Scrisoare în legătură cu cazul Cutasevici


Scrisoare în legătură cu cazul Cutasevici
the original: (374KB)	Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) Recipient : Malev Vera - scriitoare
updated: 2006-06-21 08:10:33

Stimată Vera Lvovna!

Socot necesar a vă prezenta scrisoarea primită de mine de la Gheorghe Cutasevici, al cărui caz, după cum ştiţi, a fost discutat şi sancţionat la organizaţia de partid a scriitorilor. Dumneavoastră, ca secretar al biroului, cunoaşteţi bine cazul, aşa că a-l reexpune aici nu e nevoie. Totuşi scrisoarea primită, pe care o alăturez, ridică problema unei reveniri. Sunt chemat eu personal să fac ceva, ce aş putea face, pentru ca să se lase în lături ceea ce a fost şi să se tipărească manuscrisul cu pricina. E vorba, zice autorul, de a salva totuşi o carte.
Răspunsul meu, oricum n-ar fi, angajează poziţia şi hotărârea organizaţiei noastre de partid, de aceea eu îi dau în această formă, adresându-mă Dumneavoastră. V-aş ruga să informaţi şi pe alţi tovarăşi, care trebuie să fie la curent cu aceasta. A-i răspunde direct autorului, peste forul nostru de partid, socot că în cazul de faţă nu trebuie.
Iată poziţia mea.
Nu socot posibilă o revenire. Cazul a fost just definit şi condamnat la vremea lui. Manuscrisul implicat nici chiar cu trecerea vremii nu poate fi izolat de faptul comis, fapt deliberat, pregătit din vreme şi introdus în circuitul nostru literar ca o adevărată capcană. Asta n-a fost o joacă sau o "trăsnaie a unui începător", cum scrie în scrisoarea sa autorul. În această "trăsnaie" aveau să nimerească acuma ca într-o capcană otrăvită tovarăşii noştri, scriitori şi redactori, oameni cinstiţi şi devotaţi.
Anume aşa se prezintă faptul şi acestea au fost urmările lui. Nu mai cerc a ghici ce l-a făcut pe autor să comită o asemenea monstruozitate. Spun numai că manuscrisul său literar e pângărit de el însuşi, eu nu-l pot izola de josnicia aceea, care a fost condamnată la şedinţa comuniştilor. Se poate reveni asupra multor poticniri, asupra greşelilor comise, se pot îndrepta cu vremea chiar schimonosiri şi vinovăţii grave atunci, când omul în cauză face eforturi temeinice de îndreptare, angajându-şi în fapte conştiinţa sa şi bunacredinţă. Ce putem spune în cazul de faţă? Există vre-o dovadă a buneicredinţe? Care fapte o susţin, ca să ne convingă pe noi că trebuie să credem în îndreptarea lucrurilor? Declar că deocamdată eu nu ştiu ce să cred. Nu văd posibilitatea îndreptăţirii. Scrisoarea, pe care autorul mi-a trimis-o, îmi solicită susţinerea manuscrisului cu lăsarea la o parte, cum spune el, a cazului "grav numai în aparenţă", şi mai adaugă: "Deaceea eu nici nu regret cine ştie ce pentru pedepsele, la care am fost supus".
Ce să-i faci? Rămâne să regretăm noi, avem pentru ce. Ştiu că în editura respectivă "trăsnaia", introdusă prin calcul, a lovit în mulţi lucrători cinstiţi ai grelei munci redacţionale. Tovarăşi calificaţi şi stimaţi, care merită recunoştinţa noastră pentru o viaţă întreagă de muncă devotată, au fost loviţi în primul rând în cinstea şi în conştiinţa lor cetăţenească. Au fost hărţuiţi şi sancţionaţi, descalificaţi sub grave învinuiri de ordin politic. Oamenii au muncit zeci şi zeci de ani cu adevărată abnegaţie pentru ca într-un anumit moment să fie loviţi în spate. Cazuri de acestea apar ca o anumită practică înrădăcinată, lovind în muncitorii cinstiţi şi calificaţi ai frontului cultural. Doar la fiece întâlnire la uniunea scriitorilor, în redacţii, edituri te ciocneşti de ele. Muncitori vechi, calificaţi se simt aici într-un provizorat de batjocură, la cheremul celor, care-i pândesc şi-i compromit prin procedee provocatoare. Aş putea da zeci şi zeci de cazuri binecunoscute, afirm că avem destule de faţă, sub ochii tuturor. Intri la editura "Literatura artistică" înfiinţată destul de recent, vezi că directorul acestei instituţii de uriaşă însemnătate culturală e o adevărată victimă a şantajului pseudoliterar. Lucrează acolo de doi-trei ani, dar învinuiri şi lovituri de discreditare politică şi cetăţenească a acumulat atâtea, că întrec măsura unei vieţi de om. Ce să mai spunem de muncitorii mai modeşti? Vai de capul lor, dacă nu sunt pe placul clientelei de producţie pseudoliterară. Au aceşti redactori autoritatea de a aprecia just şi respinge o asemenea producţie? Nu, ei sunt oricând expuşi a fi descalificaţi şi chiar în grabă mare pilduitor sancţionaţi. Pe urmă, când adevărul totuşi iesă la suprafaţă, ni se spune că aceasta a fost o bagatelă de care nu face să vorbim: cel cu învinuirile s-a liniştit, i s-a tipărit producţia, a primit onorarul, n-are pretenţii.
Rămâne să aşteptăm cazul următor. Şi cazul următor nu întârzie. Astfel se face, că în redacţiile noastre de literatură şi cultură în general se fac vânturători fără sfârşit, se schimbă cadrele ca sub un vârtej fatal şi necontrolat. Începi să redactezi o pagină cu un redactor şi o termini cu un al doilea sau al treilea.
Cunosc destul de temeinic munca redacţională din multe organizaţii ale culturii sovietice moldoveneşti. Ştiu ce înaltă calificaţie se cere unui redactor pentru selectarea lucrărilor de adevărată valoare ideinică şi artistică, pentru lucrul cu scriitorul de la manuscris la carte. Suntem toţi datori a face din scrisul nostru o adevărată armă partiinică, de luminare, de educaţie cetăţenească, de luptă. Suntem chemaţi a împlini această misiune cu conştiinţa trează, în toate aspectele încruntate ale vieţii contemporane.
Cum participă organizaţia noastră în această mobilizare?
Mie îmi pare că cele mai sănătoase forţe ale scriitorilor sunt angajate just în această muncă permanentă. Comuniştii şi întregul colectiv scriitoricesc pot contribui în mod viu , cu entuziasm creator la dezlegarea marelor probleme, care însufleţesc azi poporul sovietic. Dar aceste eforturi trebuiesc susţinute. Trebuiesc trase concluzii de îndreptare din practica vechilor explozii, când lucrările de bază ale scriitorilor cinstiţi erau răstălmăcite şi discreditate cu rea voinţă. Sperăm că azi lucrurile parcă s-ar normaliza. Dar totuşi trebuie să vedem că se manifestă o gravă demobilizare în activitatea noastră obştească. Şedinţele noastre se petrec tot mai mult cu lipsa cadrelor de creaţie, în mare parte scriitorii mai vârstnici. Se infiltrează şi la noi psihoza din edituri şi redacţii, - "citobî cego ne vîşlo".
Discuţiile de răspundere, analizele de valoare ideinică şi artistică se fac adesea formal, spiritul critic e demobilizat. Cultivăm stăruinţa de a termina mai degrabă şi cuminţenia de "a nu-ţi aprinde paie în cap".
Pe cine îl bucură o asemenea atmosferă? Pe vânătorii de profituri editoriale, pe oamenii interesaţi în calcule de grupă, numai nu în curăţenia şi combativitatea partiinică a literaturii noastre.
Nu vreau să vorbesc nimic în cauză proprie, dar nu pot nici să închid ochii intrând la şedinţă şi să nu văd că prezenţa mea acţionează iritant asupra unor asemenea oameni. La drept vorbind, mulţi dintre scriitorii mai vechi încearcă aceiaşi senzaţie, par oaspeţi nedoriţi în propria lor casă. O stare de psihoză antiscriitoricească e întreţinută şi aţâţată artificial, împiedicând adevărata muncă de valorificare a literaturii. Aceasta împiedică cu mult efectivitatea criticii tovărăşeşti deschise, nepărtinitoare. Profită din asta oamenii, care şi-au descoperit talent de a tulbura apele şi de a pescui în aceste ape tulburi.
Eu văd lămurit, că senzaţia provocatoare cu manuscrisul lui G.Cutasevici n-a făcut altceva decât să împlinească un asemenea rol: în ultimă instanţă - compromiterea organizaţiei scriitoriceşti şi a lucrătorilor cinstiţi de la editură. A făcut el singur "trăsnaia" sau a avut sfetnici de sforărie - asta nu ştiu. Nu mă îndoiesc, însă, că mai avem destui specialişti virtuoşi, care mai pot lansa noi surprize. De aceea socot, că nu trebuie uitat ceea ce a fost, pentru a preveni asemenea cazuri în viitor.
De asta am hotărât să-mi formulez răspunsul în scris şi să-l trimit la biroul comitetului de partid, secretarului organizaţiei noastre comuniste.

Cu stimă tovărăşească