|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| ~1991 |  |
|
| Cuvântul lui Andrei Lupan la serata de comemorare a lui Anatolie Corobceanu (~1991) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
Cuvântul lui Andrei Lupan la serata de comemorare a lui Anatolie Corobceanu Există în graiul nostru curent o expresie destul de uzată prin folosirea ei cu abuz de patetică oficială. Dar ea merită să fie repusă în valoarea sa primă, nealterată - "fecior credincios al poporului". Să-i redăm înţelegerea simplă a oamenilor cinstiţi. Când te gândeşti la oameni ca Anatolie Corobceanu, nu poţi să nu legi faptele lui, ţinuta lui morală anume cu realitatea marei trăiri a întregului popor, cu problemele, cu nădejdile şi cu munca de înnoire, de progres al poporului. Un credincios fecior al poporului nostru - Anatolie Corobceanu. A fost nu numai el, au fost mulţi, nu putem să distingem un om, fără să nu ne gândim la acei care au pregătit semănăturile, pământul creşterii noastre. Oameni de aceştia era plină republica, şi toţi se uitau încolo unde există susţinerea, susţinerea nădejdii lor, unde îşi pot îndrepta ei eforturile pentru ca din multele munci şi stăruinţi să poată fi realizat ceea ce este scump pentru dezvoltarea noastră. Alături de cei, care concentrau deschis sau nedeclarat, dar concentrau nădejdile şi voinţa de mai bine a celor mai buni, era în primul rând figura omagiatului de astăzi Anatolie Corobceanu. Au fost şi alţi. A fost şi Testemiţanu, care în domeniul lui inspira aceleaşi nădejdi, au fost şi mulţi alţii spre care se îndreptau nădejdile oamenilor. Dar aşa a fost scris ca prin omenia, prin puterea lui de a crede, de a crede anume în tine, el să grupeze aceste eforturi ale neamului. Eu, când vorbesc de oameni mulţi în larga viaţă a noastră, am în vedere asemenea oameni, să zic, ca învăţătorii Moldovei. În Moldova aproape că nu exista un învăţător de limbă maternă asupra căruia să nu planeze suspiciunea şi învinuirea într-un fel mai deschis sau mai ascuns. Mai toţi aceşti oameni îşi făceau datoria, se stăruiau să ridice generaţii sub această presiune permanentă a celor interesaţi. De asta a fost fatal ca Anatolie Corobceanu să se lovească de cea mai neagră reacţie care a existat în viaţa noastră şi pe care noi o ştim foarte bine. El a fost lovit în ce a avut el mai cinstit şi mai înalt, aşa cum a fost lovit şi Testemiţanu. Dar vreau să spun - erau atitudini aicea faţă de fiecare şi era hâtria ticăloşilor care ştiau să-şi plănuiască de la început loviturile şi să le facă aşa, încât să fie orice lovitură în folosul lichelii, a bestiei. De ce a fost lovit Testemiţanu? El devenise concurent. Era om energic, foarte activ, câştigase încrederea maselor, se vedea că e un activist social şi de profesie, care are perspectivă înainte. Licheaua trebuia să se apere de această perspectivă. Voi ştiţi cine a fost licheaua. Testemiţanu a fost lovit şi desconsiderat anume ca să fie înlăturat din cale un asemenea concurent primejdios. Corobceanu a avut o altă soartă. Corobceanu a devenit primejdios pentru că a cerut răzbunarea ticălosului asupra sa. Cel, care a devenit deodată demascat în faţa oamenilor cinstiţi, a năpustit asupra lui Corobceanu setea de răzbunare. Stătea aici, în centrul republicii un om, care a îndrăznit să le zică la lucruri pe nume, minciuna numind-o minciună. Cei care o provoacă - ăştea-s apostolii minciunii. Declarat sau nedeclarat această evidenţă se impunea în faţa tuturor oamenilor cinstiţi. Lovitura împotriva lui Corobceanu a fost necruţătoare pentru că el a îndrăznit să susţină un om de mare curăţenie morală şi intelectuală dintre cei mii, care trăiesc printre noi, dar care a avut o atitudine de adevărat cetăţean al acestui neam. Un om aproape necunoscut cu puteri mici a îndrăznit să iasă să încerce de a deschide ochii asupra bestiei, care-şi făcea mendrele la noi. Acesta a fost denumit Cemârtan. Era prietenul lui Corobceanu. Am fost în cabinetul lui Corobceanu, când Melcov, pe atunci al doilea secretar al comitetului central, l-a chemat la dânsul. Deşi Melcov era un om cinstit şi de treabă, el a insistat să se ducă Corobceanu la Bodiul, ştiind că acela gătea fapta de distrugere şi de aruncare din societate şi din partid, şi din viaţa publică a tovarăşului nostru de atunci - Cemârtan. Anume lui i s-a cerut să scoată monumentul lui Ştefan, i s-au dat lucrători de la minister ca să execute acest lucru. El s-a aşezat singur şi a scris un memoriu întreg, în care a arătat că aceasta-i o crimă, care va compromite pentru totdeauna şi neamul, şi oamenii, şi republica. Când a fost dezlănţuit atacul cel mare împotriva literaturii şi a scriitorilor şi a clasicii noastre, când s-a încercat să se dovedească că nu există tradiţii în literatura noastră, că este o ruptură, că nu există unitate de limbă - tăceam toţi. Unii motivat, unii de teamă, alţii de josnicie. Şi s-a găsit acest tânăr, acelaşi Cemârtan, care a scris la Comitetul Central la Moscova, că în Moldova se face o diversiune politică, şi că ceea ce face Bodiul ne va compromite pe toţi, şi va compromite şi ţara. Era o diversiune îndreptată împotriva culturii, împotriva istoriei, împotriva vieţii spirituale a neamului. Şi atunci s-a pus problema să fie distrus acest tânăr. Corobceanu a fost chemat şi impus să facă el acest lucru. Fiind prieten cu tânărul Cemârtan trebuia să desfăşoare acţiunea de distrugere şi de demascare a acestui duşman al poporului şi al socialismului. El a rezistat. A rezistat nu cu uşurinţă, impus de la zi la zi prin metode neomeneşti (noi ştim, mai ales cei bătrâni, ştim ce metode criminale existau pe atunci) şi el a refuzat cu îndărătnicie şi nu numai că a refuzat dar a declarat valoarea cuvântului adevărat care lovea întotdeauna în ţinta acestui ticălos a vieţii noastre. Şi de asta a fost nevoie de un gest din partea lui, care să bage groaza în alţii şi care să fie o răzbunare pe care să-o ţină minte. Iaca asta a fost soarta lui, lui Anatolie Corobceanu. Ne leagă pe noi de el anume valoarea lui de omenie, valoarea lui omenească. Cei care au lucrat în domeniul artei, în literatură, în toată cultura noastră - întrebaţi sau neîntrebaţi - simţeau prezenţa acestui om acolo unde a fost el: şi la comitetul orăşenesc de partid, şi la ministerul culturii, şi ca adjunct la cultură al consiliului de miniştri al republicii. Era prezent şi la problemele mari, luare de poziţii, dar mai ales lupta lui nu avea nimic de manifestare impunătoare. Lupta lui era principială şi dreaptă, dar era munca ceea ce făcea el, era fapta de împlinire a unei datorii de om. Am fost cu el la Dolna, trebuia refăcută casa lui Ralli Arbore. Ştiţi ce tradiţii ne leagă pe noi şi ştiţi ce s-a făcut acolo. Am fost împreună cu Ion Ciobanu. Corobceanu şi-a înscris cât şifer trebuie, câte cuie, cât ciment pentru ca să refacă această casă. Am fost cu el la Bezeni, la satul lui Donici. A făcut acelaşi lucru. Am plecat cu el şi cu Pavel Boţu la Căpriana. A încercat cu disperare să salveze cumva acest lăcaş. Nu era vorba fără îndoială să-l dea cultului, atunci nici nu se putea spune, dar cumva ca să fie salvat acest monument al tradiţiilor noastre. A plecat foarte trist de acolo. Aproape că nimic nu se putea face, dar să păzească cumva măcar hârtiile (ştiu că am strâns de prin mănăstirea ceea hârtiile contabilităţii, că au valoare şi acestea), trebuiesc păstrate pentru că se deschid aici relaţiile între mănăstire şi oamenii locului, cine a muncit... Am găsit acolo, prăpădit undeva şi portretul lui Ştefan cel Mare. Ce se putea face? Se putea strânge într-un loc mai aşezat ca să fie ferit, să nu fie aruncat. Prin anii 60 a absolvit o promoţie de artişti tineri moldoveni la studioul Şciukin la Vahtangov din Moscova. Mi-a sunat să plecăm acolo. Am plecat cu el şi cu d-na Primac şi am asistat la examenul de absolvire a acestor tineri. Era Ungureanu, Şcurea, Fusu, Malcoci - tinerii, care au făcut teatrul "Luceafărul". Au dat examenul lor de absolvire - piesa lui Shiller "Intrigă şi amor" ("Intrigă şi dragoste"). Stăteam cu el în sală şi priveam aceşti tineri, veniţi din satele noastre, într-o ţinută extraordinar de cultă, de îngrijită. Au susţinut un spectacol în vers cu expresie pilduitoare, pur şi simplu pentru marele teatre ca expresie literară. Şi stătea Corobceanu, vedeam cum îi străluceau ochii de lacrimi. "Buni băieţi, buni băieţi" - asta era expresia lui. A venit această trupă şi a făcut teatrul "Luceafărul" aici. Când i-a prezentat la comitetul central, secretarul comitetului de atunci a spus "Da ce ne trebuiesc ei?" şi s-a procedat într-un fel, care s-a repetat de la promoţie la promoţie. Tinerii trebuie să facă armată - fetele rămân. El trebuia să alerge pe la voencomate, pe la toate autorităţile ca să salveze cumva unitatea acestui colectiv teatral. Era prezent întotdeauna, prezent prin munca lui. Vreau să lămuresc aici un lucru, să comunic un lucru, care e necesar să fie ştiut. S-a creat în Chişinău în condiţii foarte complicate şi foarte grele (nu e vremea să ne ocupăm de ele acum) aleea clasicilor, care a devenit din primul an cum a fost întemeiată sanctuarul culturii noastre şi al credinţei noastre în aceea că avem o viaţă, o istorie spiritială şi avem un viitor în faţa noastră. Lucrul acesta a durat aproape vre-o cinci ani de zile, au fost câştigaţi pentru asta aproape majoritatea factorilor de conducere din republica şi de la comitetul central, şi de la cel orăşenesc, de la ministere. Oamenii s-au legat deodată de această propunere care a venit din partea conducerii scriitoriceşti ca să realizeze o asemenea operă. Era necesar, era necesar pentru ca să fie salvată jalnica stare de decădere a republicii noastre care într-o măsură compromitea ţara întreagă. Şi de asta factorii de conducere au început să creadă că da, trebuie de făcut ceva. S-a acceptat propunerea din partea conducerii scriitoriceşti ca să facem un complex, un ansamblu de monumente ale clasicii noastre. Noi în mod vehement ne-am adresat insistent ca aceasta să devină primul monument, monumentul central din capitala Moldovei. Au fost concentraţi acolo sculptori de la ministerul de cultură care s-au angajat în aceasta cu toată inima şi cu toată fiinţa lor. Şi a gătit bineînţeles cântărindu-se, plănuind, apreciind ce trebuie ales, cum trebuie pus. Iar legătura cu noi o avea adjunctul ministerului culturii Anatolie Corobceanu. Legătura cu toţi sculptorii, cu toate materialele care trebuiau să fie realizate în monument o avea el pe răspunderea lui. Şi ce s-a propus? Noi insistam ca acest ansamblu monumental să fie făcut pe strada centrală cam în faţa cinematografului "Patria", pe trotuarul de vizavi, să fie în rând, încă nu se stabilise concret, să fie 10 sau 12 monumente ale clasicilor noştri. Dar asta era imposibil. Dumneavoastră ştiţi că acolo era monumentul lui Lenin, dincoace monumentul lui Ştefan, în faţă se instala monumentul lui Stalin... Să realizăm aşa ceva era aproape imposibil, mai ales imposibil pentru cei care trebuiau să execute. Noi, repet, cu vehemenţă insistam că nu, că acolo, în acest centru, acolo să fie. Răspunderea toată era pe capul lui Corobceanu. El din partea ministerului trebuia să le ducă la împlinire. Dintr-o parte suspectat, urmărit şi preţuit ca atare, din altă parte impus şi presat de obştea noastră culturală, el a venit cu propunerea să facem acest ansamblu pe aleea din grădina publică, pe aleea centrală. Noi am protestat cu vehemenţă, şi eu personal, chiar şi acuma îmi dau seama, învinuindu-l că vrem să ascundem vasăzică, că am ajuns la un moment când putem valorifica ceva din clasica noastră, şi atunci ne pune să ascundem sub copaci, sub tufişuri, numai ca să nu le vadă nimeni. El a început cu omenia lui să spună - nu găsim altă dezlegare. Şi iaca întâmplarea şi presiunea acestui ritm al vieţii noastre însuşi a dat această dezlegare, care eu îndrăznesc să-o numesc genială. Să concepi un asemenea ansamblu la umbra acestor copaci seculari, şi aceşti apostoli ai gândirii, ai omeneştii noastre literaturi, al tradiţiilor se leagă aşa de strâns acuma... Dumneavoastră vedeţi toţi cum a intrat ea, aleea, în tradiţia şi în dragostea oamenilor noştri. Se duc acolo copii, tineri, bătrâni, se aşează cu o carte, se uită - ăsta-i Asachi, ăsta-i Cantemir - cunoscuţi sau necunoscuţi, dar se leagă anume prin pătrunderea în omenia culturii noastre iaca cu concepţia acestui ansamblu monumental din umbra copacilor seculari din parc. Aceasta este concepţia care a răzbătut, care s-a impus prin necesitate şi pentru că n-aveam altă ieşire de însăşi viaţă din propunerea lui Anatolie Corobceanu. Noi ne vom aduce aminte despre el de multe ori. Trecând prin Chişinău, mergând la cimitir, acolo unde este mormântul lui, vorbind despre faptele noastre, trebuie să fim întotdeauna convinşi, că atunci, când vorbim despre el, noi dăm datoria noastră de stimă, de cinste lui şi la toţi acei, care credeau în el. În el şi în alţi oameni ca dânsul, care ştiau că trebuie să aştepte nu numai fapte de zguduiri, nu numai fapte de păruială şi strigăte, dar care se gândesc la centrele noastre de conducere, că acolo sunt oameni, care se vor stărui să facă ceea, ce aşteptăm noi de la dânşii, ceea ce aştepta cultura nostră şi aştepta setea de lumină a poporului nostru moldovenesc. Aşa să ne gândim noi întotdeauna la memoria şi la faptele lui Anatolie Corobceanu. |
See also: