienţă (dintre critici), care să-şi fi spus părerea aici. Tace retras în contemplarea clasicilor veacului trecut un critic pătrunzător, ca N. Romanenco. Unii, ca tov. R. Portnoi, părăsind terenul analizelor literare, au trecut la o corovăială nesănătoasă în jurul acelora, care şi-au permis să critice greşeli evidente.
Analiza nivelului ideologic al operelor literare în lumina documentelor de partid şi în duhul marilor cerinţe ale vremii noastre a concentrat atenţia şi duhul combativ al tuturor scriitorilor. Ce are de spus în privinţa asta tov. Portnoi? Care sunt greşelile păgubitoare din literatura noastră astăzi, în ce opere concrete se găsesc ele? Avem noi dreptul să ne facem a nu le vedea? Cu atât mai mult avem noi dreptul să trecem de pe poziţiile analizelor principiale, pe baza operelor literare, la o forfotă de culise? Doar când era vorba de-o simplă povestire, pentru a complecta câteva superlative de laudă, tovarăşii s-au stăruit a scrie studii întregi, întrecându-se unul cu altul din jurnal în jurnal.
Oare nu merită tot atâta atenţie chemarea de a ridica ideinicia literaturii noastre - cerinţa fundamentală a legăturii noastre cu viaţa şi cu actualitatea? Aici nu putem tăcea, nu putem face afirmaţii generale. Aceasta trebuie să devină însăşi viaţa noastră, patosul nostru creator. Cine are rezerve în privinţa asta, e chemat să se lămurească în modul cel mai concret. Noi nu putem cădea în misticism literar faţă de canoanele mucegăite ale celor încuiaţi în autoidolatrizare încăpăţinată. Aceştia şi-au croit dogme foarte comode pentru a-şi justifica absenteismul de la tematica politică arzătoare, dar noi, doar, nu primim aceste dogme. Oricum n-ar fi ele colorate, oamenii văd în ele dorinţa de a cruţa apoliticul, estetismul şi chiar prăbuşirile cu caracter revizionist. Doar ştim bine, că unii snobi au ajuns până la clevetire duşmănoasă împotriva temei politice.
Unii tovarăşi de bună credinţă se tem de excese, să nu începem o vânătoare după cuvinte şi expresii, făcând din ele capete de acuzare pentru operele în fond sănătoase şi pozitive. Se tem de unele exagerări, care au avut loc în trecut. Nimic mai fals şi mai neîndreptăţit, decât aceasta. Cine se cramponează de o asemenea sperietoare, dacă este sincer, nu înţelege nimic din duhul vremii, nu înţelege, cât au crescut scriitorii şi literatura noastră în general.
Noi suntem în putere să ducem lupta de ridicare a nivelului ideinic şi a măiestriei noastre literare, înarmaţi de marile învăţături ale partidului, de normele vii leniniste, care şi-au găsit afirmarea cea mai înaltă în hotărârile Congresului XX al partidului. Activizarea politică a literaţilor, ascuţirea armei lor ideologice, legătura lor cu viaţa şi cu actualitatea ne garantează bogăţia operei literare, înflorirea cea mai fericită a literaturii noastre. Critica literară, ascuţită şi principială, ridicată la un înalt grad de cultură profesională, este arma oamenilor sănătoşi, setoşi de creaţie înaripată, de iniţiative mari creatoare, este arma scriitorilor sovietici. Filisterii şi dădăcuţele îmbătrânite vor căuta «obijduiţii» de critica tovărăşească, ca să-i mângâie cu văicăreli. Dar nu aceştia se prăpădesc de grija literaturii moldoveneşti. Colectivul, criticând neajunsurile din operele literare, nu îngăduie concesii de principii, dar totuşi colectivul oamenilor sovietici rămâne sprijinul de nădejde al tuturor tovarăşilor criticaţi. Gândul de a da critica literară ca o armă de desfiinţare a valorilor este o insinuaţie nedemnă.
Nu încape îndoială, că la congres noi vom demonstra şi mai mult tendinţa de a întări rândurile noastre, de a aduna în activul literaturii toate valorile trainice create, de a nu irosi nici un dram din munca dreaptă a fiecăruia. Dar trebuie să ne stăruim cu toţii de a alege cu cea mai mare grijă şi cu cea mai deplină limpezime roadele acestei munci, ca să le strângem şi să le păstrăm norodului curate şi folositoare. Pentru asta se cere să spunem lămurit, cu convingerea şi conştiinţa noastră, care sunt greşelile concrete şi rătăcirile concrete, ce trebuiesc îndreptate. Să lămurim asta limpede, analizând munca noastră, dar nu adulmecând duhoarea cuibarelor de gaşcă.

Andrei LUPAN.

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Coroban Vasile (critic literar)