|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Ultimele modificări |
 Căutare |
 Contact |
� 2007-2013 familia Lupan
| Săptămânalul "Literatura şi Arta", Chişinău | 07.04.1977 |  |
| "Sujalca" (text preluat din materialele pregătite pentru publicare) |
||
|
Author : Lupan Andrei - scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova(1946-1955; 1958-1961) |
||
SUJALCA Mi-a ieşit în faţă ca o arătare din beznă. Nici nu-mi venea a crede că e un lucru văzut, pe care am mai umblat cândva cu mâna. Poate dacă nu era cazul despre care vreau să vă povestesc nici nu-mi mai renăştea vreodată în memorie. O uitare ciudată de care mai târziu mi-am dat seama ca de un fapt de vinovăţie. Pentru că sunt lucruri ce nu se uită sau nu se cade să fie uitate. Aşa îmi pare mie, cel puţin, că e cazul cu "sujalca". Trecusem de atâtea ori pe lângă ţăcănitul ei sacadat ca un lătrat mecanic, că ar fi putut să-mi rămână în urechi pentru totdeauna. Era ca un strigăt al vremii, sau mai degrabă un scrâşnet răsunător, produs de lemnărie uscată şi tinichele parcă anume înşurubate. Pentru zgomotul acela obsedant. Aşa ceva nu se uită cu una cu două. După aproape treizeci de ani m-am pomenit că-mi iese în faţă ca o arătare nemaivăzută. N-a slăbit cu încetul, să se şteargă din memorie cum se întâmplă, după capriciile "fireşti" ale ţinerii de minte; se prăbuşise cumva în gol, de parcă nici n-ar mai fi fost. N-a fost clănţănitul acela al fălcilor de metal, nici locurile, nici oamenii, nici împrejurările legate de ele. Şi totuşi a fost o dispariţie a lor, bruscă şi totală, nici nu ştiu când şi nici nu ştiu în ce fel. Iar această arătare după atâtea zeci de ani era pentru mine stranie, chiar halucinantă. Mai ales că am fost luat, cum se spune, absolut pe neaşteptate. Aproape că eram de acum la ieşirea din primăvară. O primăvară capricioasă cu zile uscate şi neprielnice. Colhozul împlinise tot ce depindea de planuri şi de stăruinţa oamenilor; viile erau curăţite şi legate, livada stropită şi cultivată, semănăturile făcute şi ele la vreme, de la cele din "mustul zăpezii" până la păpuşoi şi la celelalte culturi mai simţitoare la frig, care încheie, după cum se ştie, calendarul semănatului de primăvară. Din vatra satului de sub coasta de deal se auzeau până în târziul nopţii tractoarele pe podiş. Se încheia însămânţarea ultimelor câmpuri. Trebuia demult ploaie. Sătenii priveau tot mai încruntat zările din susul Nistrului, de unde socoteau ei că trebuie să vină semnele cele aşteptate. Nistrul îşi vedea de drum însă într-un fel de nepăsare ostilă, lingându-şi stăruitor malurile, tivindu-le cu fel de fel de aducătură năclăită de spume. Părea şi el, bătrânul, îngrijorat de problema ploilor. Asemenea zile de primăvară aduc în viaţa satului o atmosferă de aşteptare resemnată, deşi dominată de necaz, înscrisă pe mulţimea de feţe întâlnite. Fiecare îşi poartă firea proprie şi caracterul angajat în tânga generală ca într-o hărţuială fără capăt cu un datornic vechi şi rău de plată. Se simte obijduit de soare, de vânt şi de praful drumului şi de norii aceea îndepărtaţi, care vin şi se duc plini de făgăduieli fără temei. În grădinile de lângă casă, după ziua de lucru în colhoz, oamenii se înturnau la celelalte treburi multe şi de neamânat. Îşi pregăteau pământul pentru noua rodnicie a anului, învrednicindu-l, după rânduiala străveche, cu toate seminţele şi răsadurile, de care nu se mai poate lipsi nici o casă de om. Cât se mai vedea măcar la câţiva paşi, lucrul nu contenea. Sunau sapele şi hârleţele, duruiau fântânile din măhală sau împroşcau şuvoaiele de apă atunci când era în ordine conducta satului. O instalaţie, de altfel temeinică şi cu apă limpede nesecată, al cărei lucru, rău, bun, depinde în totul de chefurile neplanificate ale schimburilor de mecanici. Uitând de osteneală, necăjiţi sau nu, oamenii credeau până la urmă în dărnicia norilor şi a pământului şi nu-şi precupeţeau puterile de trudă. Ieşisem pe prispa casei în plin amurg. Vroiam să-mi ogoiesc o rămăşiţă de febră întâmplătoare în răcoarea aerului de seară. Lăudata noastră primăvară aduce uneori şi asemenea preocupări. Era un soi de troahnă pe sfârşite şi într-un fel chiar plăcută acum, când ceda poziţiile în zvonul întârziat al zilei. Se întemeia pe după garduri liniştea şi împăcarea molcumă. Soarele îşi retrăgea ultimele flamuri, undeva dincolo de cotul cel mare al Nistrului, peste pădurile din coasta de apus. În faţa mea, la vreo douăzeci de paşi, în grădina lui moşul Diomid, se desluşeau încă bine lucrurile. Numai în desişurile dezordonate de copăcei fără număr, îmbâcsiţi de vreascuri, hripcă şi bălării uscate, pe sub tufele de bacoană căţărate pe copacii mai înalţi, acolo începea contopirea în ceaţă a celor văzute. Se aşeza însingurarea în grădina lui moş Diomid. Bătrânul era lipsă de câteva zile, dus pe la feciorii şi fiicele din locuri mai îndepărtate. Trăieşte singur de un şir de ani şi când îl răzbate lehametea lasă totul şi pleacă pe ospeţii, găsind o întrebare, ce trebuie dezlegată cu ai lui, acolo la faţa locului. Cu aşa ceva plecase şi de data aceasta. Stăteam deci singur, cu gândul la toate şi la nimic, într-o linişte împăciuitoare, pe care nu e greu să ţi-o închipui. Şi deodată s-a prăbuşit totul. Tăcerea a fost sfârtecată de un zgomot strident, repetat tot mai intens şi mai agresiv ca un adevărat atac psihologic. Drang-zdarang, drang-zdarang, drang-zdarang... Era aproape de tot şi venea spre mine cu un clănţănit de necrezut, în goană mare. Nu zic că m-am speriat, dar am simţit starea aceea, când asupra omului se prăbuşeşte din senin ceva. Şi nici un răgaz câtuşi de cât ca să te dezmeticeşti. Nici n-a prins a veni de departe, ca să-ţi atragă atenţia să-l urmăreşti cum se apropie întărindu-se. A izbucnit acolo, la câţiva paşi, parcă dintr-o pândă prin surprindere. A trebuit să mă uit în jur de câteva ori ca să-mi dau seama ce se petrece. Clempănea tot mai aproape, venind dinspre portiţa de la drum a moşneagului, pe sub gardul din faţa casei mele. Nu venea, sălta într-un ţopăit cu scrâşnet metalic în modul cel mai straniu. Am desluşit sub primii copaci de la marginea grădinii o făptură de om parcă săltând şi lovind cu ceva în pământ. După câteva clipe mi-am dat seama că e o femeie. Se poticnea tot într-o coastă, cu paşi repeziţi într-un fel de dănţuire sacadată şi grabnică. Ţinea cu amândouă mâinile ceva nelămurit, ca un fel de proteză grosolană din cele purtate de invalizi în primii ani de după război. Cu această înjghebare neînţeleasă arătarea lovea în pământ la fiecare pas, provocând clempănitul acela strident şi lătrător. Loviturile se repetau întruna, tot mai aproape, tot mai încordate şi mai clempănitoare. M-am ridicat în picioare, străduindu-mă să mă dumiresc. În cele din urmă mi-am dat seama cine e femeia. Slabă şi deşirată, ea împlinea nemaivăzutul dans cu o îndemânare aprigă. Am recunoscut-o, dar cu atât mai puţin înţelegeam ce înseamnă dănţuirea ei cu ciudatele proteze clănţănitoare. De abia acum totul părea peste măsură de nefiresc. Era Mădălina, una din fiicele lui moş Diomid, femeie slabă şi bolnăvicioasă, a căreia vârstă era mai ales agravată de un trecut plin de zbucium şi nenoroc. Îmi povestise cândva multe din cele păţite şi îndurate în traiul ei. Uneori parcă într-adevăr soarta adună pe capul unei femei toate grimasele nemeritate ale nenorocului. Aşa se întâmplase cu această fiică a vecinului meu. Şi totuşi ea nu s-a pierdut, mai ales nu şi-a pierdut omenia. - Nu m-am dat, zice ea. Zi şi noapte e la muncă. La orice fel de muncă, de la corvezile mari de care fug şi haiducii cei cât pădurea, acum spune tot Mădălina, până la îngrijirea lui tătâne-său cu ce poate. De fapt, dintre toţi ai lor ea e singura care vine să-l ajute nechemată şi nerăsplătită. Ceilalţi sunt la faţă doar la culesul livezii, dar mai nelipsiţi la strânsul poamei şi la facerea vinului. Bătrânul trebuie să le facă parte la toţi. Şi dacă uneori uită pe cineva sau nedreptăţeşte, atunci păţitul este, fără îndoială, această fiică tăcută şi inimoasă. M-am apropiat de gard, când maşina cu bucluc clănţănea în dreptul casei mele. - Mădălină! Auzi, Mădălină! De auzit aude greu, suferă de urechi. Afară de asta, ţine ochii în pământ, aţintiţi spre vârful închipuitelor proteze, cu care îl împunge la fiecare pas. - Mădălină hăi, auzi! - Ha? Bună seara! face ea, oprindu-se mirată. M-ai spăriet, gândeam că nu-i nimeni. - Ce faci aici? Ce înseamnă drăcovenia asta? - Asta? răspunse cu nedumerire, socotindu-mi întrebarea de prisos. Ridică drăcovenia cu amândouă mâinile, desfăcând-o de mânere ca pe un enorm şi foarte grosolan foarfece de lemn. - Asta îi s u j a l c a, nu vezi? Am venit să-i samăn bâtului nişte fasule, că iaca se prăpădeşte pământul şi n-are cine-i sămăna. Îi cam târziu, dar ce să-i faci! Până-am venit de la colhoz, până-am mai îngrijit de casă, am mâncat, iacă şi noaptea. Se şterge cu mâna slobodă pentru moment pe frunte şi pe faţă. Şi e gata ca întotdeauna să-şi justifice faptele. - Să mai las nu se poate, că şi aşa e târziu. M-am gândit, că dacă le pun în pământ tot e bine; a veni ploaia şi or creşte. Că-i bătrân, cine altul să-l ajute? E intrigată de privirea mea stăruitoare asupra uneltei de semănat. - Sujalca! îmi lămureşte, clănţănind-o în gol de două ori. Ce, n-o cunoşti? He-he, sireaca! Îi veche da prinde bine. Cu sapa cum era să vin, că n-am timp. Da asta îi fără pricină, numai o trânteşti o dată şi - ai semănat. Îi veche, se desprinsese tabla, dar am dres-o, i-am bătut alte ţinte, si iată, lucrează bine. Dacă nu fac altele noi... Înainte ne dădea colhozul la fiecare, dar amu n-are cine le face. Vorbele ei îmi trezesc şi mai mult curiozitatea. Ce fel de sujalcă? Şi de ce le dădea colhozul la fiecare? Şi vag, undeva într-un ungher cu totul tăinuit, începe a se trezi bănuiala. Mai mult o presupunere, ca o încercare nesigură de a ghici. De acuma o las să-mi spună ea ceea ce socoate că trebuie spus. Îmi arată toate încheieturile mecanismului şi felul cum lucrează. E simplu de tot şi lucrat primitiv, dar e scornit cu o ingeniozitate neîntrecută ca orice maşinărie elementară, realizată de marea nevoie a celor mulţi. Aşa s-or fi fost născut la vremea lor şi acul, şi fusul, şi roata. Două scânduri înguste şi lunguieţe de peste un metru, acoperite la un capăt cu vârfuri ascuţite de tinichea, iar la celălalt capăt - cu mânere pentru omul care lucrează. Jos, spre pământ, scândurile sunt unite într-un fel de foarfece cu şuruburi prevăzute de un agrenaj cu limbă lunguiaţă. Deasupra încheieturii e bătut din tablă ulucul, dacă i se poate spune aşa. E o cutie de tinichea de mărime cuvenită, în care se toarnă seminţele. De altfel explicaţia mea nu prea lămureşte toată hâtria mecanismului. Mădălina, având obiectul în mână, făcea asta cu mai multă claritate. Apoi îmi pare că cititorii n-or fi fiind străini de tainele concrete, pe care eu mă stărui a le descifra. În faptă, se toarnă seminţele în "uluc" şi se porneşte semănatul. La fiecare lovitură limba de metal scoate 2-3 seminţe, le dă drumul în jos printr-un tub de metal (e pretenţios spus şi "tub" şi "metal"), pe aici ele cad în pământ la adâncimea de înfigere a ascuţişului. Cu mânerele sujalca se închide, se deschide, se înfige în pământ. La fiecare lovitură e semănat un cuib şi acoperit automat. Motorul care pune totul în mişcare, sunt cele două mâini ale Mădălinei. Ea are o părere cu totul înaltă despre sujalcă. - Păcat că nu mai fac acum de iznoavă. Asta-i veche şi stricată, da am reparat-o eu, i-am bătut ulucul cu ţinte noi. Mai bun lucru nici nu-ţi trebuie. Fac hectarul pe zi, dacă m-oi apuca. Aici se opreşte pentru a se corecta. - Adică un hectar nu, că n-am puteri, îs bolnavă. Da' înainte îl făceam. Când s-a făcut colhozul eram fată mare, atuncea nu mă întrecea nimeni. Vezi dealurile estea? Pe toate am semănat eu cu sujalca. Ne-a chemat agronomul şi ne-a făcut instructaj, ne-a arătat cum funcţionează. Şi-n primăvara ceea am ieşit la păpuşoi. Mergeam în rând fiecare cu hectarul lui, tot femei şi fete. Ei numai ne trăgeau linia ca să mergem drept, să nu stricăm rândul. Sămânţa era puţină şi scumpă, ne-o dădea la fiecare cu măsură. Mai că n-o numărau. Aşa lucram din noapte în noapte; era grabă, că aşa-i primăvara, nu trebuie să întârzii semănatul. Ieşeam pe podiş deasupra Mălăieştilor ori pe coasta cea mare de la Bălăbăneşti, hectarnic lângă hectarnic, câte treizeci-patruzeci de femei, toate cu sujalcă. Numai atâta s-auzea, cum ţăcăneşte ea peste tot pământul. Mădălina nu se mai opreşte. Grăbită cum este, totuşi nu vrea să-şi lase istoria neterminată. E legată de ea, se vede, cu amintiri vii, în care tinereţea şi sănătatea i s-au împletit poate cu mândria nerostită a vredniciei de muncă. Îşi aminteşte de ea acum ca la o întârziată şi caldă spovedanie. - Amu le-au dat tractoare şi semănători. S-o înţeles că li-i uşor, nici n-are de ce să-i doară capul. Nici nu bagi de seamă când seamănă, ai auzit tractorul o zi şi gata - a plecat. Da noi, iacă, aista ne-a fost "enteesul". Îmi arată încă o dată vechiul şi ruginitul instrument. - Să mi-o dai mie, Mădălină, după ce-i termina semănatul. - Dumitale? Se uită acum sceptică la instrument. Dar ce-ai să faci dumneata cu vechitura asta? - Aşa, zic - vreau s-o am, s-o păstrez. - Nu vezi ce stricată-i, şi crăpată, şi ruginită? Lasă, am să-ţi fac una nouă, curată. Asta nici nu-i a mea, am împrumutat-o de la Sofica. Cred că spune adevărul, a împrumutat-o aşa cum a zis. Nici nu-i mai lămuresc că mie mi-ar trebui nu una de iznoavă, ci vechitura asta neagră şi hodorogită, bună de speriat oamenii. Vremea trece, se întunecă, da Mădălina are de terminat lucrul, să nu rămână taică-său cu fasolele nesemănate. Şi aşa e târziu de acum, dar până vor veni ploi oamenii mai seamănă. Îşi controlează bagajul cu boabe, scutură puţin cu amândouă mâinile toată maşinăria, scuipă bărbăteşte în palme şi porneşte din nou. - Să mă ierţi că te-am ţinut de vorbă cu lucruri de astea. Rămâi sănătos. - Mergi sănătoasă, Mădălina, spor la muncă. Drang-zdarang-drang, drang-zdarang-drang... * * * Câteva zile la rând întâlnirea asta revenea asupra mea ca o pedeapsă. Cum de-am putut uita? N-am fost eu oprit de atâtea ori în drum prin anii cincizeci şi uimit la culme tot din aceeaşi pricină? Nu m-am dus la coasta vecină cu satul Mădălinei, departe peste arătură ca să văd ce-i cu marşul acela, cu mersul zmuncit şi grabnic a zeci de oameni necunoscuţi? Şi am auzit zgomotul scrâşnitor, năvălit din toate părţile ca un clopot de alarmă. Aşa mergea primăvara primelor colhozuri, cu muzica învrăjbită a luptei şi cu supraîncordarea în muncă a celor mai tari. Tari în fapte şi în credinţa izbânzii colective. Nu poate uitarea încuia capace de nepătruns peste toate astea. Mi-am adus aminte de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, care mi-au pus în mâini şi mi-au lămurit cum lucrează mecanismul celor două lemne seci, legate cu şuruburi şi cu tinichea. Mergea ostenitoarea luptă pentru roadă, prima roadă a muncii colective din aceste sate. Mi-am adus aminte de toate şi le-am urmărit cu gândul prin arăturile îndepărtate de pe dealurile cunoscute de atunci. Pe urmă am mai văzut sujalca. Am aflat-o la muzeul ţinutului. Semăna întocmai cu cea desclămpănită şi roasă, înnegrită de vreme şi mâncată de rugină, de aici, din Mălăieşti. Şi nu m-am lenevit ca să mă ridic a doua zi pe podiş deasupra satului, să mă mai uit o dată la semănatul acestei primăveri. Să văd năvalnica puternicie a agregatelor duduitoare de astăzi. Vroiam să le apropii unele de altele, privindu-le cu ochii împrospătaţi, plini de multe fapte, pe care mi le scoase din nefiinţă întâlnirea de aseară. Bineînţeles şi la mintea oricui: distanţa - ca de la cer la pământ. Dar n-am putut vedea clocotitoarea năvală a mecanismelor moderne. În câmp nu mai era nimeni. Podişul se odihnea negru cât vezi cu ochii, proaspăt cultivat şi gol pe toată întinderea - nici un tractor, nici un agregat, nici măcar zare de om. Pur şi simplu se terminase semănatul de primăvară. Nu-mi mai rămăsese altceva de făcut, decât să-mi întorc ochii minţii înspre dealurile din împrejurimi, de pe vremea primului început colhoznic. Să le văd lucrate şi pregătite cu osârdia ţărănească a vremii. În cei dintâi ani de după război, când se lecuiau încă rănile însângerate şi marea foamete, ce înrădăcina pe aici marea nădejde. Era semănatul colectiv - taina cea mai răscolitoare, altoită în oameni, ca să-i ridice, să-i răsplămădească din adânc şi să statornicească cu ei realitatea călită a vieţii noi. Să devină sătenii colectivişti sovietici, ţărănime colhoznică. Închipuirea îi chema retrospectiv în largul dealurilor şi-i pornea în vechile rânduri pe semănătorii de atunci. Pe liniile marcatorului, drept şi lungi cât ţine orizontul, treceau ei în marş încordat. Cu mâinile strânse pe mânere loveau pământul la fiecare pas, trezindu-l şi semănându-l cu trudita dârzenie ţărănească. Mădălina făcea un hectar pe zi. Socotiţi de câte ori ridica şi repezea sujalca în arătură, într-o zi de muncă, mâna ei de fată mare. Mozolii şi bătăturile, cum se spune, nu intră la socoteală. Câmpul lor, al colhozului "Kuibîşev", îl prinseseră în stăpânire şi-l însămânţau cu încredere mâinile truditoare din Mălăieşti. Patruzeci de Mădăline, ieşite din noapte pe podiş, cu hectarul una lângă alta, îndemnau cu voinţă aprigă, izbind cu unealta scrâşnitoare la fiecare pas. Puneau în pământ sămânţa numărată. Era primăvara cea dintâi, când se puneau temeiurile nădejdii. Lucrau cu această gălăgioasă şi modestă unealtă, pe care au şi încălzit-o cu nelipsita glumă - "enteesul" primelor bătălii colhoznice. Stră-străbunica rodniciilor de azi şi-a împlinit cu demnitate veacul de slujbă şi de aspră datorie. Are tot dreptul să nu fie uitată s u j a l c a. |
See also: