art. "Pământ al începutului" de A.Lupan, "Mesajul social al poeziei lui Andrei Lupan" de M.Dolgan, "La deschiderea cărţii Dumisale" de A.Codru, (foto)

Ziarul "Tineretul Moldovei", Chişinău	14.02.1982
art. "Pământ al începutului" de A.Lupan, "Mesajul social al poeziei lui Andrei Lupan" de M.Dolgan, "La deschiderea cărţii Dumisale" de A.Codru, (foto)
the original: (1021KB)	Authors : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) Dolgan Mihai - critic literar Codru Anatol - scriitor, regizor de film
updated: 2006-06-28 19:15:56

Mesajul social al poeziei lui Andrei Lupan

CONŞTIINŢĂ PILDUITOARE a poeziei sovietice moldoveneşti şi purtător al demnităţii neamului, cel mai norodnic şi mai naţional poet - Andrei Lupan - mai bine de cinci decenii contribuie la prosperarea literelor noastre, păşind mereu printre primii făuritori de frumos artistic. Mai bine de cinci decenii poezia profund cetăţenească şi mobilizatoare a bardului de la Mihuleni slujeşte cu devotament adevărul vieţii şi cauza poporului-constructor al Comunei, răspunde cu participare deplină şi cu o rară conştiinciozitate artistică la imperativul vremii, la cerinţele arzătoare ale epocii, sintetizează cu măiestrie viaţa poporului moldovenesc într-un letopiseţ artistic amplu - «mărturie a vremii şi a omului prezent în vreme», ca să folosim o zicere a poetului. Mai bine de cinci decenii autorul «Legii găzduirii» militează cu probitate exemplară pentru promovarea adevărului social şi moral, pentru traducerea în viaţă a «pravilei de frumos şi bine» a ţăranului luminat de ideile leniniste, pentru crearea unor «versuri pe croiul vremii». Mesajul social pregnant al poeziei lupaniene, patosul ei cetăţenesc expres, militantismul ei provin din înţelegerea profundă de către autor a funcţiei obşteşti a artei, a caracterului ei angajat. «Poezia civică, - remarcă poetul într-un articol de publicistică, - e o înaltă virtute a omului social, a trăirii sale artistice».
Scriind cu «cerneala vieţii» omului de la coarnele plugului, Andrei Lupan a adus în poezia noastră satul moldovenesc cu toate durerile şi bucuriile, cu toate frământările şi aspiraţiile lui, cu toate primenirile-i caracteristice - începând cu «satul uitat», cu «satul necunoscut de nici o hartă, / necătat de nici un drum de fier» şi continuând cu satul moldovenesc nou, «răsădit cu crezu-n comunism». Poezia lui Andrei Lupan degajă o dragoste aproape mitologică faţă de satul contemporan şi faţă de omul muncii, faţă de Pământul dătător de belşug - izvorul existenţei noastre. Omul muncii cu bogata lui avere spirituală şi morală şi pământul cu inepuizabilele lui comori materiale constituie cei doi «piloni» de rezistenţă ai poeziei lupaniene, care îi dau viaţă, sens, vigoare.
Desigur, poezia lui Andrei Lupan nu se limitează numai la viaţa satului contemporan, ci caută să cuprindă în obiectivul ei şi viaţa întregului popor sovietic, care a parcurs «drumul de la plug la cosmodrom», caută să dezvăluie cu plenitudine şi general-umanul concret-istoric, omenescul din perspectiva universului, bogăţia spirituală a omului eliberat de revoluţie. Edificatoare în planul dat sunt volumele de versuri din ultimele decenii «Legea găzduirii», «Gromovnic», «Magistrale», volume care i-au adus autorului titlurile de laureat al Premiului de Stat al RSS Moldoveneşti şi laureat al Premiului de Stat al Uniunii Sovietice. De fapt, anume în această cheie îşi concepe propria creaţie şi însuşi poetul, după cum ne-o mărturiseşte într-un interviu proaspăt (din revista «Moldova», 1982, N 1): «În tot ce am făcut, satul ocupă un loc aproape cardinal. Atitudinea mea faţă de marea viaţă s-a născut pe vatra acestui sat. Dar n-am descris niciodată satul ca pe ceva pitoresc. Satul sau tema satului a adunat în sine tot largul vieţii şi al lumii. Dacă se pretinde că opera mea e o monografie poetică a satului moldovenesc, pot spune că este doar în măsura în care acest sat a reflectat marile zguduiri şi frământări ale timpului» («Prin timp, cu pas de amintiri»). Orice perioadă hotărâtoare din viaţa republicii şi a Ţării Sovietelor, orice eveniment remarcabil din viaţa poporului şi-au aflat în poezia lui A. Lupan o reflectare artistică profund măiestrită şi memorabilă. E de ajuns să amintim poeziile şi poemele-cheie, de boltă, din creaţia autorului, «Satul ciudat», «Culai răspunde la judecată», «Sat uitat», «Strajă», «Intrare în baladă», «Primăvară», «Întoarcere acasă», «Hat în hat şi faţă-n faţă», «Cetatea păcii», «Poezia», «Mea culpa», «Stele mari», «Fântâna lui Pahoma», «Răvaş despre nucleul «H», «Magistrale», «Scris în program», «Încrederea deplină», «Legea găzduirii», «Meleagul livezilor», «Chemarea din legendă», «Vasile de pe Măgura», «Dreptul la nume», - pentru ca în faţa noastră să se perinde numaidecât toate perioadele istorice de cotitură, prin care a trecut poporul nostru în «drumul său de la plug la cosmodrom»: perioada de până la 1940 cu lupta ei revoluţionară împotriva regimului burghezo-moşieresc, eliberarea Basarabiei şi reunirea ei cu Patria Sovietică, anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, transformările socialiste din primele decenii postbelice, perioada socialismului dezvoltat cu cuceririle ei impresionante şi cu imperioasele probleme social-politice şi etico-morale ale omului contemporan. Se cuvine să remarcăm că poeziile enumerate mai sus sunt antologice nu numai în contextul operei lui Andrei Lupan, ci şi în contextul întregii poezii sovietice moldoveneşti, constituind, la timpul apariţiei lor, precum şi mai târziu, nişte jaloane, nişte puternice catalizatoare pentru gândirea artistică a confraţilor de toate vârstele. Nu vom exagera, de exemplu, dacă vom afirma că volumul de versuri «Legea găzduirii» reprezintă pentru poezia contemporană moldovenească codul ei moral-artistic cel mai reprezentativ şi mai integru. Numeroasele poezii la temă, care au fost scrise sub influenţa binefăcătoare a acestui volum, sunt o mărturie grăitoare în planul dat.
Ceea ce atrage atenţia în primul rând în poezia lui Andrei Lupan este bogăţia de gânduri şi profunzimea sentimentului, optimismul istoric şi umanismul înălţător, plinătatea adevărului şi greutatea cuvântului poetic îndelung căutat şi rostit răspicat. Şi încă refuzul categoric al «frumuşăţilor», al idealizărilor. Şi numaidecât acea scânteietoare înţelepciune populară, - înţelepciune nu de-o zi, ci de-o viaţă, de secole, - care nu prea ajunge atâtor poeţi contemporani. Poezia lui A. Lupan are un lexic al ei foarte particular şi cu o foarte bogată coloratură (păcat, că lingviştii noştri nu şi l-au făcut obiect de studiu până în prezent!); are un limbaj cu o plămadă originală a cuvintelor şi cu o turnură a lor unicală: are o estetică poetică ce încă n-a fost cercetată în adâncime.
Pe Andrei Lupan niciodată nu l-au atras temele mărunte, nesemnificative, motivele intimiste. Poezia lui a vrut să trăiască şi trăieşte mereu cu majorul, cu socialul vibrant, saturat de semnificaţie umană, cu importantul. De unde şi adânca rezonanţă civică, de unde şi mesajul ei angajat de o rară gravitate. E o dovadă elocventă a faptului că poeţii adevăraţi îşi pot manifesta cu plinătate virtuţile creatoare numai atunci, când drumul vieţii lor se contopeşte cu magistrala vieţii întregului popor.
Pentru Andrei Lupan poezia întotdeauna a fost şi este o necesitate interioară, o pornire firească a sufletului de a dialoga cu semenii asupra problemelor mari ale vieţii, un mod de existenţă plenară şi angajată, o muncă spirituală responsabilă întru slujirea poporului creator, însetat de adevăr şi frumos. De-a lungul întregii sale activităţi poetul a meditat în repetate rânduri asupra misiunii şi locului artistului în societate, cu care prilej şi-a formulat şi şi-a precizat crezul său cetăţenesc-artistic profund militant. Aceasta începând cu poezia «Olimp dispreţuit», scrisă încă în 1935, şi terminând cu poeziile la temă din volumele «Gromovnic» şi «Magistrale».
Osândindu-i cu mânie pe scriitorii care s-au înstrăinat de popor şi care, retraşi în «Olimpul dispreţuit», «versifică trădarea şi minciuna», poetul cheamă totodată pe slujitorii muzei «să coboare pe holmurile lumii», «alăturea de plugul ruginit», pentru «a spune un cuvânt de bărbăţie» oamenilor suferinzi. Nu «stihuri încâlcite şi mărunte», «care minţesc norodul», nu «slove efemere», care jignesc «nădejdea» şi «jertfa de sânge» a poporului, cere A. Lupan de la «bardul care merge-n frunte», ci «cuvinte încredinţate de oameni şi de vremuri», versuri trăite, zbuciumate, durute: «Ai ars tu-aici de foame şi de sete,/ Alături de copiii care strigă. / Când caută prin amintiri deşerte/ Un codru mucezit de mămăligă?».
Frecvent aproape în toate confesiunile de creaţie ale poetului, motivul «arderii» artistului în timpul creaţiei, motiv care sugerează trăirea profundă şi participarea totală la bucuriile şi suferinţele poporului, este principiul fundamental al crezului cetăţenesc-artistic lupanian, criteriul hotărâtor în aprecierea adevărului artistic.
Ridicând problema apropierii literaturii de popor, A. Lupan demască - chiar de pe la începutul activităţii sale scriitoriceşti - caracterul minciunos al poeziei decadente şi idilice, îi stigmatizează pe poeţii izolaţi de viaţa şi aspiraţiile colectivităţii, de idealurile progresiste ale timpului. Misiunea cea mare a artistului este de a sluji, prin opera sa cinstită, oamenilor muncii, de a răspunde la cerinţele timpului. E un crez cetăţenesc-artistic realist şi militant, ce se află la baza întregii creaţii a lui A. Lupan de până la 1940, creaţie în care autorul zugrăveşte cu veridicitate «tragedia oamenilor, marea dramă colectivă», demască şi condamnă nedreptăţile sociale, trezeşte în poporul împilat conştiinţa forţei lui viguroase, descoperă în «pumnii de piatră» ai oropsiţilor forţa de luptă în stare să schimbe alcătuirea socială bazată pe exploatare.
În două poezii înrudite ca mesaj de idei - «Închinare fără carte» (1938) şi «Închinare cu paharul» (1945) - A. Lupan ia în dezbatere problema continuităţii istorice - (atât de caracteristică pentru creaţia lui), dezvăluie legătura organică cu străbunii truditori, nobilele eforturi spre urcuş ale cărora sunt continuate cu demnitate de urmaşi:

Că eu veneam trimis,
cu gândul să mărturisesc în scris
voinţa voastră dusă prin veleat,
cu doina şi cu plugul la arat
şi să vă port cotiga mai departe,
adulmecând văzduh de culme nouă,
peste poteci cu spini şi prin hăţiş de carte,
mai altfel decât voi, dar tot aşijderi vouă
(«Închinare fără carte»).

Îmbrăţişând odată pentru totdeauna cauza luminoasă a generaţiilor premergătoare, poetul îmbrăţişează şi «înveninatul gând către mai bine» al ţăranului, «pravila lui de frumos şi bine». Iată de ce el îi cinsteşte cu pioşie şi pe ţăranii din trecut, care «au răsădit nădejdea butucilor de vie», şi pe ţăranii din prezent, care «ne-au deprins norocul şi dragostea cu via», şi pe ţăranii necunoscuţi din viitor», «ce nu-s, dar care vin / de peste zeci şi zeci de ani» şi «care-or răsădi butucii mai departe, / ca via muncii noastre să crească peste moarte».
În anul 1952, când o parte din lirica moldovenească era asaltată de un fel de poezie «uşoară», ce se complăcea în «redarea» idilică a realităţii, Andrei Lupan scrie un mănunchi de poezii profund-cetăţeneşti - «Cântecul tău», «Poezia», «Legământ», - în care meditează cu gravitate asupra atitudinii artistului faţă de creaţia sa, asupra misiunii şi răspunderii poetului. Rezultat al unor îndelungate arderi lăuntrice, aceste poezii cristalizează un crez poetic de o înaltă exigenţă ideologică şi estetică.
Pentru A. Lupan poezia e «visul», e «iubirea aleasă», care cheamă mereu pe «trasa nesfârşită înainte», cheamă spre zbuciumul continuu, spre noi eforturi şi căutări, căci ea, adevărata, «întotdeauna este mai departe»:

Eu viu,
să fie focul mai năpraznic,
şi fiecare ceas trudit mai greu, -
tu, visul meu, iubirea mea aleasă,
să nu-mi faci căpătâi pentru popasuri
din aripile zbuciumului tău
(«Poezia»).

Inspirându-se din viaţa poporului, poezia adevărată trebuie să mobilizeze şi să însufleţească masele truditoare, să păşească alăturia de omul muncii, confundându-se cu cântecul îndrăgit al acestuia. Numai atunci poetul îşi vede misiunea îndeplinită, numai atunci el cunoaşte adevărata fericire şi răsplată:

Mă-ndeamnă un gând să le spun:
- Al cui este cântecul, ştiţi?
- E-al nostru, - flăcăii răspund,
Şi-ndeamnă cu el neopriţi.
- E-al nostru! - flăcăii au zis.
Dar tu, care-ai ars frământat
Cu orice cuvânt, când l-ai scris,
Doreşti vre un dar mai înalt?
(«Cântecul tău»).

Însă pentru a da naştere unui asemenea «cânt», care să fie al tuturora, poetul trebuie să trăiască până la «ardere» problemele abordate, să le treacă îndelung prin filiera sensibilităţii sale artistice, să cunoască frământul şi participarea sinceră, - într-un cuvânt să se dăruiască întreg creaţiei. Şi numaidecât să cunoască adânc realitatea.
O altă serie de poezii, care profilează şi mai pregnant crezul cetăţenesc-artistic al lui A. Lupan, e scrisă în anul de cotitură 1956, an când Partidul nostru şi-a intensificat munca în vederea perfecţionării şi dezvoltării de mai departe a principiilor leniniste în toate domeniile vieţii, inclusiv în domeniul artei şi cel al literaturii artistice. E vorba de binecunoscutele poezii, care au avut un mare răsunet la vremea lor: «Mea culpa», «Strigăt împotriva rutinei», «Inima ta înţeleaptă». Revizuindu-şi propria creaţie şi dezaprobând cu fermitate poezia artificială şi poleitoare, A. Lupan se autostigmatizează sever pentru concesiile şi slăbiciunile de conştiinţă, ce l-au făcut «să bată timid măsura / În tactul strâmb al drâmbei» versificatorilor («Mea culpa»). El osândeşte cu multă polemică versurile «comode, uşoare, deprinse», care «zângănesc în ditirambe» şi în care «razele, drumurile, visele» se ridică «firesc cum te-ai trezi dimineaţa»:

Nu raze roze ţesute în chilimuri,
Cu suveica încolo şi în răspăr.
Da un veac fericit de muncă anonimă,
Pentru un grăunte numit de cei buni adevăr
(«Strigăt împotriva rutinei»).

A. Lupan pune accentul hotărâtor pe sinceritate şi adevăr, fără de care poezia încetează de a fi ea însăşi. Poezia autentică trebuie «să răzbată» la cititor «cu setea şi cu cinstea tinereţii» («Inima ta înţeleaptă»): ea se asociază, în viziunea poetului, cu munca «trudnică» a plugarului care «brăzdează cu credinţă şi cu dreptate». Şi de astă dată autorul pledează pentru necesitatea trăirii până la «ardere» a poeziei plăsmuite («Eu în zgura gândului am ars-o»).
Într-o poezie de mai târziu - «Discuţie cu proiect de rezoluţie» (1958) - A. Lupan, blamând pe cei care «au castrat lăuntrul poeziei» şi «i-au dat nadel între mumii», se pronunţă cu şi mai multă dârzenie pentru o poezie «pământească», pentru o poezie a «oamenilor vii», pentru o poezie cinstită, care «să meargă cu norodul mai departe» şi care să aibă «sub coliba fiecărui vers» «un om şi jumătate»:

Nu-i daţi poeziei sulimanuri,
Puneţi-o la slujbă pe pământ,
Ca să-şi roadă coatele-ntre oameni,
Să-şi mănânce pâinea suferind.
Firea ta şi inima s-o dărui
Fiecărui metru de urcuş,
Şi vei creşte-n oameni cu-adevărul
Nevulgarizat în mărunţiş.
Nu vor fi nici teme răsuflate,
Şi nici maniere de succes,
Dar va fi un om şi jumătate
Sub coliba fiecărui vers...

E subliniată şi aici necesitatea unei intense munci creatoare din partea artistului, care trebuie «să trudească cu sârg de muncitor», «mânuind priceperea înaltă. / Arta cucerită prin sudori». Poezia veritabilă nu este, aşa dar, rezultatul unei inspiraţii uşoare, de moment, ci consecinţa unei mari şi îndelungate munci intelectuale, precum şi a unui contact viu, trăit până la durere, cu realitatea reflectată.
E locul să subliniem, că poeziile-profesiuni de credinţă «Mea culpa», «Strigăt împotriva rutinei», «Discuţie cu proiect de rezoluţie» trebuie să fie primite nu ca nişte lucrări ce ţin doar de arta poetică personală a lui Andrei Lupan, ci urmează să fie raportate la timp, la viaţă, la poezia epocii pe care o vizau, căci ele au constituit, în acelaşi timp, şi un crez cetăţenesc-artistic diriguitor al tuturor scriitorilor perioadei. Referindu-se la aceste poezii, Andrei Lupan mărturiseşte (în interviul de acum citat): «A fost, să zicem, o luare de atitudine nu numai faţă de poezie, ci şi faţă de viaţă, de realitatea imediată. Dacă vreţi, un fel de examen ţărănesc. Cum un grădinar ţi-ar arăta ce a făcut, tot aşa am vrut şi eu să umblu prin gospodăria poeziei, să fac o mărturie a fiinţării mele în această gospodărie. Oricâte subterfugii, extravaganţe, zorzoane am inventa, rămâne totuşi ceea ce porneşte de la realitate, din contactul cu viaţa, contactul direct şi brut cu realitatea. Suportul poeziei, al artei în general, este acest nespus fapt al vieţii, pe care putem înălţa cele mai abstracte, sublime noţiuni şi stări sufleteşti. Aşa cred eu, cel puţin».
Năzuind să creeze un «vers pe croiul vremii», A. Lupan doreşte, în acelaşi timp, ca acest vers să capete «la masa şi-n casa» omului «locul de cinste»: «Să crească, să rodească aici livada frăţiei,/ Credinţa şi munca - virtuţile mari comuniste! / Şi numaidecât, auziţi? - numaidecât chemaţi poezia / Şi daţi-i la masă şi-n casă locul de cinste!» («La hramul ceamurului»).
Dintre poeziile de mai încoace ale lui A. Lupan consacrate funcţiei sociale a poeziei, crezului cetăţenesc-artistic pot fi numite «Creaţie», «Grimasă», «Dreaptă agonisire», «Dreptul la nume» ş. a. În ultimii ani A. Lupan pune un accent tot mai stăruitor pe satirizarea unor aspecte vulnerabile ale actului poetic contemporan. Mărturie ne stau poeziile «Lehamete», «Scofală», «Totuşi», «Ce mai arpegii!..» ş. a. din volumul «Gromovnic». Autorul stigmatizează «muza dijmară», care se complace cu falsa «polifonie» şi «dexteritate», cu «sulimeneala» şi «calculul rece», militând în acelaşi timp pentru «faţa curată», «demnă şi vie» a poeziei («Ce mai arpegii!..»). El dezaprobă cu hotărâre atât simplismul poetic, «îmbrăcat» în «zdrenţe» şi «aparenţe», cât şi falsa complexitate, «rătăcita poezie a căutării», «nebulosul avatar, / pe unde strigă a pierzanie poeţii». Crezul cetăţenesc-artistic de azi a lui A. Lupan e acela dintotdeauna, dar exprimat în mod polemic: «Elanuri simple, deschideţi-vă meleagul. / să-l cuprindă-n inimă poeţii! / Vor mai afla-o când, ca s-o culeagă,/ planta rustică a clarităţii?» («Totuşi»).
Profund conştient de marele rost al literaturii în viaţa socială, Andrei Lupan vede sensul activităţii sale scriitoriceşti în slujba cu devotament - prin slova inspirată - poporului, societăţii, cauzei Comunismului. Îndemnul programatic din poezia «Creaţie» - «Fii cuget inspirat, activ, deplin, (...)/ Să ardă fără stingere poeţii, / oricând prezenţii, făurarii, adevăraţii!» - este cel mai frumos deziderat a poetului - «frate al pământului», poezia militantă a căruia e o mărturie elocventă în acest sens, precum şi o simbioză fericită a ceea ce vrea să fie cu ceea ce este în realitate. Căci rar condeier la care între profesiunea de credinţă şi opera poetică realizată să existe o legătură atât de organică şi o concordanţă atât de armonioasă şi perfectă ca la Andrei Lupan.

Mihail DOLGAN

- - - - - - - - - - - - - - - - -

La deschiderea cărţii Dumisale

Ori de câte ori mă apropii de Cartea POETULUI şi a OMULUI de PLAI care este ANDREI LUPAN, la inimă mi se face de cântec şi de răsărit de lună, ca în sărbătorile cele de iarnă cu urări de belşug şi sănătate, înduioşindu-mă!
Cu ANDREI LUPAN, cu vegherea lui din ogorul literei noastre, s-au pus câteva începuturi de cules de grâu bun în poezia tânără. Dumisale îi datorăm noi, la vârsta şi elanurile noastre dintâi, acele pasiuni de adâncă îngrijorare pentru aruncarea seminţelor sănătoase în brazda cu rodul îndoit al generaţiei mele. Deaceea cuvintele pe care le rostesc eu acum le vreau numaidecât de zurgălăi şi numai de flori dalbe suflate cu gura pe un geam de scorţişoară al POETULUI, de unde, la venirea noastră cu pluguşorul în această margine de lume, s-au fost arătat, prin zăpezi şi hârtoape, câteva poteci, străluminând într-acolo de unde mai apoi avea să înceapă pământul de iznoavă al aratului nostru spre culmi.
Spun toate acestea nu ca să fac parada unei bucurii de rând sau să înduioşez cu horbotă şi tinicheli sunătoare sentimentul bunei cuviinţe pentru cele ce am agonisit cu destulă trudă, chemaţi de imboldul afirmării şi ieşirii noastre în lume, ci ca să redobândesc în conştiinţa şi amintirea mea şi a confraţilor mei de o seamă, ca pe o efigie a recunoştinţei. CLIPA BUNEICUVÂNTĂRI din partea CELUIA care ni s-a dăruit şi ne-a îndrumat pasul, aşezând între noi obiceiul răspunderii depline şi datoria din străbuni pentru statornicia graiului nostru, consolidându-i şi înmulţindu-i valorile nepieritoare, totdeauna cu freamăt de bună voinţă pentru cei dăruiţi cu har şi înfruntători de stihie.
De la cumpăna anilor cu furtună şi răsărit de timp nou, ca şi în tot drumul pe care l-a măsurat cu toată energia tinerească a ideilor mari, ANDREI LUPAN a fost şi a rămas pentru noi exemplu de conştiinciozitate şi conduită aleasă, de omenire cu măsură a vorbei din părinţi, arătând în pagini puţine comoara unei caligrafii cumpănite îndelung, mărturisindu-ne astfel o CONŞTIINŢĂ a meseriei cu scrisul, simţirea de inimă generoasă pentru acei înfrăţiţi cu pământul, lui totdeauna aproape şi păstrători de mândrie.
Grav şi duios, lucid şi intransigent, făcând totdeauna parte stărilor de îndârjită căutare şi afirmare a idealului de omenie, POETUL şi-a dobândit printre contemporani aură şi asemănare de catedrală, freamăt de carte mult gândită şi mereu deschisă la pagina luptării cu senectutea şi inerţia devastatoare. Or, în verticala bastonului care îi însoţeşte silueta demiurgică pe culmi biruite nu e decât veacul unui om împovărat de virtuţile unei sacrificări active, fără compromisuri, mereu în replică şi atitudine cu problemele vremii, cu grijile semănatului totdeauna prin desişul anilor, care l-au învolburat la tâmple, dar l-au şi bucurat, ţinându-l numaidecât în preajma adâncurilor noastre cele fără de seamă!
Deaceea astăzi se cuvine să arătăm recunoştinţă şi să aşezăm cuvânt de cinstire în dreptul Marelui sărbătorit, Celui care în ani mulţi şi de slavă, s-a cheltuit întru tăria şi adevărul cărţilor noastre de început şi încă pentru acele care vor veni, înfiorându-le la deschiderea CĂRŢII DUMISALE, plăsmuită cu putere şi voinţă omenească, în pagini de cântec şi ţară, în care buciumă anii împăraţi ai neîntrecutului Meşter-Faur.
Şi e un colind de scumpă sănătate cuvântul nostru acum, şi e un pluguşor îmbourat, ca în tinereţele cele scumpe, această urare, pentru că ANDREI LUPAN e omul de inimă şi de neam cu toată lumea, de care ne e dor totdeauna, când e să răsturnăm dimpreună şi la mulţl ani înainte! brazdă adâncată în Plai, sub veghea destinului ce ne străluminează încă dealul Istoriei, care suntem noi cu ale noastre, de când lumea şi pământul, arând!

Anatol CODRU