Telegramă-felicitare din partea lui M.Cimpoi, art. "Pe potriva agonisirii" de I.Ciocanu şi p. "Plecarea" de A.Lupan

Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău	13.02.1992
Telegramă-felicitare din partea lui M.Cimpoi, art. "Pe potriva agonisirii" de I.Ciocanu şi p. "Plecarea" de A.Lupan
the original: (468KB)	Authors : Cimpoi Mihai - critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1991) Ciocanu Ion - critic literar
updated: 2006-06-29 07:44:12

Telegramă

Domnului Andrei Lupan

Stimate coleg,

Vă felicităm cordial cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 80 de ani. Astăzi când vremea pune în cumpănă toate cele întâmplate în zbuciumata perioadă postbelică, ostilă culturii naţionale, noi ne aducem cu recunoştinţă aminte de tot ce aţi făcut bun pentru dezvoltarea ei: poezia anilor 60, încurajarea unor scriitori de real talent care au avut nevoie de susţinere (Druţă, Istrati, Codru, Bolduma, Lari), contribuţia la valorificarea moştenirii clasice.
Vă dorim multă sănătate şi noi împliniri. Cele rele să se spele, cele bune să se-adune.

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova
Mihai CIMPOI.

- - - - - - - - - - - - - - - -

Pe potriva agonisirii

Cărei, ce fel de agoniseli? se poate întreba un cititor exigent, eventual un confrate de breaslă tânăr, nutrit cu lecturi din poezia modernă, poate chiar modernistă, atât de blamată odinioară în necuprinsa ţară a sovietelor.
Pe potriva agoniselii de-o viaţă, i-am răspunde, în pofida tuturor celor întâmplate cu ţara şi cu scriitorul. Ba chiar cu Scriitorul, am zice.
Cu Scriitorul, pus astăzi în faţa Destinului.
Aşa cum s-a pomenit în faţa unui extrem de neaşteptat, complicat şi până la urmă poate nedorit - nu numai de scriitorul în cauză, ci de nimeni pe lume - destin Pavlo Tîcina (din literatura ucraineană şi, mai larg, sovietică). Pomenim de Tîcina, sub influenţa unui foarte înţelept eseu al lui Ivan Draci, publicat în «Literaturnaia gazeta» din 13 februarie 1991: "Poăt stanovitsea poătom-academicom, kogda prodaet duşu vlasti, ili vse eto vraki i vse zavisit ot urovnea celovecescoi zavisimosti? Nikto tak vîsoko ne vzletel v nebo ukrainskoi poezii, no i nikto tak nizko ne...».
Ei da, e clar.
În literatura noastră avem câteva cazuri similare: Emilian Bucov, Bogdan Istru şi, neapărat, Andrei Lupan. Tustrei înzestraţi de la natură cu talent, ca şi Nicolae Costenco, Liviu Deleanu, George Meniuc şi Paul Mihnea din aceeaşi generaţie, dar - spre deosebire de aceştia - aflaţi din 1940 şi până mai ieri într-o apropiere atât de apreciată atunci şi atât de defăimată acum faţă de... putere (vlasti).
Aici este locul să amintim că toţi scriitorii noştri care şi-au început activitatea în condiţiile regimului burghezo-moşieresc, după cum le-a plăcut şi lor înşişi să spună, au avut o atitudine de compasiune pentru omul muncii şi una de opoziţie faţă de... putere, după cum şi mai mult le-a plăcut lor înşişi să se spună (şi creaţia fiecăruia în parte o confirmă cu prisosinţă). Consecinţa a fost că ei toţi au scris o poezie dură şi, în mare, durabilă.
După 1940 ei au îmbrăţişat cu trup şi suflet noua putere, cea comunistă, şi rezultatul nu este greu să-l ghicească chiar şi acei care n-au citit nici «Lumina», nici «Ţara mea», nici «Pohoarnele» etc.
Ne dăm seama dureros de bine ce a fost la mijloc - anume în cazul scriitorilor pomeniţi aici - şi cum s-au desfăşurat lucrurile. Astfel încât îi putem înţelege.
Dar să ne înţeleagă şi dumnealor că nu-i putem recomanda cititorului de azi tot ce s-a ţinut prea aproape - şi, prin urmare, prea păgubos - de politica acelor timpuri pe care nu le dorim întoarse nici măcar cu numele.
Şi atunci unde li-i talentul? va întreba, poate zeflemitor, cititorul exigent.
Este, răspundem. El n-a putut să nu se afirme în operele cu un puternic substrat general-uman, care, chiar depinzând într-o măsură de elementul concret-istoric, îl depăşeşte pe acesta şi se afirmă ca ceva permanent. Politicul şi general-umanul se situează in acelaşi raport unul faţă de celălalt precum efemerul şi durabilul.
Şi deci, mai concret, unde-i talentul lui Andrei Lupan? în poeziile publicate de autor până la 1940, poezii pe cât de sincere, pe atât de dureroase, în sensul că te pătrund până la inimă şi te îndeamnă la atitudine, chiar atunci când opera se constituie doar dintr-o consemnare a unui episod din viaţa omului sărman («Biografie») ori la forma unei parabole, cu moto din Ion Barbu («Noi şi părcănenii»). (E regretabil însă că Lupan n-a încredinţat tiparului mai multe poezii, până la 1940, şi în felul acesta nu poate fi considerat un participant activ la procesul literar al timpului.)
Dar de atunci şi până în 1973, cât a publicat versuri, scriitorul a contribuit în mare măsură la dezvoltarea poeziei noastre, cărţi ca cele întitulate «Poezii» (1947), «Intrare în baladă» (1954), «Meşter faur» (1958), «Frate al pământului» (1962), «Legea găzduirii» (1969) şi «Gromovnic» (1973) impunându-se atenţiei criticii literare şi cititorului şi formând, in mare, atmosfera întregii literaturi din partea stângă a Prutului.
Coborâtor din ţărani de la coarnele plugului, Andrei Lupan şi-a însuşit de la bun început un statut psihologic, intelectual şi moral pe potriva înaintaşilor, timpului şi locului unde a văzut lumina zilei. Vorba e că, spre deosebire de Em. Bucov şi L. Deleanu, care până la 1940 au activat la Bucureşti, fiind încadraţi în chip magistral în mişcarea literară, având posibilitatea să publice şi să editeze, cât şi spre deosebire de G. Meniuc, A. Robot, T. Nencev, N. Costenco şi B Istru, care, deşi au abordat tematica basarabeană şi şi-au publicat unele opere la Chişinău, au avut totuşi acces şi la editurile bucureştene, cunoscând şi preţuirea din partea unor personalităţi artistice marcante ale timpului (M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. Călinescu etc), Andrei Lupan a fost, în temei, un autodidact. În puţinele sale poezii tipărite până la 1940 găsim, mai uşor decât în creaţia confraţilor de generaţie, un ecou direct la problemele aflate pe atunci la ordinea zilei; preocupările de ordin formal se pare că lipsesc; coborârea în intimitatea personajului liric, tendinţa spre metaforizare şi spre simbolizare, persistente la Bucov sau la Meniuc, îi sunt străine; ecouri din Baudelaire, ca în poezia lui Costenco, la Lupan sunt de neînchipuit. El s-a inspirat în mod nemijlocit din grijile, necazurile, bucuriile oamenilor nevoiaşi. De aici caracterul autohton al poeziilor sale, mai autohton (dacă ni-i permis să ne exprimăm aşa) decât al creaţiei oricărui confrate. Iar dacă luăm în consideraţie şi faptul că vorbele de duh, proverbele şi zicalele, unele credinţe populare sunt frecvente în «Noi şi părcănenii», «Tată», «Satul ciudat», putem vorbi nu numai despre elementul autohton al tematicii, dar şi despre natura pronunţat autohtonă a mijloacelor de realizare a acesteia. Ştefan Grosul din «Noi şi părcănenii», bunăoară, e «ca păstaia de chircit, / cu suciţi ochi la slănină / şi făină», părcănenii erau «bulbucaţi şi clăpăugi, / cu ciomege-n laba groasă, / spumegau pojar cu gura...».
După 1940, începând din anii războiului, Lupan manifestă aceeaşi predilecţie pentru fondul autohton al inspiraţiei sale, după cum se vede clar în poeziile «Strajă», «Doina», «Trec ucigaşii», «Intrare în baladă» etc.
După război nu atât poeziile «La coasă» şi «Tărăboi» au determinat faţa scriitorului, cât poemul «Hat în hat şi faţă-n faţă», care mult timp n-a avut vreun concurent puternic în ceea ce priveşte profunzimea şi claritatea exprimării psihologiei ţăranului la ora când acesta a fost pus în faţa colectivizării agriculturii (abia pe la 1957 s-a născut concurentul: povestirea «Frunze de dor» de Ion Druţă).
În anii '60 poezia lupaniană sloboade noi rădăcini viguroase în realitatea meleagului natal, talentul scriitorului afirmându-se în opere ca «Fântâna lui Pahoma», «Ion Agache», «Filimon», «Isop» şi altele, izvorând de-a dreptul din ţarina moldavă. Mai târziu li s-au adăugat antologica poezie «Legea găzduirii», parţial «Lăutărească» şi câteva alte opere.
Aici este cazul să spunem că nu numai şi nu atât fondul etic al inspiraţiei decide în poezie, ca şi în întreaga literatură. În centrul orişicărei opere de artă, mai cu seamă în centrul poeziei, se află, într-un fel sau altul, autorul. Din acest motiv o premisă, poate principală, a caracterului autohton al poeziei o constituie măsura în care poetul însuşi este un exponent reprezentativ al baştinei, al oamenilor din mijlocul cărora a ieşit şi în mijlocul cărora s-a format ca scriitor. Andrei Lupan este anume un atare exponent al oamenilor din partea locului. De aceea la lectura operelor sale simţim dezlănţuirea stihiei lăuntrice a truditorului pe dealurile noastre cu vii şi livezi, a gospodarului dăruit cu vorba şi cu felul de a fi al ţăranului trecut prin ciur şi dârmon (childurile, pătăraniile, glumele, aforismele şi alte comori folclorice sunt cât se poate de frecvente în creaţia sa).
Bine, bine, pare să nu se ogoiască acel cititor exigent sau acel confrate de breaslă mai tânăr pe care l-am avut în vedere la începutul rândurilor de faţă, dar cum rămâne cu relaţia dintre artă şi... putere, la care se referea Ivan Draci în eseul despre Tîcina?
Andrei Lupan a ţinut cu puterea în sensul că a crezut sincer în victoria socialismului. În condiţiile pluralităţii de opinii n-avem dreptul a-l lipsi nici astăzi de acest... drept. Mai cu seamă că el a fost, de-a lungul vieţii, un luptător cu totul aprig împotriva nomenclaturii comuniste, de cele mai multe ori retrogradă şi reacţionară.
Urmează să avem multă înţelepciune a înţelege cât curaj i-a trebuit lui Lupan, iar de altfel şi lui Bucov, Istru etc, ca să-i convingă pe alde Cernenco, Postovoi, Medvedev, şi chiar pe Brejnev, ajuns într-un timp în fruntea conducerii de partid a republicii, că Eminescu, Creangă, Alecsandri şi ceilalţi clasici nu sunt numai ai românilor de peste Prut, că limba noastră nu este cea de dincolo de Nistru, ci mai degrabă cea din partea dreaptă a Prutului este adevărata noastră limbă străbună. Iar în ceea ce-i priveşte pe Serdiuc şi Bodiul, nimeni din toată republica nu le-a dat atât de întemeiate replici câte le-a spus Lupan, dovedind o îndrăzneală pe care să dea Domnul s-o avem şi noi dacă cumva ni se va cere vreodată.
De aceea Andrei Lupan, ca şi Tîcina, ca şi Gamzatov, ca şi alţi scriitori sovietici ai epocii, necesită o înţelegere dreaptă şi o apreciere pe potriva agoniselii de o viaţă, subiectiv pusă pe altarul literaturii noastre naţionale. Că avem a cerne şi discerne, pentru a ne convinge care opere se pretează în mod obiectiv includerii în sanctuarul culturii noastre, este o chestiune delicată şi complicată, a decreta în acest sens este riscant, însă a reveni la volumele scriitorului şi a alege poeziile valabile astăzi şi mâine nu-i este interzis nimănui. Inclusiv nouă.

Ion CIOCANU