|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| 28.01.1981 |  |
|
| Scrisoare pe marginea unei lucrări druţiene (din arhiva lui Ion Druţă) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) Recipient : Druţă Ion - scriitor, dramaturg |
||
Dragă Ioane Druţă, şi această biată formulă de adresare pentru mine începe să devină problemă spinoasă: "Cum să-ţi zic şi de unde să încep?" Când eram mai tineri, îmi puteam permite vreun joc oarecare de-a cuvintele, numai ca să fie, cum se zice, sămânţa vorbei. Dar, din păcate, anii trec şi noi, acumulându-le greul, trebuie să ne adaptăm şi unor pravile impuse de vârstă. Mă îngrijorez că nu pot a mă adresa dumnitale, ca acelui flăcăuandru costeliv şi încâlcit, care mi-a scris pe-o cărţulie de debut, că adică "...dacă... n-au să-ţi placă, eu oi începe a crede că mă pricep la câte ceva..." Cartea mi-a plăcut şi eu o păstrez şi nu mă îndur a-l substitui pe autorul ei de atunci printr-o formulă mai coaptă, dar şi mai convenţională. Aşadar, te rog să accepţi explicaţia de faţă, împreună cu stima ce ţi-o port, după vârstă şi după merit, cuprinse toate în eticheta adresării de la început. Mulţumesc pentru felicitarea de Anul Nou şi pentru lectura acelui dureros şi însângerat "Crăciun" despre bejaniile veacurilor trecute. L-am citit, l-am răscitit şi m-am zbătut cu multe gânduri, pe care ţi le răscoleşte evocarea transfigurată a acelor întâmplări. De asta am şi tărăgănat cu scrisoarea mea; gândeam să mă aventurez într-o discuţie mai mare cu dumneata despre cele ce ştiu şi ce nu ştiu din încâlcita noastră istorie. Dar văd că intenţia mea e prematură, poate se va realiza mai târziu, cu voia dumnitale, când voi citi romanul. Acum mă mărginesc să-mi exprim uimirea faţă de intensitatea dramatică şi faţă de trăinicia plastică a povestirii. Nici nu ştiu de unde le scoţi. Toată acţiunea e încărcată de viaţă crudă, parcă ruptă din real, şi totodată este elaborată dramatic şi dinamic la gradul superlativ. Meşterul care le aranjează rămâne stăpân pe situaţie, fără a se evidenţia, parcă acţiunea e determinată de însăşi firea lucrurilor. Vorbesc bineînţeles despre acţiune, despre ciocnirea forţelor implicate: armatele cu eroii respectivi şi cu "ţapul ispăşitor" - sătucul Sălcuţa. Tot angrenamentul acesta şi cu episoadele de luptă pe mine mă uimesc prin verosimil, aş zice, prin competenţa profesională în raza războiului. Le-ai aranjat toate astfel, încât felul ciocnirilor este inevitabil, e arta militară în cele mai specifice împrejurări naturale. Şi chipul oamenilor, caracterizarea printr-o situaţie-fulger... Aşa mi-a rămas feciorul hanului, Golovatâi, părintele Nicandru şi alte apariţii anonime, până la osteniţii cai de luptă şi la plăvanii de jug. În plămădirea acestora mi se impune parcă o factură vie, nouă şi totodată de temeinică veridicitate clasică. Asta e impresia mea în ce priveşte, să-i zicem, fondul obiectiv al faptelor. Şi totuşi, prin stil, prin scriitură şi mai ales prin comentariul excesiv al acţiunii, prezenţa autorului e dominantă şi necruţătoare. Parcă te ţine de guler şi te strânge, lăsându-ţi numai atâta aer, cât să poţi da din cap că adică eşti de acord cu autorul. Iar autorul îţi administrează concluziile şi comentariul său în nesfârşite doze mari şi concentrate la maximum: "Citeşte aşa! Înţelege aşa! Nu gândi tu, înţelege cum spun eu!" În filozofia lecturii gândul meu rămâne parcă de prisos. E pus parcă la index cu anticipaţie. Înţeleg bine că într-o asemenea explorare artistică prin hăţişurile istoriei viziunea artistului, concepţia sa şi chiar trăirea lui subiectivă participă evident şi activ. Dar, cred, asta atunci e la gradul sublim (arta întotdeauna presupune gradul sublim al perceperii - aşa era la bătrâni), atunci când subiectul e transfigurat şi picurat în faptul real, ca un fel de taină a tainelor. Cel puţin aşa îmi pare mie. Sunt, bineînţeles, fel de fel de feluri de feluriţi artişti-scriitori, după caracter şi după epocă. Dumneata eşti un scriitor de zbuciumată factură poetică, un înfrigurat căutător de gâlceavă în osânza morală a comodităţii noastre, asta e poate calitatea etică cea mai vie a scrisului dumnitale. Pentru cititorii "corecţi" (nu pot găsi alt termen), pentru cei pătrunşi de convingere în creativitatea gândirii noastre, pentru aceia neîmpăcarea cu confortul rutinar şi cu faţa hâdă a profitorilor rutinei este o condiţie de înălţare a omului sovietic şi de luminare a orizonturilor noastre de creştere. Eu sunt unul dintre aceşti cititori... Am văzut cum ies oamenii, ca de la o spovedanie purificatoare, de la spectacolele dumnitale, la Chişinău şi la Moscova: Păsările tinereţii noastre, Horia, Sfânta sfintelor, Tolstoi... Dar, te rog să mă înţelegi, eu nu mă simt bine dacă, în asemenea situaţii, simt că mi se amputează libertatea sau chiar uşurinţa gândului meu propriu. Trăiesc emoţia şi gândul întruchipat în ea, cu sensul sublimului, ca pe un luminiş al slobodei mele. Şi să ştii că mă zgârcesc fără voia mea atunci când prea îmi dai ghes cu propovăduirea. Ai tot dreptul să zici că râde oala de ceaun. Nu râd deloc şi recunosc că, în această privinţă, eu v-am dat chişca la toţi. Nu e cazul să-mi fac examen, dar te rog să faci abstracţie de experienţa în scris a celui care-ţi vorbeşte. Mă refer la orizontul dumnitale de creaţie şi la măsura artistică, pe care acest orizont o cere. Bineînţeles, trebuie citit romanul în întregime, posibil (deşi nu cred) părerile mele să fie naive şi prea îngust personale: eu ţi le spun, odată ce am pornit a le spune, pentru ca să nu rămână gânduri ascunse. Găsesc că e excesiv sentimentul de participare la tema Bethlehemului. Şi ca întindere şi ca sentiment (cu exagerare intenţionată) asta devine un laitmotiv al romanului (nu ştiu cum e mai departe), un laitmotiv liric şi, prin insistenţa lui, cam artificios, pe care, tot cu o nuanţă de artificiu, se coase realitatea fundamentală şi viguroasă a romanului. E ca şi cum faptele, evenimentele, oamenii şi ciocnirile epice între puteri ar fi menite să ilustreze tema preconcepută a Bethlehemului. Şi-mi pare că prin această stăruinţă slăbeşti (viholascivati) trăirea plastică şi drama verosimilă a oamenilor. Ţin să-ţi spun că de la vârsta de 14 ani eu trăiesc lipsit cu totul de gândul şi de sentimentul religios. Dar m-am deprins a respecta anumite norme ale multor oameni simpli şi muncitori, mai ales ţărani şi mai ales ţărance, norme de viaţă spirituală simplă, în care se împletesc launloc şi munca, şi cinstea, şi devotamentul cetăţenesc, şi credinţa. Îi văd muncind din noapte în noapte, în gospodăria obştei şi acasă, împreună cu copiii, de pe la şase ani până la adânci bătrâneţe. Ei fac greul lucrului de jos: sapă, ară, adună pâinea, încarcă hambarele ţării ca să ne hrănim noi toţi. Cu un singur neajuns - prejudecata religioasă. Eu, pentru integritatea lor morală, pentru participarea lor conştientă la greul greului şi la răspândirea zilnică pentru viaţa noastră a tuturor, îi respect pe asemenea credincioşi şi-i pun pe primul plan al conştiinţei cetăţeneşti. În faţa acestora, anumite şabloane de ateism citite de 3-4 ori într-o zi în 3-4 cluburi, cu "putiovka" plătită, cu lectori amatori de turneu, nu fac decât să dăuneze. Convingerea nouă, ştiinţifică, se poate altoi acestora numai prin modelul trăirii superioare, în cotidianul uman, în care norma convingerii e contopită anume cu munca, cu cinstea, cu solidaritatea şi răspunderea socială: din zi în zi, o viaţă întreagă. M-am întins atât de mult pe această temă, pentru ca să-ţi mărturisesc că nu confund rostul credinţei primare şi al îndătinării ei în conştiinţa simplă şi cinstită, nu-l confund cu biserica veacurilor şi cu speculaţia religioasă. Îl accept pe preotul Nicandru cu dragoste şi c-un adânc tremur de emoţie, socot foarte bine evidenţiat faptul că el nu e al dogmei bethlehemice, nu e atât al rasei preoteşti şi al crucii sale, cât al Sălcuţei şi al caselor arse şi golite de viaţă. Şi, ca să nu mai înconjur, mă tem parcă de o exagerare în direcţia Bethlehemului, de o cochetare artistică riscantă pe această temă. Nu de rătăcire mă tem - asta ar fi chestie de conştiinţă personală; teamă mi-e de artificiul calculat care poate sublima logica vie şi firească a romanului. Dar poţi spune că mi se năzare... Mai am încă, pentru mine, un fel de sperietoare. E poezia sfâşietoare a Sălcuţei, mi se pare că trece peste maluri şi inundă tot fragmentul (dacă nu şi romanul în întregime). Chiar stilul scrisului devine înflorit cu expresii căutate, pentru "a rupe inima cititorului". Şi e insistent peste măsură anume în tonul sentimental al jeluirii. E un fel de: La apa Babilonului, Jelind de ţara domnului, Acolo şezum şi plânsem, La voroavă că ne strânsem, De te-aş mai putea uita-te, Ierusalime cetate... Dar e diluat şi întins pe foarte multe pagini. Nicăieri nu se cere economie mai rigidă şi mai controlată, decât în cultivarea acestui sentiment (nu sentimentalism) care pare a fi fundamental în structura romanului. Nu e numai condiţie artistică, e şi un fapt viu de adevăr istoric. N-avem dreptul a ne uita la trecut, de-a lungul veacurilor, prin ochii plini de lacrimi şi sub îngânări de bocet. Ce popor n-are trecutul încărcat de zbucium, de suferinţă, de tragedie? Viaţa noastră însăşi, vorba lui Bolduma: E o pasăre ce-şi creşte Într-un cuib cu moartea puii... Dar, totuşi, tragedia istorică a oamenilor şi a moldovenilor nu se înscrie în bocet şi în jale. E afirmare drăcească, hărţuită şi însângerată, e călire şi modelare pentru trai în formele cele mai nebănuite şi în împrejurările cele mai blestemate. Bejania de veacuri ne-a învăţat nu numai jalea, ci mai ales rezistenţa dârză, adaptarea, împotrivirea, ne-am învăţat şi a răbda, dar şi a lupta, şi a fura, şi a scoate ochii fratelui, şi a-ţi vinde sufletul dracului, şi a linge c... stăpânului puternic, dar şi a-i da foc pe nevăzute şi a haiduci cu arma şi cu furca. Şi câte şi mai câte încă... Doar moldovenii au scornit proverbul de consolare şi de îmbărbătare: "Nu-i voinic cel care bate, da cel care poate duce". Nu vreau să jignesc suferinţele şi jertfa de sânge a poporului, pe ele s-a zidit Moldova de azi, şi kvartira dumnitale de pe Lomonosovski 19, şi casa mea cu mansarda şi cu beciul din Mălăieşti. Dar cred cu convingere că împletirea drăcească a tuturor încercărilor a plămădit un tip de om oţelit, călit, împrujinat şi încleştat cu dinţii de viaţă. Aşa cam ca popa Nicandru sau ca Mutter Courage la Brecht. El nu plânge, cu atât mai mult noi n-avem dreptul să plângem, global vorbind. Apropo de Nicandru, vinul îngheţat e mai mult apă, căci spirtul nu îngheaţă; când îngheaţă vinul în butoi, spirtul se strânge la mijloc neîngheţat, formează porţia aceea tare ce se numeşte inima vinului. N-ai putea schimba gheaţa aceea cu nişte basamac? Scena e foarte puternică şi plastică, dar amănuntul acesta, crede-mă, o subminează, trezeşte în mine (cititor) gândul că autorul nu cunoaşte lucrurile şi improvizează . Fac această observaţie cu toată seriozitatea, sunt convins că în operele adevărate ale fanteziei înaripate amănuntul comun, veridic, indiscutabil, e un act real de înrădăcinare în viaţă şi în percepţia cititorului. De-o pildă, într-un roman cât de fantastic se poate crede, convenţional, fireşte, că zboară spre Andromeda o suprarachetă, dar nu poţi să-ţi permiţi a spune că astronautul a ieşit afară pentru 5-10 minute, ca să respire aer proaspăt. Aşa cred că e şi cu vinul părintelui mucenic şi erou Nicandru. Îţi scriu despre toate astea atât de lung şi lăbărţat (e cea mai lungă scrisoare din viaţa mea) pentru că mă gândesc cu disperare la un lucru. În toate literaturile cunoscute de mine, trecutul poporului e reînviat în mari tablouri din viaţă, cu ciocniri de interese dominatoare, de clasă, de figuri epice şi eroice. Se ridică la realitate vie artistică figuri tipice de luptători, gânditori, cărturari, dregători şi afacerişti, răsculaţi conducători de gloată, mari apostoli şi mucenici. Aceştia toţi vădesc o anumită structură obştească, un nivel de organizare, o cultură şi o bărbăţie cu drept în istorie. Ce se întâmplă în literatura de azi a Moldovei? Avem barem un Lăpuşneanu sau un Toma Alimoş? Dar un Milescu, un Vasile Mămăligă? Lazo, Cotovschi, Frunză? O mare parte, la început, din eroii cunoscutelor proze moldave solicitau doar compătimirea cititorului: mereu văicărându-se, calici, flămânzi, neputincioşi... Parcă erau un fel de cerşetori care-ţi solicitau banul de pomană. Am început să ne lecuim de acest beteşug care vorbea nu atât despre nimicnicia poporului, cât despre sărăcia şi primitivismul mintal al unor condeieri improvizaţi. Şi acum, nu vreau să ascund, îmi trece prin minte teama ticăloasă: nu cumva, de la înălţimea sclipitorului său talent, să îngăduie Ion Druţă apariţia în marea literatură a unui erou global, simbolizând poporul - Sălcuţa - bun numai ca să ne stoarcă lacrimile, să ne rupă inima de jale, să cerşească de la noi compătimirea muierească. Nu-ţi cer să mă crezi, ar fi de prisos, că-ţi spun toate astea cu intenţii curate şi cu stimă neprecupeţită pentru talentul pe care ni l-ai dăruit şi care azi, oricum ar fi situaţia, e una dintre cele mai înalte afirmări artistice ale Moldovei Sovietice. Şi nu numai ale Moldovei. Dar eu, trăind tot pe aici, pe la noi, am început să am năluciri. Parcă mi se arată noaptea oase goale, strigoi şi vidme cu condeiul în mână. De-ar fi numai vidme şi numai arătări!... Dumneata citeşte toată polologhia aceasta cu înţelegere şi cu indulgenţă, alege din ea grâul şi lasă neghina la o parte. Şi înţelege că eu am îngroşat vopselele şi am exagerat mai mult pentru a zgândări unele gânduri, decât pentru a dezlega, cu pretenţie, probleme. Vreau să-ţi mai spun încă ceva, probabil, tot de prisos, pentru că singur ştii ce să faci. Fă, la curent, romanul în moldoveneşte şi tot ce scrii să fie pus la punct în limba maternă. Ai fericita capacitate de a stăpâni cu rară măiestrie limba rusă şi limba moldovenească şi le poţi frământa, plăsmuind minunăţii de viaţă lungă. Trebuie să munceşti cât doi şi încă mult mai mult, dar de-acum nu mai poţi, n-ai de la cine cere scutire. Nu-ţi pot spune nimic lămurit, sunt foarte izolat aici, dar încep să cred într-o posibilă limpezire a situaţiei. Nu cred să mai poată dura nestingherită minciuna sfruntată şi clevetirea. Despre astea mai bine nici să nu vorbim. Vreau să cred şi te îndemn să pregăteşti în totul editarea operei dumnitale în limba maternă. Trebuie să faci asta real, fie chiar cu zbucium şi neplăceri, poate cu tărăgănări şi insistenţe şi adresări la cei în drept, dar trebuie făcut asta în mod lucrativ, limpezind apele cu răbdare şi cu înţelegere. Eu ştiu că, în cea mai mare parte, asta depinde nu de dumneata, dar totuşi fără dumneata nimeni nu o va face. Nu cred într-o posibilă idilă, nici nu pot dori aşa ceva, cred, pur şi simplu, în judecata normală a oamenilor, în întronarea legalităţii. Legalitatea socialistă! - pe asta doar se sprijină ţara întreagă. Îţi doresc sănătate, putere de muncă, bucurie de muncă, rodnicie de muncă şi fericire la toată casa dumitale. Eu acum sunt în Chişinău, iernez. Nevasta e la sanatoriu la Vadul lui Vodă, a fost o lună bolnavă de inimă la spital. Acum merge mai bine. Lupt cu nepoţii şi cu bătrâneţile. Mălăieştii sireacii fug câte puţin de pe faţa pământului. Iarna aceasta s-au prăbuşit vreo cincizeci de case. Altele, cam tot pe atâtea, sunt în primejdie. Pe a mea soarta a cruţat-o, deocamdată. Satul nou se întemeiază sus, pe podiş - sunt de acum peste o sută de case noi. Jiv kurilka - trăieşte Sălcuţa. Cu bine, Lupan Andrei, 28 ianuarie 1981 |
See also: