|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Ziarul "Tineretul Moldovei", Chişinău | 30.09.1988 |  |
| art. "Întoarcerea acasă a Mariei Cebotari" (despre romanul "Recviem pentru Maria" de Vera Malev) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
ÎNTOARCEREA ACASĂ A MARIEI CIBOTARU Am citit romanul "Recviem pentru Maria" într-un context foarte bogat, de impresii, de vechi amintiri şi de retrăiri personale. L-am citit cu interes dintre cele mai arzătoare, legat de viaţa pe care am trăit-o şi pe care o cunosc. Cred că pentru mulţi dintre cititorii mai vârstnici din Moldova romanul ridică vălul tăcerii, al necunoaşterii de pe o întreagă perioadă de trăire şi de manifestare spirituală a acestui pământ. Baştina -Basarabia - Chişinăul unor vremuri trecute. Ieşirea de aici, ridicarea în lume a Mariei Cibotaru constituie un fapt dintre cele mai vorbitoare anume al acestei realităţi de vorbire parcă în necunoscut, în neştiinţă şi uitare. Întâmplarea a vrut aşa că vălmăşagul de viaţă care s-a desfăşurat în acele timpuri să fie legat într-un fel şi să rămână străluminat de această apariţie de necrezut. Fiica unui biet muncitor din mahalaua Visternicenilor, o fetiţă care putea să se piardă pe uliţele acestui oraş ca sute şi sute dintre prietenele ei de joacă şi de şcoală, a vrut soarta aşa, ca o asemenea apariţie să poarte în lume o unică misiune în ce priveşte străluminarea vieţii şi a fiinţei noastre. Asta înseamnă pentru noi astăzi, în larga manifestare din cultura lumii, izbucnirea aceea de cântec şi poezie care poartă numele: Maria Cibotaru. Trebuie să recunoaştem că pentru cei mai mulţi ea a venit pe neaşteptate, redescoperită, în zilele noastre, când Moldova îşi desfăşoară posibilităţile de creaţie, pe drumul său nou de afirmare. A venit, vreau să repet, parcă din necunoscut şi din uitare. Aproape că nimeni dintre noi nu pronunţa acest nume cu vre-o câţiva ani mai înainte. Cineva câteodată ştia ceva vag, îşi aducea câte ceva aminte, dar toate acestea erau ca venite de undeva din zvonuri, dintr-o convorbire întâmplătoare, fără nici o semnificaţie şi fără nici o rezonanţă în lumea noastră. Am descoperit-o pe Maria Cibotaru. Dar câte valori rămân încă necunoscute? Câte aşteaptă sub pâclă de nepăsare şi ignoranţă, cerându-şi dreptul la lumină pentru a întregi chipul spiritual al Moldovei? Îmi aduc aminte în legătură cu aceasta de un vers al lui Mateevici - "Basarabenilor": Să ştiţi: de nu veţi ridica Din sânul vostru un proroc - În voi viaţa va seca, Zădarnic soarta veţi ruga. Căci scoşi veţi fi atunci din joc Şi-ţi rămânea făr-de noroc. Să ridicaţi în lume un proroc - m-am gândit adesea la această chemare a poetului nostru, încărcată de durere şi de teamă, cum am putea-o traduce în realitatea pe care o cunoaştem? A dat poporul nostru un proroc, ca să nu fie baştina pierdută, să nu fim noi toţi scoşi din joc? Iată întorcându-ne îndărăt şi privind la viaţa noastră cu conştiinţa încordată, putem afirma adevărul acesta - da, noi am dat un asemenea proroc. Numele lui? El se încheagă şi se ridică pe durată istorică din generaţie în generaţie, din fiinţa a zeci şi zeci de oameni însângeraţi şi urmăriţi de soartă. Unul lângă altul, unul lângă altul, prin eforturi de necrezut şi prin valori intelectuale, artistice, morale dintre cele mai înalte ei au fondat, au contopit puterile conştiinţei şi au dat ceea ce putem numi noi chemarea de proroc al Moldovei. Putem aici înşira valorile noastre din trecut, le putem aduce în epoca pe care o cunoaştem, putem să înşirăm numele mucenicilor revoluţionari, care alături de Zamfir Arbore, alături de Lazo, de Frunze, de alţi eroi, apoi cărturarii pe care i-a dat Basarabia, în rândul lor şi Mateevici, şi mulţii alţii, se contopesc în ceea ce putem numi glasul acestui pământ. E un context, în mare parte acoperit de uitare, uneori de negare cu reavoinţă, din care se încheagă ceea ce a visat Mateevici, să aibă pământul acesta, prin glasul feciorilor săi, să aibă dreptul de a vorbi în lume cu fruntea ridicată şi cu valoarea sa de creaţie. În rândul acesta eu înscriu numele Mariei Cibotaru, alături de ceilalţi mulţi. Am vorbit că ea e scoasă oarecum din necunoscut, din tăcere chiar s-o spunem drept dintr-o anumită pâclă de reavoinţă şi de clevetire. Multe se scorneau şi se aruncau, pe zise sau pe nezise, în spatele acestei femei, care ducea visul baştinei şi darul de a vorbi şi a doini până în cele mai îndepărtate meridiane ale lumii. Am citit puţinul ce s-a scris despre ea. Sunt destui încă poate din generaţia mea oameni care o cunoscuseră, care au văzut şi unele filme cu dânsa, am văzut-o şi eu pe ecran alături de marii artişti din vremea aceea, dar acestea sunt fragmentări, reminiscenţe pierdute undeva departe. Vera Malev a înfăptuit ceva uimitor. Ea a făcut în primul rând o uriaşă muncă de reconstituire. Citisem mai demult schiţa pe care i-a închinat-o Mariei Cibotaru atunci când era o problemă dintre cele mai grele simplul fapt de a-i pronunţa numele aici, la noi în republică. A vorbit despre ea atuncea punând-o alături de alţi oameni modeşti ai vieţii noastre, de Ana Cibotaru, de alte femei care prin muncă de salahor, de fiecare zi ridicau chipul înnoit al Moldovei. Am fost impresionat anume de felul cum se apropie autoarea de eroina ei. Nu atât prin încărcat amănunt biografic sau prin consideraţii de specifică muzicală, să zicem, dar printr-o legătură de prietenie nedespărţită. Vera Malev are acest dar. Cei mai mulţi dintre eroii ei sunt prezenţi ca nişte oameni scumpi, întruchipaţi anume ca prieteni îndrăgiţi pe care trebuie să-i cunoască lumea şi să le ştie preţul. Aşa citesc eu şi romanul "Recviem pentru Maria", carte însufleţită anume din acest dar al autoarei. Şi îl preţuiesc ca o contribuţie de valoare temeinică. Ştiu că nu erau materiale biografice. Ştiu că nicăieri - luaţi enciclopedia Moldovei şi cea mare, şi cea compactă într-un singur volum - nici nu veţi întâlni numele marii noastre cântăreţe. Vera Malev a reconstituit, întruchipând în mod artistic tot ceea ce nu ştiam noi, dar ştia o lume veche zbuciumată, cum s-a afirmat, şi ce-a însemnat pentru arta clasică şi pentru muzica nouă, ce-a însemnat vocea Mariei Cibotaru. E un roman scris ca mai tot ce scrie Vera Malev în duh tradiţional, fără efecte, într-un fel chiar, cum să-i zic, în stil de naraţie factică de prezentare a unui complex bagaj de cunoaştere. Pătrunde în interpretarea plastică a ceea ce s-a întâmplat, şi noi credem că, da, mergem pas cu pas descoperind viaţa şi devenirea marei actriţe. Sunt fel de fel de stiluri literare. Unul dintre cele mai durabile şi mai de neclătinat, în lumina adevărului artistic, este acesta, de tradiţie narativă, pe care au mers înaintaşii noştri, au mers scriitorii mari în duhul epocii contemporane. Obişnuim să zicem în duhul realismului de povestitor. Fără îndoială, în acest sens problema cea mare este de a simţi eroul că trăieşte în faţa ta, fie cu neajunsuri, poate că e estompat uneori de umbre, şi de întâmplări care te fac să bănuieşti mai mult decât e scris, sau să citeşti mai mult decât trebuia să fie ş. a. m. d. Dar crezi în realitatea vieţii sale. Se pot face consideraţii de genul acesta şi la romanul "Recviem pentru Maria". Sunt sigur că toţi cititorii îl deschid şi-l urmăresc anume cu setea de a merge pe urmele acelei femei răsărite din pământul nostru, care ne-a dus lumina de acasă în largul lumii. E bucuria de a o şti prezentă şi în sfârşit afirmată aici, în Moldova noastră şi a ei. Nu e vorba numai de chipul Mariei Cibotaru. Vreau să afirm asta în mod deosebit. De multe ori am repetat şi repetăm şi astăzi, uneori cu stridenţă exagerată problema petelor albe şi le căutăm cu zeci de veacuri în urmă. Avem multe de cercetat şi de reconstituit. Şi iată e vorba de spaţii albe de sub ochii noştri, acelor care trăim cu amintirile de peste o jumătate de veac în urmă, despre viaţa Basarabiei. O viaţă când talentele locale, oamenii cu inimă, cei mai destoinici şi mai cinstiţi n-au adormit nici un moment, prin eforturi uneori extraordinare, printr-un entuziasm de jertfă ridicau gândul despre cântecul moldav, despre viaţa acestui meleag şi despre lupta pe care o duceau oamenii. Romanul "Recviem pentru Maria" dezvăluie într-un mod dintre cele mai neaşteptate, pur şi simplu aş vrea să zic, parcă pentru prima dată ridică vălul necunoaşterii, de pe chipul de viaţă spirituală, artistică a Chişinăului din vremea aceea. Până nu demult nici nu vorbeam de Mihail Andreevici Berezovschi, unul dintre compozitorii de slavă a meleagului nostru, un pictor talentat şi un animator nelipsit la orice iniţiativă de muncă creatoare. Despre surorile Anet şi Elena Dicescu, care pe spetele lor au creat ceea ce se numea pe atunci un fel de conservator ca să cultive asemenea elemente ieşite de jos cum era Maria Cibotaru, erau altele pe atunci. Profesorul Gheorghe Savici Chicu, pe care l-am cunoscut şi noi toţi, un şcolar al clasicilor ruşi, venit cu o şcoală dintre cele mai înalte umaniste. El a profesat aici, a activat în mişcarea antifascistă, a avut zeci de generaţii de şcolari cărora le-a altoit simţul datoriei sociale, a dus pe cei mai buni la revoluţie. Au insuflat meleagului nostru conştiinţa de sine, dragostea de cultură, de muzică, de învăţătură. Născut în Dolna, acolo unde, în conacul lui Ralli, venea şi Alexandru Sergheevici Puşkin, el avea amintiri dintre cele mai preţioase, pe care noi nu le-am valorificat nici astăzi. Corul lui Veaceslav Bulâba, cântăreaţa Lidia Lipcovskaia, dar apoi turnee ale marilor artişti ai României Maria Filoti, Toni Bulandra şi alţii. Era o viaţă culturală aicea, care în toată manifestarea ei avea ceva de umanism local, de susţinere a oamenilor nedreptăţiţi. Participa nu numai ceea ce s-ar putea numi aristocraţia Chişinăului. A venit Şaleapin să deie concert şi erau uliţele încercuite de jandarmi pentru că toată muncitorimea Chişinăului năvălise să-l asculte, era această viaţă. Am descoperit cu un sentiment de recunoştinţă şi de emoţie această reconstituire, ca o mărturie de viaţă, în romanul Verei Malev. Localul de sticlă, sera din grădina publică, construită de Alexandr Bernardazzi, care pe atunci servea în timpul de vară ca sală de expoziţie pentru pictorii locali. Îşi scoteau operele lor în expoziţie oameni devotaţi artei plastice ca Berezovschi, Plămădeală, Dubinovschi... Câte realităţi de acestea stau uitate, îngropate undeva adânc, asteptând lumina cunoaşterii de astăzi... Datoria cea mare este ca să nu rupem legăturile, să le valorificăm în decursul istoric şi să ştim, că noi, cei de azi, suntem zămisliţi şi purtăm răspunderea anume de izvoarele acelor vremi. În ciuda tuturor asupritorilor, a sărăciei şi nedreptăţilor duhul de creaţie, duhul de întruchipare artistică al poporului viu, dura. Romanul Verei Malev ridică vălul uitării de pe aceste realităţi, ne prezintă o icoană veridică şi plastic realizată. E o adevărată contribuţie de valoare şi de afirmaţie naţională, duhul real al vremii, al Basarabiei de atunci. Se pot face reproşuri, se poate vorbi de lungimi, se cere a vorbi de un exces de sentiment femeiesc. Dar după mine ceea ce hotărăşte dacă un artist este sau nu artist şi dacă un scriitor este un scriitor, după mine asta constă în primul rând în autenticitatea, în sinceritatea întruchipării. Dacă există puterea de întruchipare a autorului în eroul său, atuncea orice vine după asta îşi găseşte firescul limbajului artistic. Problema problemelor este să cred eu, cititorul, că autorul trăieşte veridic viaţa şi drama eroului său. În această privinţă cunosc mulţi nedreptăţiţi în literatura moldovenească. Unul dintre aceştia este şi Vera Malev, şi mai ales cu romanul "Recviem pentru Maria". Maria e trecută prin scările iadului, de la primii paşi din mahalaua Chişinăului până în hrubele întunecate ale Germaniei fasciste. Prietenii ei, unii dintre cei mai de frunte reprezentanţi ai culturii mondiale, au fost distruşi, au fost alungaţi din ţară. Mulţi au fugit, ca să scape de teroare. Avem mărturii, şi Vera Malev le aduce, că Maria Cibotaru a fost cu aceştia, a fost legată anume cu asemenea valori progresiste. Cu toată diavoleasca putere de distrugere a fascismului, ea, această femeie, fiică de muncitori din Chişinău, şi-a susţinut puterea de afirmare, anume ca femeie a acestui meleag. Pe tot parcursul citirii, în peripeţiile scrisului, am urmărit-o parcă anume ca pe o floare venită din Moldova. Se vede că aşa a vrut s-o prezinte autoarea, acolo, în acele condiţii de necrezut, prin încercări de grea suferinţă şi primejdie Maria Cibotaru poartă ceva din graiul pământului, al acelei mahalale de oameni muncitori de unde pornise. Aşa întâlnesc eu şi aşa citesc romanul "Recviem pentru Maria"... Foarte drept, foarte bine simţit şi acest amănunt, că autoarea a scris un recviem pentru marea cântăreaţă. Probabil, că oricine va face cercetări, oricând vom vorbi despre ea, în conştiinţa noastră va răzbate suflul dramei, va suna nota de recviem pentru Maria. Extindem înţelesul pentru cei mai buni oameni din Moldova care s-au afirmat, pe durata vremilor, şi care constituie fiinţa a ceea ce a vrut să zică Mateevici - proroc al acestui plai. Sună în primul rând devoţiunea, puterea de jertfire şi atunci când au strălucit în faţa lumii, şi atunci când au mers la luptă, şi atunci când au rămas stinşi ca să fie descoperiţi după zeci şi zeci de ani. Deasupra lor răsună glasul conştiinţei şi al jertfirii. Romanul "Recviem pentru Maria" e scris în duhul tradiţiei literare, îl putem apropia de aşa-numitele biografii romanţate. Se impune şi ne cucereşte anume prin fondul de viaţă întruchipată în el. Socot că e un lucru nesocotit de a-l contrapune la alte stiluri de exprimare, la alte moduri artistice şi de a căuta să-l judecăm în răsfrângerea asta, aşa cum am văzut că se face astăzi. Procedeul e de natură foarte îndoielnică. Romanul e scris în duhul unei întruchipări artistice cu necesara şi inevitabila imaginaţie a autorului. Rămâi uimit de contribuţia a numeroase izvoare răscolite sau înviate de imaginaţia autorului. Se pot face acte de precizare, pot veni descoperiri noi de completare. Dar întruchiparea pe care a dat-o Vera Malev este pentru noi autentică. Cititorul o vede aproape, vie şi legată de fiinţa noastră şi a baştinei, pe această Maria Cibotaru, pe care am descoperit-o în roman. Vreau să afirm convingerea mea că e o carte scrisă pentru o mare durată de viaţă şi pentru foarte mulţi cititori, poate că e dintre cele mai citite cărţi în ultimii ani. Nenumăraţi oameni setoşi de literatură, îndrăgostiţi de valoarea spirituală a zăcămintelor din adânc, a culturii naţionale, o vor citi ca pe un bogat izvor de cunoaştere artistică, ca pe un omagiu de merit adus marii noastre cântăreţe - Maria Cibotaru. A.Lupan |
See also: