art. "Ce nu vom discuta la congres" (pe marginea unor declaraţii ale lui N.Costenco în art."Cuvânt despre tineri" şi P.Cărare privind diverse aspecte ale activităţii literare din republică) (sub genericul "În întâmpinarea congresului II al scriitorilor din Moldova")

Ziarul "Moldova Socialistă",Chişinău	07.10.1958
art. "Ce nu vom discuta la congres" (pe marginea unor declaraţii ale lui N.Costenco în art."Cuvânt despre tineri" şi P.Cărare privind diverse aspecte ale activităţii literare din republică) (sub genericul "În întâmpinarea congresului II al scriitorilor din Moldova")
the original: (591KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-16 23:58:47

ÎN ÎNTÂMPINAREA CONGRESULUI II AL SCRIITORILOR DIN MOLDOVA

Ce nu vom discuta la congres

La o consfătuire literară cineva a lansat expresia înaripată: tineretul trebuie să ţipe. Deşi au simţit că pentru tineret această sentinţă sună cam jignitor, participanţii au primit-o ca pe o naivitate. Se întâmplă uneori că ţi-o ia limba pe dinainte. Totuşi, o polemică începută recent ne-a dumerit că sunt oameni, care luând lucrurile în serios, au prins a lansa primele ţipete. Deocamdată rolul de ţipălău şi-l-au asumat tt. P. Cărare şi N. Costenco. În atmosfera destul de lâncedă a discuţiilor noastre literare, articolele acestor doi tovarăşi au răsunat strident, fiind îndreptate nu pe linia discuţiei, ci de-a curmezişul ei. Şi, să recunoaştem, ne-au dezvăluit lucruri, care merită din plin atenţia noastră.
Tovarăşii vorbesc în numele tineretului, agită o problematică a condeielor tinere. N-ar fi drept să negăm multe cerinţe şi preocupări specifice tineretului nostru, inclusiv şi celui literar. La fel n-ar fi drept să negăm că tinerii au destule pricini să critice lucrul nesatisfăcător al cârmuirii Uniunii scriitorilor în ce priveşte ajutorul de creaţie şi, mai ales, munca de educaţie politică a talentelor începătoare. Se pot reproşa cazuri de neatenţie faţă de lucrări merituoase ale tinerilor, deşi, o mărturisesc deschis, mie mi se pare că aceasta s-a întâmplat foarte rar. În orice caz, trebuie să recunoaştem, că nu putem veni la congresul scriitorilor fără o discuţie sănătoasă şi în privinţa lucrului nostru cu talentele tinere. Şi nu poate fi sănătoasă aici tendinţa de a feri de critică nici Uniunea scriitorilor, nici cârmuirea ei.
Trebuie găsite cele mai fericite forme de muncă, pentru ca literatura sovietică moldovenească să se îmbogăţească mereu, pentru ca apariţia fiecărui tânăr scriitor să însemne un luptător în plus pentru ideologia Partidului Comunist, pentru educarea norodului în duhul patriotismului sovietic. Trebuie ca talentul tânăr să facă din aceste preocupări bucurii ale sufletului cititorilor, să le lege în chipul cel mai firesc cu emoţia, cu dragostea şi cu idealul de viaţă al oamenilor.
Educaţia unui înalt simţ al frumosului, ridicarea cititorului sovietic la cele mai înalte culmi ale culturii sunt probleme legate şi de creşterea rândurilor noastre scriitoriceşti. E firesc ca tinerii mânuitori de condei să intervină în discuţii cu temperamentul proaspăt al vârstei lor, pentru a ajuta la cucerirea acestor înălţimi. O asemenea discuţie este dorită şi ea trebuie fără îndoială încurajată. Ridicată la adevăratul nivel al principialităţii comuniste, ea va contribui la consolidarea tuturor talentelor scriitoriceşti, puse în slujba norodului sovietic.
Iniţiativa inimoasă şi plină de răspundere a gazetelor tinereşti, entuziasmul şi patriotismul colectivelor, grupate în jurul lor, pot susţine şi orienta drept o asemenea discuţie. Multe materiale talentate, mai ales schiţe, articole, reportaje pline de duh tineresc, publicate în ultimul an, dovedesc o înţelegere dreaptă, vie a problemelor noastre, evidenţiază talente sănătoase şi active. Dar în ansamblul acesta, articolele tt. Cărare şi Costenco aduc ceva scandalos. Cred că majoritatea copleşitoare a tinerilor le-au primit cu părere de rău şi chiar cu un simţământ îndreptăţit de revoltă, pentru că ele sunt izvorâte dintr-un duh de nihilism faţă de literatura sovietică moldovenească şi ţintesc la aţâţarea vrajbei între scriitori.
Chiar pentru oamenii cu o experienţă de viaţă elementară e lămurit, că politica de contrapunere în conflict a vârstelor şi generaţiilor e străină ideologiei leniniste; este cu totul absurdă, de neînchipuit în societatea noastră. Atitudinea nihilistă faţă de literatura sovietică nu e proprie tineretului nostru, care vede în ea o mare bogăţie culturală şi ideologică a tuturor noroadelor frăţeşti. Oricât de critic şi pretenţios n-ar fi cititorul nostru, noi ştim bine, că a afirma contrariul înseamnă a-l cleveti. Şi totuşi, a izbucnit o pălăvrăgeală despre agonii literare, despre nevoia de a se face transfuzii de sânge literaturii sovietice moldoveneşti, despre o naştere a unei noi Moldove literare alături de Moldova viilor.
Poate că n-ar fi cazul să ne îngrijorăm de aceste aberaţii. E uşor să ne dăm seama că nihilismul acesta este pe plan intelectual cam tot acelaşi lucru, ca şi pantalonii «macaroane» şi pantofii «tanc» pentru dansatorii de ultramodă. Dar beleaua e că aceşti tovarăşi tind să vorbească în numele altora. De atâta să ne fie iertat, dacă ne-om opri ca să răspundem câte ceva la afirmaţiile lor. Pentru congresul scriitorilor tovarăşul Cărare contrapune în numele tinerilor o ordine de zi nu cu probleme de creaţie, ci cu probleme organizaţionale după principiul: fiecare ştie ce-l doare. Ori cât n-ar fi de copilăreşte spus, totuşi aceste prea neorganizate probleme organizatorice pot dezorganiza munca noastră, abătând tinerii de la problema fundamentală a literaturii sovietice şi angajându-i într-o mâncărime de gaşcă.
Pentru noi toţi fondul congresului este şi rămâne lupta pentru literatura realismului socialist, spiritul de partid al operei literare, legătura noastră cu viaţa norodului, aspectul acestor principii în realizările scriitorilor sovietici din Moldova. Aici avem ce vorbi toţi. În asta intră şi specificul problemelor legate de tineretul scriitoricesc. Ar fi îmbucurător, dacă în această mare şi fructuoasă discuţie gazetele tinereşti ar ţine cu entuziasm adevărat locul de cinste, mobilizând la asta şi tineret, şi bătrânet. Bine ar fi dacă din iniţiativa sa gazeta ar lămuri autorilor despre care vorbim, că ei sunt izolaţi şi se înşeală atunci, când fac cu ochiul spre tinerii mânuitori de condei. Nu cred că ei au vre-un mandat moral pentru asta.
Uimeşte mai ales tonul de dispreţ, cu care vorbeşte Cărare despre odele pe teme agricole şi despre «dădăcirea învăţătorului Părfănuc Ivanovici cu discipolii săi». Aici nu e vorba de discuţie literară, e vorba de o goliciune morală uimitoare. De unde vine asta? Cum poate un tânăr, care mai are de buchisit pe băncile şcolii, să arunce în obrazul învăţătorilor săi insulta acestui nume generic, dispreţuit de măria-sa? Oare într-adevăr el nu poate spune altceva despre învăţătorii săi, care se vede l-au ajutat cu ceva de la vârsta de şapte ani şi până astăzi, când ştie a le scorni în presă nume de ocară? Şi despre temele agricole... Aceiaşi grimasă dispreţuitoare.
În cerinţa cea mai de seamă a literaturii noastre legătura ei cu viaţa, tema muncii colhoznicilor, ca şi a muncitorilor ţine locul de cinste. Aici intră şi «odele pe teme agricole». Conţinutul lor intră nu ca o recomandare facultativă pentru literaţi, ci ca o bogăţie sufletească uriaşă, ca o forţă din cele mai vii, care poate să dee rodnicie talentelor, să dee viaţă veritabilă operei literare. Dacă scriitorul vede în asta doar «tema agricolă», atunci înseamnă că talentul său este încă orb. Dacă vezi satul colhoznic din Moldova de azi şi nu poţi încadra în lanurile, care te hrănesc, pe omul, care le-a rodit, cu toate grijile, bucuriile, gândurile şi dragostele sale, înseamnă că înţelegi prea puţin. Dacă vezi însă pe acest om cu creşterea sa sufletească, cu soarta sa nouă, care s-a făurit anume prin muncă, dacă vezi asta şi nu o poţi exprima în poezie adevărată, cu toată puterea inspiraţiei, înseamnă că ţi-s slabe încă puterile de creaţie.
În cazul acesta nu dispreţui «tema agricolă», dar caută unde-i frâna, care te ţine departe de adevăr, unde-i piedica ce nu-ţi îngăduie să faci o operă vie despre ceea ce-i mai viu şi mai real: omul sovietic.
Eroii lui Şolohov, Serafimovici, Gladkov, Tvardovski, cei mai mulţi apar în această temă «agricolă», ori în tema «pescărească» ori «soldăţească», dacă-i să adoptăm terminologia inventată de tov. Cărare. Dar eroii lui Ostrovski? Dar câte scene minunate de muncă găsim la Tolstoi, Turghenev, Rebreanu, Balzac? Fără îndoială, sub pana unui om fără talent multe din scenele, de care-i vorba, ar fi devenit «teme agricole» ori «industriale», dar transfigurate prin temperamentul creator al adevăratului artist ele au devenit capodopera nemuritoare, în care nemuritor trăieşte omul. Mie îmi pare că de aici vine atitudinea nedreaptă a unor tovarăşi faţă de tema actuală, faţă de viaţa concretă a oamenilor. E mai ieftin să faci poezie despre cerbi, căprioare, zâmbete de Gioconda, inimi, steaguri, flăcările ochilor şi multe altele, dar e greu, foarte greu să prinzi şi să exprimi artistic sufletul unui simplu învăţător, care şi-a văzut şcolarul ajungând om vrednic de stimă, poate chiar scriitor. Pentru asta se cere muncă, pregătire, exercitare şi călire a talentului. La fel e greu să exprimi simplu şi firesc, fără nici o poză artificială, ceva din tăria sufletească a ţăranului, ce-ţi închină ţie, poetului, o pâine din pârloaga pe care el a făcut-o roditoare. E greu să scrii despre asta o poezie care să nu fie declamaţie, dar să fie ceva unic, o sclipire de nerepetat din sufletul simplu al acestui om. Asta este «tema agricolă».
Vulgarizând în improvizaţii, se poate compromite tema «zootehnică», ridicarea producţiei de lapte, carne. Dar cum poate un scriitor să nu vadă ce înseamnă această zootehnie pentru Moldova? Doar munca pentru această bogăţie a ridicat zeci şi sute de mii de ţărani analfabeţi la o înaltă viaţă culturală şi cetăţenească, prin munca aceasta ei au ajuns fruntaşi ai republicii, eroi, conducători sovietici. Prin activitatea lor creatoare, ridicând producţia şi republica, mii de ţărani simpli au devenit luptători politici, au primit biletul de membru al Partidului Comunist. Pe drumul acesta au fost şi drame, şi zbucium, şi bucurii, şi victorii, şi entuziasm, şi lacrimi. Le putem noi găsi toate acestea în realitate? Le putem exprima nu declarativ şi nu sociologic, dar anume artistic în cel mai înalt grad, trecute prin viziunea adevăratului artist, care la orice pas în viaţă dezvăluie minuni şi taine pentru omul obişnuit? Sau noi vedem infinit mai schematic şi mai vulgar decât filisterul, vedem în toate astea doar «teme agricole»? Eu cred că orice scriitor cu inimă, când nu poate ridica din plin aceste teme, îşi face în primul rând imputări sie-şi, că e slab pregătit, că n-a acumulat destule puteri creatoare pentru a înfăptui opera de artă.
Ridicarea din plin a temei actuale este, fără îndoială, una din cele mai mari probleme de creştere a măiestriei noastre artistice. Actualitatea nu e un număr în suma altor teme, ea presupune o înălţime a puterilor creatoare, o participare firească la viaţa norodului, o adâncire a ideiniciei noastre. Aici au unde-şi încerca îndrăzneala adevărată şi tineri şi bătrâni. Cine va reuşi să dee chip viu, sensibil măcar unor aspecte din tema asta, cine va reuşi să intre în acest câmp în mod firesc, cum intră colhoznicii în grâiele lor, acela se va întoarce întotdeauna cu braţele pline de cele mai mari şi mai rodnice bucurii creatoare.
Nu cred să se găsească scriitori cât de tineri, care să nu vadă în lumina aceasta cât de goală şi jalnică apare ironia lui Cărare. Cred că gazeta «Tinerimea Moldovei» ar putea desfăşura o discuţie extrem de folositoare cu analiza lucrărilor despre actualitate, cu cercetarea adâncă a pricinilor care ne ţin uneori la periferia acestor probleme. S-ar vedea poate atunci, în ce constă slăbiciunea, neputinţa noastră, lipsa de pregătire. S-ar putea găsi posibilităţi mai mari de creaţie, s-ar putea adăuga măcar un element de cunoştinţe folositoare la azbuca noastră literară şi s-ar putea contrabalansa îngâmfarea şi mulţumirea de sine a celor ce râd de tema agricolă.
Tov. Cărare contestă unele afirmaţii ale mele despre limbă. Sunt de acord că problema limbii şi a stilului operelor literare trebuie discutată larg şi cu competenţă. Dacă asta s-ar face în jurul articolelor mele, voi fi măgulit, dar se cere şi aici o condiţie iniţială: corectitudinea. Problema e serioasă şi deaceea trebuie să ne ocupăm de ea cu pătrundere şi nu să umblăm, cum se zice, cu talanca de-a zbranca numai ca să facem gălăgie pe faţa pământului. «Aspiraţiile tinerilor scriitori» nu mai sunt satisfăcute de dialectismele din limba colhoznicilor de la Ignăţei, preconizate de Lupan, pentru a izgoni neologismele intrate în limba literară? M-ar bucura desigur alte argumente, dar nu confundarea autorului cu aspiraţiile tinerilor. Iară îmi pare că îşi atribuie nechemat de nimeni rolul de stegar. Şi apoi de ce aspiraţiile tinerilor numai? Pentru ce vârstă anume au devenit Ignăţeii din Rezina punct cardinal? Începând cu vârsta tov. Cărare ori a tov. Costenco? Apoi iară atitudinea aceasta faţă de colhoznicii din Ignăţei, să mă ierte autorul a doua oară, îmi aduce aminte din nou de pantalonii «macaroane» şi papucii «tanc». Trag nădejde că problema limbii operelor literare va fi dezbătută şi în presă, şi la congres. Deocamdată eu afirm că nu e drept ce spune tov. Cărare: nu mă sperie neologismele, intrate în limba literară. Mă îngrijorează însă când văd că aceste neologisme au încăput pe o mână rea. Mă îngrijorează secătuirea anumitor condeie (uneori tinere), ce dispreţuiesc graiul norodului pentru că au învăţat o duzină de neologisme, pe care le zornăie folosindu-le ca nuca de perete. Se pot aduce zeci de pilde din publicistică şi din poezii, unde verbalismul colectat de prin lecturi întârziate ori de prin vechi barouri de provincie înlocuieşte vigoarea limbii literare norodnice. Şi nu mă îndoiesc că asta se face numai de hatârul unui gust de cenaclu rău orientat, în care pătrunde duhul snobismului.
Trag nădejde că despre asta vom discuta pe larg şi până şi după congres, aşa că avem toată vremea. Aici mă folosesc de prilej numai, ca să mai spun că articolaşul tt. M. Coda şi T. Colesnic din «Cultura Moldovei», criticat cândva în aceeaşi gazetă, a fost scris de autori într-o limbă literară corectă şi omenească. Dar el a fost transformat într-o parodie caraghioasă, un adevărat popuriu de neologisme anume în redacţie de unii tovarăşi, care au socotit probabil că-i aduc «îmbunătăţire literară». E lămurit că nu putem rămâne nepăsători faţă de asemenea rătăciri, chiar dacă ele aparţin, ca în cazul de faţă, unor oameni de bună credinţă. Ne bucură mult talentele tinere, tendinţa lor de a ridica cultura limbii, de a cizela şi a disciplina expresia literară, ne bucură cărturăria lor, neastâmpărul căutărilor şi al iniţiativelor sănătoase. Ne bucură că observăm un nivel nou, avansat în cultura limbii atât la tineri, cât şi la bătrâni. E bine ca de pe treapta acestei cărturării să criticăm beteşugurile noastre, anarhia şi primitivismul în limba unor publicaţii şi lucrări literare. Dar aceasta nu-i o normă de vârstă, ca apariţia măselelor, de o pildă, ci e problema literaturii şi a presei noastre în general. E îngrijorător însă când sub steagul acesta se afişează un tânăr care manifestă în primul rând dispreţ faţă de limba colhoznicilor, mai drept spus, faţă de limba vie a norodului. Ştii că vorbeşte un copil de ţăran, care a descoperit nu demult marile valori culturale, puse la îndemâna sa de Puterea Sovietică, dar totuşi purtarea sa şi scrisul parcă dezvăluie un cuconaş răsfăţat, care îşi fereşte şi inimioara, şi mânuşiţele albe de contactul cu mitocanii. Se simte asta şi în unele exerciţii poetice. Asemenea cazuri jignesc, fără îndoială, pe tinerii care ştiu ce înseamnă cultura sovietică pentru părinţii şi fraţii lor, muncitorii şi colhoznicii. E de neîngăduit, ca asemenea încercări să fie trecute sub tăcere, fără a primi riposta cuvenită, în primul rând, din partea presei comsomoliste.
În ieşirile sale scriitorul mai puţin tânăr N. Costenco aţâţă şi mai mult tendinţa nesănătoasă manifestată în articolul, de care ne-am ocupat. Setos de popularitate ieftină, el scorneşte din capul locului o tabără de obijduiţi şi se plasează în poziţia de apărător al lor. Având nevoie de un punct de susţinere, el nu se fereşte să şi-l creeze prin măsluirea adevărului. Apucă o frază din Meniuc, în care acesta vorbeşte despre legătura scriitorului cu viaţa: «Asprimile vieţii îmbogăţesc gândul, reveria, imaginaţia, prin urmare şi arta». Adevărul acesta nu este descoperit de Meniuc, el decurge dintr-un principiu, care stă la temelia educaţiei în şcoala sovietică, educaţia generaţiei tinere prin muncă şi pentru muncă. Bucuria creaţiei vine anume nu ca o pară mălăiaţă ci prin muncă, prin cunoaşterea şi înfrângerea tuturor asprimilor şi greutăţilor. Scriitorii sovietici ştiu că drumul în literatură nu trece prin clocitoarea literară, nici prin saloane aristocratice, ci trece prin marele vălmăşag al vieţii, pe care noi toţi l-am îndrăgit, cu bucuriile şi asprimile lui.
Costenco însă întoarce totul pe dos, cu o stăruinţă, care nu-i face cinste de loc. El insinuază că «greutăţile vieţii», încercate de tinerii scriitori sovietici, ar fi cele care au dus la oftică şi în casele de boli mintale pe Eminescu, Neculuţă, Vlahuţă ş.a. în regimul burghezo-moşieresc. El merge până acolo că scorneşte o diferenţiere între scriitorii vârstnici «care nu cunosc» şi scriitorii tineri «care cunosc» aceste greutăţi ale vieţii. El descoperă în literatura sovietică moldovenească grupa A şi grupa B şi sugerează grupei B îndemnul de a face transfuzie de sânge literaturii actuale, pentru ca aceasta să scape de agonia literară*. Căpitan al grupei B se recomandă insistent Costenco, care se stăruie să convingă pe tineri că au toate motivele să pornească în pohod. Primul obiectiv este congresul. Iată o demagogie, care nu cadrează de loc cu numele unui scriitor sovietic. Oare într-adevăr a socotit autorul că între tineri s-or găsi rătăciţi, care să-l ia în serios? Şi apoi din ce instincte izvorăşte această cascadă de calomnie? Nu ştiu câţi tineri au gustat din cupa lui C., dar ştiu că mai toţi scriitorii începători, fără excepţie, cunosc ajutorul primit din partea unor tovarăşi ca: Meniuc, Portnoi, Barschi, Istru, Coroban, Balţan, Cruceniuc, Roşca şi ceilalţi. Am putea cita zecile de cărţi, apărute sub iscălituri noi tinere, la care alături de autor s-a frământat, a suferit din pricina neajunsurilor şi s-a bucurat un alt tovarăş sau un grup de tovarăşi, stăpâniţi de grija de a ajuta ca să apară la lumină talentul nou. Bineînţeles, că nu cere nimeni lauri pentru aceasta, dimpotrivă, se poate critica acest lucru, pentru că a avut şi are nenumărate lipsuri şi greşeli. Critica le poate îndrepta. Dar nu neadevărul şi vrajba. Doar aşa a crescut Uniunea scriitorilor din Moldova după război de la 12 oameni în 1945 la şaptezeci, câţi are astăzi. A crescut ridicând tineretul.
Dintre membrii uniunii mai mult de jumătate sunt tineri. Tinerii lucrează în redacţii, la edituri, în comitetul de conducere a uniunii, în birourile secţiilor de creaţie. Nu putem îngădui ca munca aceasta de atâţia ani, desfăşurată cu greutăţi şi cu enorme cheltuieli de energie, să fie anulată şi ponosită de o întâmplătoare efemeridă demagogică - afirmaţia lui Costenco. Cum se vede, el socoate că tineretul poate fi ameţit cu potopul linguşirilor, pe care i le varsă peste cap cu dulcegărie de nănaş literar. Câteva coloane de apologetică, o adevărată cristelniţă cu diterambe (ca să folosim un termen consacrat) botează toţi tinerii într-un talmeş-balmeş de genialitate categorică şi fără nici o rezervă. Încearcă după aceasta să alegi din multele dibuieli ale celor mulţi o cale mai statornică şi mai sănătoasă înspre cititor.
Noi vom discuta şi vom lărgi discuţia, nu ne vom feri de cele mai grele şi mai nelămurite probleme ale literaturii; aici vor participa şi tineri, şi bătrâni. Vor fi criticate lipsurile şi greşelile uniunii, ale cârmuirii, ale scriitorilor, fără să ţinem seamă de metrica celui criticat sau a celui care critică. Dar putem spune cu încredere că nici unul din scriitorii criticaţi de tovarăşii lui nu se va duce să facă tabără în jurul lui Costenco. El simte bine, că agită o strună destul de bolnăvicioasă, că zgomotul care-l face poate prinde teren la cei slabi de fire ori, s-o spunem de-a dreptul, la unii oameni lipsiţi de talent şi de perspectiva creatoare. În jurul uniunii şi a redacţiilor se învârt uneori oameni care fac multă gălăgie, dar care dau puţină nădejde scriitoricească. Unii din aceştia îşi dau cu timpul seama de slăbiciunile lor şi îşi văd de treabă, dar sunt alţii care continuă să se învârtă nerecunoscuţi în periferia literară. Aceştia devin înrăiţi de invidie faţă de cei care intră în literatură şi nu mai contenesc atacurile asupra uniunii. Inventează tot felul de pretexte pentru a atrage atenţia asupra lor, se alătură cercurilor literare ori talentelor individuale, cu numele cărora speculează şi pentru care inventează motive de obidă şi protest. Costenco nu spune adevărul despre scriitorii tineri, el cântă pur şi simplu în drâmba rataţilor literari. Dar tribuna congresului nu trebuie folosită pentru asemenea exerciţii dăunătoare.
Literatura sovietică moldovenească a crescut mult, au crescut şi rândurile şi măiestria scriitorilor. Avem de acum o gospodărie destul de mare şi complicată, care e greu de condus. Trebuie să nu facem concesii duhului de gaşcă mic-burghez. Să facem totul pentru a consolida rândurile scriitorilor pe baza de nezdruncinat a principialităţii comuniste, să punem toate puterile creatoare în slujba norodului, să dezvoltăm maximal aportul nostru la munca de zidire a comunismului. Să ne învăţăm a aprinde entuziasmul şi bucuria creatoare anume pe linia acestei munci binecuvântate. Aici ne cheamă conştiinţa şi dragostea noastră, voinţa noastră neclintită de a merita numele de scriitor sovietic, de ostaş cinstit şi treaz al frontului ideologic. Asta este garanţia noii înfloriri a literaturii noastre, pentru asta, nu ne îndoim, colectivul scriitorilor va lupta unit împotriva tendinţelor de fărămiţare. Congresul al doilea al scriitorilor sovietici din Moldova se va desfăşura în duhul principialităţii comuniste.

Andrei LUPAN

*) Redacţia este complect de acord cu aprecierea dată de A. Lupan unor afirmaţii greşite, cuprinse în articolul «Cuvânt despre tineri» de N. Costenco, publicat în «Moldova Socialistă».

See also:

-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Cărare Petrea (scriitor)
-	Repertoriu -> Biografii, cărţi... -> Note biografice -> Costenco Nicolae (scriitor)