art. "Nu de dragul plugului" de M.Cimpoi, "În preajma miezului de foc" de L.Damian (despre A.Lupan) (foto)

Ziarul "Tineretul Moldovei", Chişinău	01.01.1976
art. "Nu de dragul plugului" de M.Cimpoi, "În preajma miezului de foc" de L.Damian (despre A.Lupan) (foto)
the original: (483KB)	Authors : Cimpoi Mihai - critic literar, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1991) Damian Liviu - poet şi publicist
inserted: 2007-07-03 08:10:50

Nu de dragul plugului

ÎN PORTRETUL pe care i-l creionează autorului «Micului prinţ» Andre Maurois reproduce un citat memorabil din cartea lui Luc Estan «Saint-Exupery despre sine însuşi». «Avionul nu este un scop, ci şi numai un mijloc. Viaţa ţi-o rişti nu de dragul avionului. Doar nu de dragul plugului ară ţăranul...».
Parafrazând în continuare, am putea spune că poetul nostru Andrei Lupan n-a scris nici odată de dragul condeiului şi că l-a luat în mână anume pentru a aşterne pe hârtie ceva din miracolul semănatului... O mare taină, care e a existenţei omeneşti, l-a îndemnat pe ţăran în clipele de regenerare a firii, primăvara, să arunce seminţele mirabile şi să repete în neştire gesturile începutului. În aceste clipe el este fără doar şi poate Marele dialectician naiv, legat atavic de trecutul mitic şi deopotrivă de viitorul, pe care-l chezăşuieşte cu însămânţarea. În ciclul reluat astfel, va urma iarăşi osânda - munca - cu care ţăranul şi-a răsplătit întotdeauna credinţa şi prezenţa sa în natură, apoi rodul.
În concepţia lupaniană, scrisul, creaţia se aseamănă întru totul acestui proces ciclic în care sămânţa gândului, odată străluminată de nădejde, va trebui să evite multe capcane, să opună rezistenţă, să cunoască întreaga dramă a cunoaşterii, toate «codurile grele ale contradicţiei», ca să se transforme în poezie.
Drumul spinos şi sinuos al cunoaşterii Andrei Lupan l-a fixat în poezia sa, epică prin excelenţă, fiindcă osânda gândului, ca şi munca în general, nu poate fi lirică, adică lucrare de unul singur. Munca prin însăşi natura ei este socială, este acel anonimat binefăcător, care îţi permite să fii solidar cu ceilalţi semeni ai tăi şi să trăieşti cu ei rosturile vieţii. Dar şi numeroase mărturii eseistice ne vorbesc despre asta. «E deosebit de puternică drama neîmpăcării pe plan psihologic. O conştiinţă încordată în sine, ca un potenţial profund de energie, îşi caută eliberarea în cunoaştere. Vroieşte marea dezlegare, sensul absolut al existenţei. Întrebările le strigă ultimativ sau le şopteşte în rugăciune, dar întotdeauna zgâlţâind uşile zăvorâte. Iară şi iară se apleacă peste hăul nepătruns, în care se pierd şi apostolii, şi gânditorii». («Scrieri», III, 303).
Sunt cuvinte despre Tudor Arghezi, în care Lupan vede pe bună dreptate modelul artistului sfâşiat de contradicţii lăuntrice şi trăind la limită «drama neîmpăcării pe plan psihologic».
Să privim acum la cele cinci ipostaze ale autorului «Legii găzduirii». Poetul a păşit singur în prima aventură a cunoaşterii, având imprimat pe faţă zâmbetul speranţei şi liniştea lăuntrică a credinţei hrănită de tot potenţialul energiei omeneşti. Ros de prima întrebare, el se retrage în sine - retractilitate ce adună energiile în nevoia de a opune prima rezistenţă. Uşile sunt zăvorâte, sforţarea de a le deschide rămâne sizifică, zadarnică? Nu, artistul e cel care pune ultimatum întrebării, gestul lui e categoric în faţa absolutului ce părea de necucerit. «Marea dezlegare» a avut loc prin recucerirea zâmbetului, atât de timid schiţat la început.
Este artistul eliberat de patimile creaţiei, de «codurile grele ale contradicţiei», întors cu o nouă siguranţă din rătăcirile cunoaşterii...
Şi plugul iar se va împlanta în străbunul pământ hrănitor, cu «conştiinţa» că nu ară de capul lui...

Mihai CIMPOI.

- - - - - - - - - - - - - - - - -

În preajma miezului de foc

...MI-AM DAT seama că mulţi dintre cei care mi-au vrăjit sufletul prin viaţa şi opera lor au avut un fel de a fi aparte, au dus un trai de asceţi, dacă vom lua acest cuvânt într-o accepţie mai largă decât acea din dicţionare. Aşa e pentru mine conturul de lumină eminescian, aşa e felul de a fi al părinţilor şi bunicilor mei, aşa sunt unii dintre colegii noştri de chemare literară, aşa sunt puţinii cărora mă închin. Şi la începutul ei, acestei cohorte mici, în aripa ei contemporană stă Poetul (cuvântul l-am scris cu majusculă) Andrei Lupan.

Mâinile tale eu nu le-am uitat
Măcar că nu le-am înţeles zvâcnirea
Şi nu le-am reţinut când au plecat...

S-a vorbit mult despre zgârcenia de a spune, de-a alege şi scrie cuvântul. S-a vorbit în acest sens şi despre Andrei Lupan. Dar privind mai adânc vom găsi nu numai un fel de a scrie, ci şi un fel de a fi. Şi iar îmi aduc aminte de acea prezenţă neobservată a părinţilor noştri atât la o masă mare, faţă de oaspeţi, cât şi faţă de copii, zilnic, revăd acel ascetism moral pe care l-au profesat fără laude, firesc, în nevăzut.

Uite, nu luai nici seama, -
scrie alt poet -
Cum mănâncă boaba
Mama!
Cum o leagănă în palmă
Ca-ntr-o neagră arătură,
Zăbovindu-i drumu anume
De la struguri pân-la gură...
Lacrima acelei boabe...
Parcă-ar ţine-o sub pleoape.

De multe ori poetul şi-a ales postata pentru arat nu acolo unde ştia că roada creşte mai frumos şi mai lesne. Ci a complectat ponoarele rămase de la ceilalţi, uneori lăsate din neputinţă, alteori din goana după pământuri mai prielnice şi roadă mai uşoară. Ne-am dat noi seama uneori de lucrul acesta, mai ales când arătam lumii rodul nostru crescut la vreme şi nu cu prea multă bătaie de cap? Uite aici se declara firea de ascet a poetului: există o asemenea muncă, există o asemenea temă, şi trebuie cineva s-o facă, adică s-o scrie, deci, daţi-mi voie, tovarăşi, s-o împlinesc eu.

Poemul tău îl caut cu zbucium omenesc,
Transfigurat ca-n primul meu extaz.
Pământule, tu rabdă-mă să-l împlinesc,
Privindu-te cu teamă în obraz.

Există un miez de foc al versului lupanian, la care poţi ajunge numai parcurgându-i întreaga operă de-a lungul anilor, deoarece ar fi naiv să căutăm acest miez în toate lucrările pe care le-a scris un creator, chiar şi acolo unde el nu l-a pus. În ce mă priveşte, aş aşeza opera poetului pe două trepte. Pe prima stă tot ce a scris poetul, gândindu-se la ce nu-i ajungea încă cititorului său, adică i-a dat şi o anume sete de cultură, şi o glumă, şi unele sfaturi, dar mai ales l-a deprins să-şi găsească propria viaţă şi faţă în vers, prin aceasta întărindu-i convingerea că poezia este o componentă fundamentală a construirii noii societăţi. Pe a doua treaptă stă, mult mai puţin numeroasă, opera fără de care nu poate trăi însuşi creatorul. Nu ştiu dacă aici trebuiesc căutate toate miezurile de foc, dar ştiu că eu personal după ce am crescut cu ce mi-a pus autorul pe prima treaptă, de multe ori am găsit aici pe a doua, anume aceea ce mi se pare a fi partea fundamentală a unei opere, a unei conştiinţe literare. Între timp şi cititorul a crescut, e destul de înalt ca să ajungă la treapta a doua şi dacă o să-i dai mereu caşă ca la grădiniţă - într-o bună zi o să se supere. Asta e o concluzie mai mult pentru noi, cei mai tineri şi mai numeroşi, care avem încă atâtea de făcut, pentru noi care am avut naivitatea de a crede că se poate trece peste prima treaptă, din fugă, adică este alfabetizarea artistică a cititorului, şi ajunge direct la sublim, această concluzie e valabilă şi pentru acei care, odată ajunşi la prima treaptă, au adormit, destul de împăcaţi cu sine şi cu lumea, cu capul pe propriile ajunsuri, crezând că şi-au făcut datoria, şi ce-i mai rău, suspectându-i de lipsă de loialitate şi tovărăşie pe acei care vor să meargă mai departe.
În muncile poetice e greu să socoteşti roadele de la început, e greu să calculezi randamemtul. Primează generozitatea cu care te dedai adevărului, patosul, primează inima curată şi ceasul în care începi un rând. Uneori am văzut în faţa celor mai buni, în faţa celor mai destoinici şi mai aleşi - butoaie cu fasole, ca ale Vetei, şi ei alegeau cu răbdare boabele albe, boabele negre. Şi nu deatâta că împrejur s-ar alege numai fasole şi n-ar fi munci mai uşoare şi mai de cinste. Nu. Pur şi simplu există momente când trebuie să faci şi cel mai neînsemnat sau umil lucru, numai să faci ceva, să nu stai cu mâinile în sân, să ai o şansă de a te stima mâine. Şi-n asemenea momente Andrei Lupan a fost cu toţii. Alături, tăcând, glumind din când în când, vorbind mai ales despre ce mai avem de făcut mâine.

Există purtătorul de elan!
Prezent în aspra viaţă, din plinul ei apare
Şi toarnă ceasul dur de neuitare
În lung - obscurul trai cotidian!

...Din amintiri, prin aşteptări târzii
Dar răzbucneşte dorul tânăr iară
Şi rosturile vieţii le măsoară
Cu mari şi neplătite datorii...

...O, nu îngâmfaţi şi orbiţi
Şi nu de nelinişti feriţi,
Ci goi, între fulgere stăm
Sub crâncenul fatum blestem.

Şi-n lacrimi sclipeşte paharul
Şi steaua nădejdii coboară,
Sfinţind cu lumini fără moarte
Mirajul trudit de departe-departe...

Şi iată că m-a luat vorba şi am spus ce vroiam să spun, deşi, ştiu prea bine, e foarte greu să te apropii de o poezie şi un destin care e una cu destinul republicii, e foarte greu să le exprimi, dar e mai greu să taci, de o mie de ori e mai greu să nu le vezi şi să nu meditezi adânc la sensurile lor, la metafora acestei vieţi, care încearcă iar şi iar a ne aduna, a ne menţine în preajma focului sacru care se cheamă Poezie. Ştiu că rostind aceste cuvinte lungi şi încâlcite printre emoţiile de moment şi sentimentele de durată am şi comis impietatea de a-i tulbura felul său auster de a fi, firea de ascet, tăcerea şi îngândurarea rodnică, în jurul căreia ar trebui, poate, să tăcem şi noi, gândind la acelaşi germene, care altoit în realitatea noastră, ne va da bucuriile de mâine ale poeziei moldoveneşti.
Se vede că aşa e dat, tot ce iubim ni-l apropiem, şi-l scoatem din starea sfântă a sa, şi-l modelăm cum putem, după chipul şi înţelegerea care o purtăm. Şi uneori chiar fereastra cea mai curată se abureşte, se tulbură de suflarea noastră, a celora, care o admirăm, şi-i simţim necesitatea, dar şi ea fără de noi, poate, nu şi-ar cunoaşte rostul de a fi.

Liviu DAMIAN.