Cuvântarea la congresul III al scriitorilor din Moldova, 1965 (analiza stării de lucruri în literatură, referire la opera lui I.Druţă) (apel la conducerea republicii de a rezolva problemele editării şi răspândirii cărţilor în biblioteci precum şi a problemei unui sediu permanent al USM...* discursul real este unul improvizat şi diferă de această stenogramă)

	1965
Cuvântarea la congresul III al scriitorilor din Moldova, 1965 (analiza stării de lucruri în literatură, referire la opera lui I.Druţă) (apel la conducerea republicii de a rezolva problemele editării şi răspândirii cărţilor în biblioteci precum şi a problemei unui sediu permanent al USM...* discursul real este unul improvizat şi diferă de această stenogramă)
the original: (1325KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)
updated: 2007-04-16 08:08:12

TOVARĂŞI!

Intenţionam să vorbesc mâine, pentru că aş fi dorit să intru în discuţia angajată aici de unii tovarăşi şi trebuia să-mi pregătesc un material de texte la care vreau să mă refer. Deoarece însă acum s-a creat un răgaz, prin lipsa vorbitorilor, îmi permit să-l folosesc spunându-mi câteva gânduri în legătură cu problematica amplă a congresului.
Subliniez, în primul rând, că pentru mine există o semnificaţie de mare valoare în însăşi atmosfera de lucru a congresului şi în caracterul obştesc pe care îl au discuţiile literare în toate republicile frăţeşti. Ridicăm problematica noastră în cadrul dezvoltării complexe a marei literaturi multinaţionale sovietice. Facem totalizările şi preţuim munca de creaţie ca un bun al poporului, afirmând ca cel mai înalt merit efectivitatea slujirii sociale a scriitorului. Noi socotim ca o mândrie a poporului faptul că literatura sovietică moldovenească e demnă de prietenia tuturor literaturilor noastre frăţeşti. Ne preocupă în cel mai înalt grad imperativul vremii, dorinţa activă de a răspunde pe deplin la marile cerinţe ale epocii comuniste.
După mine, realitatea culturilor noastre naţionale, spiritul lor activ de colaborare şi contopire cu aspiraţiile tuturor oamenilor sovietici, e o biruinţă din cele mai mari a prieteniei sovietice, specific sovietice, a popoarelor. Aici e un izvor nesecat de stimulare a creaţiei şi a gândirii teoretice legate de literatură şi artă
Afirmăm măreţia culturii sovietice atotnorodnice anume prin realitatea activa a culturilor noastre naţionale. Înflorirea literaturilor frăţeşti este factorul cel mai mobilizator de cimentare a unităţii, extraordinar de bogate a marei literaturi sovietice. Din asta naşte entuziasmul ce ne însufleţeşte astăzi la crearea noii noastre culturi, cultura comunismului. Această creştere este legată de creşterea însăşi a omului sovietic, de lărgirea orizontului său intelectual şi spiritual.
Pentru cititorii din Moldova au devenit de mult o comoară culturală şi o mândrie înaltă sovietică opera unor asemenea maeştri ca Şolohov, Fadeev, Tvardovski, Paustovski, Iacub Colas, Maxim Rîlski, Samed Vurgun, Cingiz Aitmatov, Rasul Gamzatov şi mulţi alţii, valorile acestea împreună cu realitatea literaturii sovietice moldoveneşti alimentează sentimentul nostru de mândrie naţională, pentru cultura noastră unică sovietică.
Clasica popoarelor noastre a devenit un bun al culturii sovietice, prin asta se retrăieşte azi o nouă afirmare. Mihail Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu care înainte nu erau cunoscuţi nici în toate satele Moldovei, azi, traduşi în zeci de limbi naţionale, sunt citiţi şi iubiţi şi numai prin această recunoaştere ei pătrund tot mai larg în literatura lumii.
Anul acesta am sărbătorit marile aniversări ale lui Taras Şevcenco şi Mihail Lermontov; numele lor răsună în toată ţara cu aceiaşi vibraţie înaltă şi firească, pentru că în toate limbile noastre naţionale aceşti giganţi întră în fondul de aur al culturii omului sovietic. Iată cum ne vorbeşte realitatea despre unitatea literaturilor naţionale sovietice. Omul nostru s-a dezvoltat, făcând această unitate şi în sufletul său, în fondul său de bogăţii spirituale. El devine tot mai universal într-adevăr moştenitor de drept al marilor valori culturale umane. Prin asta noi şi măsurăm anume sfera intelectuală a omului nou, nu ne mărginim la pălăvrăgeala pseudoteoretică a afirmaţiilor improvizate. Această realitate vie a unităţii noi o constatăm şi la congresul nostru. Au venit zeci de tovarăşi din cele mai îndepărtate republici pentru a participa la lucrările noastre. Vedem din cuvântările lor, că problemele discutate aici, îi preocupă şi pe ei, că nouă, ca să zic aşa, ne cer socoteală astăzi cititorii noştri de pe toate meleagurile patriei sovietice. Ne întreabă anume ce am adus noi ca scriitori al poporului moldovenesc în fondul indestructibil al culturii sovietice multinaţionale.
Subliniez că anume acest caracter atotnorodnic al literaturilor noastre naţionale ne însufleţeşte şi ne ridică entuziasmul creator nouă scriitorilor sovietici. Prin asta noi ne simţim legaţi de inima şi de aspiraţiile creatoare ale poporului - constructor al comunismului.
Şi e forte trist când această forţă creatoare rămâne neînţeleasă ori chiar este schimonosită în unele exerciţii critice. Apar în Literaturnaia Gazeta unele afirmaţii de jalnic nivel teoretic, unde aceste mari realităţi sunt discreditate şi bagatelizate. În unele articole se cearcă a se contrapune bogăţia multinaţională a literaturilor sovietice duhului internaţionalist. Valorile artistice, care îi caracterizează pe marii creatori ai poeziei, valori, în care intră în primul rând limba literară, sunt declarate ca particularităţi nedorite. Dispariţia formei naţionale se înaintează ca un prim postulat pentru dezvoltarea literaturii noastre. Ştim cu toţii câtă pagubă aduc în orientarea literaturii asemenea intervenţii. Cum pot ele însufleţi scriitorul? Chemându-l la lichidarea formei artistice şi prescriindu-i scheme improvizate? Oare aceste construcţii necalificate pot înlocui infinita varietate a literaturii sovietice multinaţionale?
Lucrurile stau altfel. Noi privim cu însufleţire şi muncim cu entuziasm la crearea culturii comunismului, pentru că în ea vedem cea mai înaltă înflorire a talentului, cea mai luminoasă îmbinare a frumuseţilor sufletului popular, a comorilor sufleteşti ale tuturor popoarelor sovietice.
Această perspectivă ne atrage şi ne convinge prin realitatea ei de astăzi.
E o mare greşeală că atunci când gândirea teoretică cearcă a limpezi aceste perspective, luminând-o cu învăţătura marxismului-leninismului, atunci, ni se aruncă câte un articolaş foarte superficial, care nu face nimic altceva decât să ne deruteze. În loc de a analiza procesul literar prin prisma teoriei leniniste, se lansează cu gălăgie câte-un proiect de amator, parcă ar fi vorba nu de mari probleme de filosofie socială, ci de un concurs empiric de ghicitori.
Aceste articolaşe improvizate joacă rolul cojilor de portocale, aruncate sub picioarele oamenilor, la un drum greu şi de mare răspundere.
Ştiinţa literară şi filosofia sovietică are destule forţe calificate pentru a discuta problemele noastre cardinale la nivelul cuvenit. Ar fi bine să procedeze tot aşa şi "Literaturnaia gazeta", pubdicaţie pe care noi o stimăm şi autoritatea căreia ne este scumpă.
Vreau să trec la unele chestiuni concrete ale congresului nostru.
E un congres al totalurilor de răspundere şi mi se pare foarte just că raportul tovarăşului Ion Ciobanu şi coraporturile tovarăşilor Gheorghe Meniuc, Simion Cibotaru şi Haralambie Corbu fac aceste totalizări în lumina sarcinilor politice de astăzi. Avem convingerea unei evidenţe impunătoare, a unei munci literare demne de vremea pe care o trăim şi de cititorul căruia îi adresăm scrierile noastre. Literatura răspunde la imperativul vremii. Mai mult decât oricând, pe mine mă bucură astăzi roada adusă la congres de poezia, proza şi dramaturgia noastră, privesc cu nădejde la munca grea a criticilor. Poeţii au adus o recoltă cu adevărat nouă şi bogată. Ea cuprinde sfera largă şi variată a problematicii contemporane, pătrunde cu posibilităţi artistice subtile în sufletul complex al omului de azi, leagă preocupările înalte ale cetăţeanului conştient cu sensibilitatea şi emotivitatea sa. Asta înseamnă că poezia nu simplifică omul, nu-l preface într-un mănunchi de declaraţii bombastice, ci îl atrage la realitatea vieţii cu toate fibrele şi cu toate capacităţile sale sufleteşti. Lirica noastră s-a dezvoltat, a prins incarnaţie vie şi a stabilit contacte fireşti cu marea poemă a realităţii. Epica şi lirica s-au contopit şi s-au îmbogăţit reciproc. Aşa răsună pentru mine poezia lui Victor Teleucă alături de cea a lui Emilian Bucov, a lui Arhip Cibotaru alături de a lui Gheorghe Meniuc şi Liviu Deleanu, aşa sesizez eu legăturile realităţii în profunda lirică cetăţenească a lui Liviu Damian, Emil Loteanu, în filigranul poetic al lui Grigore Vieru.
Au ieşit aici vorbitori din toate generaţiile şi au constatat lucrul acesta într-un fel sau în altul. S-a vorbit cu drept cuvânt că literatura s-a apropiat tot mai mult de om, a devenit mai puţin declarativă şi ilustrativă, ridică problematica actuală cu mai mult spirit de convingere. Sunt de acord cu asta. Recunosc că în trecut am dat o contribuţie însemnată nu temelor, ci paginilor ocazionale de calendar. Azi în poezia noastră vibrează mai firesc patosul cetăţenesc al omului sovietic.
Dar aici, deşi nu vreau să intru în polemică, mă văd silit să fac unele observaţii. N-aş vrea să primim prea superficial succesele noastre. Vorbind despre valoarea liricii acum, noi nu-i îngustăm prea mult înţelesul? Mi se pare că da. Anume comentând lirica noastră, noi trecem prea uşor peste bogăţia ideinică pe care ea o cuprinde. Pur şi simplu nu valorificăm din plin potenţialul ideologic creat de poeţi. Ne mărginim a sublinia cu insistenţă căutările în formă, asociaţiile ritmice originale, imaginile reuşite şi vorbim cu oarecare sfială, uneori chiar tăcem, despre greutatea specifică a conţinutului. Eu nu mai vorbesc despre aceia, că în privinţa conţinutului de idei noi îl vom cere mereu tot mai plin, pentru că aşa ne dictează imperativul vieţii, dar aici subliniez faptul că în comentariile noastre nu dezvăluim nici pe departe bogăţia deja creată, existentă în opera poeţilor. O avem şi n-o evidenţiem, n-o dăm pe deplin cu discernământ cititorilor. Cititorii o pot descoperi şi ei, bineînţeles, dar totuşi datoria criticii este de a contribui la descoperirea acestor bogăţii, de a le face cât mai accesibile marelui public.
Neglijăm evident forme poetice de mare valoare, lăsând a crede că timpul acestor forme ar fi trecut. De-o pildă, exagerând preponderenţa exclamaţiei inspirate, lăsăm pe al doilea plan poema epică, operele care dezvăluie tablouri largi şi complicate din istoria realităţii. Asemenea opere cer o mare contribuţie a spiritului organizat, a cunoaşterii materialiste a realităţii, cer, dacă vreţi, şi o viziune lirică organizată conştient. Prin ele putem însuşi estetic şi cunoaşte estetic procesul realităţii. De ce rămân acestea în afara preocupărilor analitice? Ele şi-au trăit traiul? Care din ele atunci? "Ţara mea" ori "Pohoarnele", ori "Cântecul zorilor", ori alte poeme epice în care s-a oglindit procesul anilor de după război? Să avem curajul atunci de a vorbi despre asta lămurit, pentru ca să putem discuta problema în contradictoriu. Numai astfel ne putem lămuri.
Există o complexă poezie lirică, dar există şi poezia epică, poezia filosofică, satirică, istorică, există chiar o poezie pedagogică şi toate au tradiţii mari, istorice. Pentru o asemenea interpretare a drepturilor eu sunt dispus să intru în polemică, pentru că aici sunt sigur că apar lucruri foarte scumpe pentru noi toţi.
Suntem în preajma aniversării a cincizeci de ani ai lui Octombrie şi a aniversării a suta din ziua naşterii lui V.I.Lenin. Evenimentele acestea au jucat un rol istoric hotărâtor în naşterea şi dezvoltarea literaturii sovietice. Epoca deschisă de Octombrie e oglindită cu viaţa sa nestinsă în literatura sovietică. Cum de am putut face asta? Anume folosind marea varietate de procedee pe care ne-o dă metoda noastră de creaţie. Noi trebuie să folosim şi mai departe această varietate de la cântec până la poemă epică, până la lirica profundă, dar şi până la lozinca şi la marşul însufleţit, până la publicistica cea mai directă. Totul aici constă în participarea sinceră şi cu adevărat inspirată a poetului. Dacă participarea poetului nu este formală şi improvizată, dar vie, sinceră şi la tensiune creatoare înaltă, atunci avem de a face cu o operă de artă adevărată. Maiakovski a mers până acolo că a scris direct pamflete publicistice cu adresă momentană şi precisă şi totuşi el a fost întotdeauna tribunul însufleţit al revoluţiei. A scris pur şi simplu sfaturi pedagogice elementare, prefăcându-le în poezie, care trăieşte nealterată şi azi. Vă aduceţi aminte "Ce e bine şi ce e rău"? Şi el n-a făcut un joc pedagogic, ci adevărată poezie. Prin ce? Prin participarea sa deschisă şi prin marea convingere sinceră a poetului angajat.
Şi pentru noi această participare devine opera poetică, dacă o vom primi conştient şi cu însufleţire. N-avem nici un drept să ne sărăcim noi înşine de posibilităţile noastre creatoare.
Noi apreciem poezia de azi în această perspectivă? Poezia a devenit o armă de fertilizare a gândului filosofic - cetăţenesc? Mi se pare că nu îndeajuns. Prea des îngustăm criteriile de apreciere şi de analiză. De multe ori ne mărginim a enunţa calificative superlative şi exclamaţii critice care ne întorc la un simplism primar. Face impresie că preocuparea criticului este de a aranja lucrările pe o diagramă a notelor şcolăreşti. În loc de analiză ne stăruim să-i categorisim pe poeţi şi să stabilim care-i "cel mai prima-ntâi" şi care-i "cel mai-mai dintre cei mai-mai". Nu creăm un contact de convorbire cu cititorii ca sa lărgim influenţa ideinică a literaturii, ci ne închidem într-o formulă exclusivistă de gust personal.
Uite cam aşa aş vrea eu să polemizez şi cu dumneata, tovarăşe Cimpoi.
E foarte bine când tinerii sunt însufletiţi, au multă iniţiativă de muncă. Mie îmi plac ei chiar şi când sunt mai arţăgoşi şi m-am deprins a primi cu sânge rece observaţiile lor cele mai dureroase, atunci când ele îmi par juste. Dar când văd că se decretează drept normă estetică o anumită stridenţă literară, sau un gust personal, care îi răneşte pe majoritatea scriitorilor, promit că m-oi stărui să polemizez cu d-stră, luând la nevoie chiar şi poziţie de apărare.
Tot în acest sens mă voi referi la proza noastră.
Avem un şir mare de lucrări, romane şi povestiri, care cu drept cuvânt ridică proza noastră la un nou nivel artistic. Nu le mai numesc, pentru că sunt prea bine cunoscute. Dar totuşi, cum vorbim noi despre ele? Mă refer nu numai la critici, ci la noi, la toţi. Ies tovarăşii la tribună şi îşi declară sus şi tare preferinţele. Tot în duhul aprecierii cu note de la bine până la foarte bine şi la excepţional. Alţii se solidarizează cu precedentul "Sunt de acord cu tovarăşul, care a vorbit...'' Şi ne învârtim în şcoala aceasta de calificative, după care reiese că am creat opere în proză din ce în ce mai bune. Uneori concretizăm asta cu numele autorilor, dintre care unii, bineînţeles, strălucesc cu un talent mai specific, mai recunoscut. Şi noi toţi recunoaştem că - da, romanul lui Druţă, să zicem, e scris la un înalt nivel artistic şi e primit bine de către cititor. Recunoaştem de asemenea că e scris bine, cu mult talent şi vervă, romanul lui A.Busuioc "Singur în faţa dragostei". Avem şi unele consideraţii sau nedumeriri critice pe care însă nu le pronunţăm. Şi iesă iarăşi că cititorul nu este ajutat să pătrundă prin analiză în spiritul specific al operei literare, ci trebuie să ne creadă pe cuvânt, că aceasta este o operă de valoare. Lucrul acesta îl simte cititorul şi fără de noi. Problema este de a lămuri pătrunzător care este valoarea nouă a lucrării, prin ce elemente romanul este cu adevărat inovator, care sunt procedeele irepetabile ale autorului, care e contactul viu şi specific cu realitatea, prin ce mijloace e realizat chipul pitoresc al eroului. Asta ar însemna să valorificăm, impunând în circulaţie calităţile interne ale talentului şi ale operei literare.
Ne-am săturat până în gât de şabloane primitive, de eroi artificiali, urcaţi pe catalige. Asta pe drept cuvânt. Am criticat pe mulţi prozatori pentru construcţiile comode din scheme, când eroii reprezentau mai mult funcţii sociale, fiind lipsiţi de psihologie şi de personalitate. Da, există un erou-şablon, încărcat cu toate calităţile de ocazie. E creat aşa de schematic, încât i se poate atribui orice funcţie, modificând numai punctul corespunzător din ancheta personală. Şi iată că, în sfârşit, ne-am deprins a-l privi critic. Nu e cel adevărat. Au apărut eroi cu o bogăţie variată şi cu drept de cetăţenie artistică.
Rău este însă, că în faţa lor noi nu ne uităm deprinderile vechi şi în loc să-i preţuim la nivelul caracterului lor specific, începem a-i împodobi cu calităţi de schemă. Nu ne putem familiariza cu cerinţele noi, pe care le aduc lucrările bune.
Mi se pare că în mare parte anume aşa merge apologetica în jurul lui Onache Cărăbuş din romanul "Balade din câmpie".
E interesant, e viu, ne place? Atunci începem să-l decretăm fără discernământ, ca pe un erou al eroilor, ca pe un ideal al însuşirilor omeneşti. Cu alte cuvinte, dacă a apărut acum un erou interesant, legat în mod original cu realitatea, noi, în stăruinţa de a-l susţine, îl încărcăm din afară cu toate schemele binecuvântate ale vechilor şabloane literare.
Astfel Onache Cărăbuş a devenit o sinteză de calităţi morale standardizate, tipic pentru vreme şi impecabil din
toate punctele de vedere.
Stau nedumerit şi mă gândesc, ce atitudine să iau eu faţă de acest roman? Mă atrage, îl socot de reală valoare literară, dar nu pot găsi în el eroul ideal. Mi se pare că primul lucru care trebuie să-l fac e de a nu reduce la vechiul numitor criteriul de apreciere artistică. Să-l primesc pe erou în individualitatea lui specifică şi să încerc a privi la lume prin prisma, pe care mi-o oferă el. Să cerc a-l înţelege aşa cum e creat de autor şi nu a-l ajusta la schemele mele preconcepute, fie ele chiar izvorâte din cele mai bune intenţii.
Onache Cărăbuş, în primul rând, mi se pare condiţionat în cel mai înalt grad de prezenţa autorului. Aproape că nu-l întâlnesc acţionând şi cugetând independent, obiectivizat, fără participarea lui Ion Druţă. Vreau să mă explic. Pe alţi eroi ai lui Druţă, Gheorghe din "Frunze de dor", Vasiluţa şi Pavel din "Casa mare", Miron şi Nuţa din aceleaşi "Balade din câmpie" îi pot vedea acţionând după legi obiective, într-un fel ca oameni de sine stătători, care se mişcă indiferent de nuanţarea sufletească a autorului. Îmi permit să zic că sunt creaţi după legi mai mult epice, asta într-o măsură acceptabilă pentru proza de care vorbim. Onache însă vorbeşte cu noi şi cu realitatea într-un mod mult mai subiectiv. Cu indulgenţă din partea dumneavoastră, pot afirma că e mult mai liric decât eroii amintiţi. N-are o incarnaţie prea rigidă, e conturat cu o modalitate de caracter, care permite cele mai neaşteptate intervenţii ale autorului. Uneori chiar eroul şi autorul se substituie şi asta nu amestecă deloc la dezvoltarea acţiunii, ci dă mai multă semnificaţie evenimentelor. Nu se contopesc unul în altul, dar eroul are straniul farmec de a personaliza şi a concretiza artistic viziunea autorului. E ca un instrument de rară sensibilitate, care se ajustează la cele mai neaşteptate frecvenţe de undă, sondează domeniile tainice ale realităţii.
E bine asta sau e rău? După mine, autorul abuzează de libertatea, pe care i-o îngăduie eroul, calcă uneori în domeniul arbitrarului. Totuşi romanul a ieşit bun şi interesant, aşa că ingeniozitatea creatoare s-a afirmat ca necesară şi inovatoare.
Romanul cuprinde o epocă întreagă şi procedeul scriitorului ne înlesneşte pătrunderea aprofundată în aspectele acestei epoci. Un erou obişnuit ne-ar fi încurcat în mod inevitabil, reţinându-ne lung la fiecare pas. Ar fi fost necesar un volum considerabil de acţiuni ferecate, care să decurgă una din alta, în ritmul consacrat. Cu ajutorul eroului său autorul parcă sparge realitatea în cioburi strălucitoare, pe care le încheagă apoi într-un caleidoscop de esenţe, condesând astfel la maximum acţiunea. Psihologia eroului e aceea care intensifică farmecul şi adânceşte semnificaţia datelor reale, transpunându-le oarecum într-o legitate nouă. Putem pătrunde în acest univers cărăbuşean, cum ar zice unii tovarăşi, numai acceptând cheia lui specifică.
Iată, după o lungă absenţă se întoarce Onache Cărăbuş în Ciutura. Găseşte satul prefăcut în scrum, iar oamenii cuprinşi de disperare şi pierzanie. Numai ivirea lui aduce un element de înviorare, iar mai târziu el îşi ia nevasta de mână şi pleacă, îndemnat de primăvară, înspre pădure. E un fel de reîntoarcere la viaţă, pe care o aşteaptă şi natura celorlalţi săteni. După el încep şi ei, unul câte unul, să prindă acest îndemn şi, perechi-perechi, trec din vatra satului pe drumul făcut de Onache. Îi cheamă viaţa cu graiul nebiruit al dragostei.
Acum cercaţi a-l pune în locul lui Onache pe un alt erou druţian, să zicem pe Gheorghe din "Frunze de dor". Imediat în faţa acestui caracter se ridică cerinţele unei logici fireşti, care nu-l pot accepta. De ce trece el aşa brusc de la dezastru la plimbarea de dragoste? Prin ce mijloace trezeşte oamenii din starea de toropeală cunoscută? Cum de li se
transmite lor imboldul dragostei, care învinge tragedia? Şi multe alte întrebări, la care Gheorghe ori trebuie să răspundă, ori rămâne absolut neverosimil. Onache însă rămâne convingător, trecând peste toate acestea cu uşurinţa eroilor folclorici, a lui Păcală să zicem. El se supune raţiunii deosebite, valabile numai pentru natura sa.
Acelaşi lucru se petrece în episodul, când el împarte satului ostinţe, prăsadele din livadă. Aici pur şi simplu pare că autorul stă alături de el şi nu numai ni-l prezintă, ci îi şi interpretează acţiunile. Îi dezvăluie starea sufletească şi setea de omenie anume prin prezenţa sa şi prin stilul specific al vorbei sale. Puneţi acest episod în dinamica eroilor din "Frunze de dor" şi el va pierde orice sens.
De aceea eu văd o rătăcire în tendinţa manifestată de a-l prezenta pe Onache nu în modalitatea dată de autor, ci ca pe un erou sintetic al zilelor noastre. Stăruinţa criticii de a duce până la ultima trăsătură sesizabilă portretul respectiv în cazul de faţă apare ca o condiţie şablonardă.
Atunci se pune întrebarea: care e sensul educativ, pilduitor al eroului?
Opera aceasta cheamă înainte şi prin ce anume?
Da, cheamă şi cu multă pătrundere. Scriitorul ne cuprinde cu vibranta sa căldură sufletească, întorcându-ne spre soarta ţăranilor noştri în epoca aceea zbuciumată, ne face să participăm la tragedia lor şi la setea de a înnoi viaţa, de a o scoate din absurdul orânduielii vechi.
Operele lui Druţă au acest potenţial de mobilizare, au capacitatea de a transmite cititorului setea arzândă pentru
un înalt sens al vietii, pentru atitudinea demna a omului în fata realitatii. Realitatea, ce ne-o descopera, pulseaza în emotivitatea omului nou. Dar e dezvaluita într-un aspect parabolic, mai ales în "Balade..."
Are ceva de spovedanie intimă, prin care se dezvăluie epicul. Rupeţi-l pe Druţă din prezenţa acestei povestiri şi veţi vedea dispare şi Onache.
Tot atât de specific m-aş putea apropia de alte lucrări, mai ales de romanul lui Aurel Busuioc "Singur în faţa dragostei". Şi aici unii tovarăşi au tăbărât cu entuziasm asupra eroului, declarându-l ca cel mai tipic intelectual sovietic, ca eroul eroilor literaturii moldoveneşti de astăzi. Bineînţeles că şi aici avem de a face cu o stăruinţă excesivă. Eroul face de abia primii paşi în realitate, sub poza cinică şi sub aspectul frondist el ascunde o reală descumpănire sufletească şi o dibuire de începător pe cărările pietroase ale vieţii. Dar sensul viabil al romanului constă anume în înfrângerea pe care o suferă acest erou, sau mai bine zis în trezirea sa la realitate. Este tradiţionala ciocnire cu capul de pragul de sus. Şi este prezenţa activă a acelui personaj devotat şi însufleţit de misiunea sa socială care e eroina /am uitat numele/. Şi a altor eroi, de poziţie obştească activă. Până acuma mă îndoiesc dacă noi am interpretat critic şi just acest roman.
Vorbesc despre interpretarea critică şi analitică a literaturii, pentru că ea devine pentru noi o strălucită armă ideologică atunci când o folosim just. Ca şi în cazul poeziei şi aici, prin analiză noi putem amplifica cu mult rolul militant al literaturii. Gândul scriitorului poate deveni mai mobilizator dacă e ridicat prin analiză dreaptă în atenţia cititorilor. Cărţii îi dă viaţă anume participarea cititorilor.
Despre aceasta noi vorbim iară cu o anumită timiditate. Trebuie să ne stăruim ca gândul nostru să capete o lămurită greutate politică, mobilizatoare. Anume această valoare trebuie evidenţiată, în succesul literaturii noastre trebuie să afirmăm cu entuziasm semnificaţia ei politică de luptător comunist. Dacă vorbim de o literatură în care triumfă duhul revoluţionar al oamenilor sovietici, noi trebuie să-i dăm acestei literaturi şi pătrunderea noastră interpretativă, s-o facem să strălucească mobilizator în conştiinţa oamenilor.

Tovarăşi!

Ne adunăm rar la congresele noastre şi ar fi mult de vorbit în privinţa valorii acestor totalizări, a rolului politic obştesc pe care îl împlineşte literatura sovietică moldovenească. Să sperăm că munca aceasta va fi continuată şi după congres.
Acuma, deşi socot că nu trebuie să încărcăm congresul cu probleme de ordin practicist, organizatoric, totuşi unele din acestea apasă pe răspunderea noastră şi trebuiesc evidenţiate. Dacă le vom neglija, ele devin piedici foarte grave care, în mare măsură, anulează activitatea noastră.
Mă solidarizez cu raportorul în privinţa situaţiei, care a lovit literatura sovietică moldovenească în ultimii ani, mai ales după 1959-60.
Am văzut cum treptat-treptat s-au redus tirajele cărţilor pâna la mărimi derizorii, iar cărţile din acest răstimp lipsesc, ca pravilă, din bibliotecile republicii. Aceasta, în primul rând, e daună nu atât pentru scriitori, cât pentru procesul educativ în republică. Literatura sovietică moldovenească tratează doar problemele noastre, ea angajează pe cititor sufleteşte în viaţa noastră contemporană, şi dacă ea lipseşte din biblioteci, atunci nu poate decât să lase un gol foarte greu simţit în preocupările cititorilor. Acest gol nu poate fi umplut cu altceva.
Unii tovarăşi, intrând în discuţiile noastre, aruncă impetuos pietre în conducerea Uniunii şi închid ochii la munca extraordinară pe care au depus-o oamenii pentru a apăra cartea şi a o da cititorilor, pentru care e scrisă. A o da şcolarilor, ţăranilor şi muncitorilor, care nu demult au lichidat neştiinţa de carte şi care fără de ea pot deveni din nou analfabeţi, a o da învăţătorilor, care educă noua generaţie.
S-au făcut multe greşeli în republică în privinţa aceasta. Sau închis gazete şi jurnale, s-au contopit /de fapt, s-au lichidat/ edituri, reducându-se la minimum planurile şi tirajele literaturii artistice. Editarea cărţii literare în Moldova a devenit un apendice de a treia mână în activitatea singurei noastre edituri. De la o bucată de vreme, cu ajutorul Comitetului Central al Partidului au început să se repare aceste greşeli. S-a creat un săptămânal, care dă mai multă atenţie literaturii, s-au restabilit două gazete comsomoliste. Avem nădejdea că vom căpăta în curând şi un jurnal tineresc, care este extraordinar de necesar în republică. Dar sunt unele răni, care se lecuiesc prea încet. Cea mai dureroasă din ele este inerţia alarmantă în răspândirea cărţii. Moldova ocupă un loc ruşinos de codaşă între toate republicile-surori în privinţa aceasta. Vreau să spun deschis un lucru, care îl vedem cu convingere absolută: drumul cărţii în sate îl va deschide anume literatura artistică. Anume literatura artistică este neglijată. S-a creat o situaţie artificială, pe care noi o tratăm ca pe o fatalitate. De ani şi ani vorbim ce-i de făcut, de parcă suntem în faţa unei probleme supranaturale. Ne mâncăm mânile, vorbind despre Moldknigotorg, şi mai ales despre Moldpotrebsoiuz. Dar nu vedem un fapt simplu, care este la mintea oricui. Ca să avem cărţi în bibliotecile republicii, trebuiesc două lucruri elementare: în primul rând, trebuie să tipărim cartea, şi în al doilea rănd, trebuie ca cei în drept să cumpere măcar câte un exemplar-două pentru fiecare bibliotecă.
Cum vreţi să ajungă cartea la cititor, când noi, prin măsuri artificiale, am împiedicat editarea ei, reducând tirajele sub nivelul celor din 1947-48, şi tot i-am închis drumul spre bibliotecă?
Ştim bine, că au fost multe manifestări de adevărată ură faţă de literatura moldovenească, când sistematic responsabilii de la editură ţineau cu anii manuscrisele, apoi le culegeau, apoi le scorneau motive de ponosire, topeau din nou metalul, pentru ca după un an de chinuri să tipărească volumul în starea sa iniţială. Aceasta se repeta ca o adevărată metodă de obstrucţie faţă de literatura artistică şi procedeul se extindea şi asupra răspândirii cărţii. În acest timp mai toate fondurile de hârtie şi băneşti erau acordate oamenilor întâmplători, pentru improvizaţii voluminoase, care de multe ori erau foarte departe de literatură.
Ce trebuie de făcut acum?
Mie îmi pare că se cere pur şi simplu o măsură organizatorică din partea conducătorilor noştri, o dispoziţie ca ediura să tipărească un tiraj necesar, ca bibliotecile să poată primi barem câte unul-două exemplare din acele cărţi, care merită numele de literatură. Acelaşi lucru trebuie de făcut cu periodica noastră literară. Acest procedeu nu va limita, ci dimpotrivă, va stimula în modul cel mai fericit cumpărarea cărţilor de către cititori în ordine individuală.
Mai este o bubă, care, oricât nu ne-am feri a o da în vileag, a devenit atât de simţită, încât trebuie neapărat lecuită. E nedreptatea făcută organizaţiei scriitoriceşti cu localul ei de lucru. Aceasta fierbe demult ca o obidă nemeritată nu numai pentri toţi scriitorii, ci şi pentru marele activ al cititorilor noştri. De cinci ori în ultimii ani a trebuit să ieşim din localul nostru şi să ne căutăm culcuş prin capitala Moldovei. Dacă la început asta a avut un sens de a găsi un local mai propriu, apoi mai târziu a devenit un abuz necugetat din partea tovarăşilor noştri mai mari. Într-adevăr, cine ar putea admite, judecând cu răspudere, să fie scoasă organizaţia scriitorilor din localul ei de muncă, pentru ca acolo să fie creat un fel de restaurant pentru banchete? Oare această măsură a fost dictată de o mare raţiune de stat? Noi credem că a fost manifestarea unei ambiţii prea libere, care nu vrea să se socoată cu munca oamenilor şi cu demnitatea lor.
Dar asta n-a fost îndeajuns. Am însuşit un nou local, am lucrat în el vre-o zece ani, şi deodată, printr-o măsură administrativă, am fost siliţi să-l părăsim. Cuiva i-a venit în gând o altă iniţiativă.
Casa Uniuinii Scriitorilor, clădire într-un stil foarte specific, aproape clasic, a fost distrusă în interior şi prefăcută cu mari cheltuieli în ZAGS*, cu birouri respective de naşteri, căsnicii şi înmormântări. A trebuit să trecem într-o aripă a localului de azi, unde au fost adunate, ca într-un combinat, claie peste grămadă, cele mai felurite organizaţii. În modul cel mai evident şi inevitabil, ele se împiedică de a lucra una pe alta. Nu mai vorbim de aceea că scriitorii sunt nevoiţi să-şi ţină adunările în condiţii ruşinoase, pe care toţi le cunoaştem şi de care nu face să vorbim aici.
Au apărut prea multe locuri în Chişinău, pe unde scriitorii trec, plecând capul de ruşine, amintindu-şi cum au fost invitaţi să se cărăbănească de pe acolo. Cine are nevoie de o asemenea înaltă satisfacţie morală? Scriitorii se întreabă de ce li se impune această manevră cu localul lor în republică? E de dorit aşa ceva? Eu cred că asta aduce numai daună, o daună morală şi chiar ideologică.
Acum evident, că aici, unde ne-am instalat, este imposibil să lucrăm. Unde vom fi nevoiţi să vagabondăm mai departe?
S-a făcut o greşeală grosolană, cu insitenţă şi repetată. Să sperăm că ea va fi reparată, să sperăm că tovarăşii, de care depinde soarta noastră, vor dezlega şi această grea problemă şi vor repara nedreptatea aceasta cu simţul de răspundere şi cu înţelepciunea, care îi caracterizează.
Daţi-mi voie să termin. Am trecut cu mult peste regulament, dar având în vedere că nimeni n-a fost pentru azi înscris la cuvânt, pot socoti că am folosit un timp absolut disponibil.

* Oficiul Stării Civile

Înregistrări audio -> Discursuri, emisiuni radio -> Discursuri -> Discurs la congresul III al scriitorilor din Moldova, 1965 (analiza stării de lucruri în literatură, referire la opera lui I.Druţă) (apel la conducerea republicii de a rezolva problemele editării şi răspândirii cărţilor în biblioteci precum şi a problemei unui sediu permanent al USM...)
Speaker : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961)